VI.

În adâncul beci al lui pan Danilo, cu trei rânduri de lacăte, încuiat şi ferecat în lanţuri grele, zace acum vrăjitorul; iar de ceea parte, pe malul Niprului, diavolescu-i castel se mistuie-n flăcări, pe când valuri roşii ca sângele se îmbulzesc bătând străvechile ziduri. Nu pentru vrăjitorie şi nici pentru păcatele-i pătimeşte vrăjitorul în beciul adânc. Pentru asta, Cel de Sus va să-l judece. El se află acolo pentru hainie, pentru că s-a ajuns cu duşmanii pravoslavnicei ţări ruseşti să vândă poporul ucrainian papistaşilor şi să pună foc bisericilor creştine. Vrăjitorul e posomorât. Gânduri negre ca noaptea îi frământă cugetul. Numai o zi mai are de trăit, căci mâine urmează să-şi ia rămas bun de la viaţă. Mâine îl aşteaptă osânda, şi osânda nu-i va fi uşoară. Are să fie încă bine de l-ar fierbe de viu într-un cazan, sau de l-ar jupui de pielea lui cea păcătoasă. Vrăjitorul stă posomorât şi cu capul plecat. Poate că în ceasul dinaintea morţii se căieşte, dar prea mari îi sunt păcatele ca să-l mai ierte Dumnezeu. Sus, în faţa lui, se află o ferestruică zăbrelită cu fier. Zăngănind din lanţuri, vrăjitorul se apropie de ferestruică, să vadă dacă nu cumva trece fiică-sa. Fiică-sa e ca o porumbiţă, blândă şi deloc răzbunătoare. Cine ştie? Poate că s-o milostivi de tatăl ei?… Dar nu trece nimeni. Jos, şerpuieşte drumul şi nimeni nu trece. Ceva mai jos, curge Niprul; lui nu-i pasă de nimic, huieşte numai şi pe întemniţat îl apucă groaza, tot ascultându-i huietul veşnic acelaşi.

Dar iată că s-a ivit cineva pe drum: trece un cazac. Întemniţatul oftează greu. Şi iarăşi se întinde pustiul. Din depărtare însă mai coboară cineva… Contăşul verde îi flutură, iar în cap îi luceşte o podoabă de aur… Ea el Şi vrăjitorul se apropie şi mai mult de fereastră. Iată că se apropie şi ea…

— Caterina, fata mea, milostiveşte-te, fă-ţi pomană cu mine!…

Caterina pare că nu aude: trece mută. Nici nu-şi aruncă ochii la închisoare şi s-a şi mistuit. Întreaga lume parcă-i pustie. Niprul vâjâie a jale şi jalea îţi cuprinde sufletul. Dar simte oare vrăjitorul jalea aceasta?

Ziua e pe sfârşite. Soarele a asfinţit. Se întunecă. Seara s-a lăsat şi-i răcoare. De undeva se aude răgetul unui bou şi larmă de glasuri* Se vede că oamenii se întorc de la lucru şi-s veseli. Pe Nipru lunecă o luntre… Cui îi pasă de vrăjitor? Pe cer prinde a luci secera de argint. Dar iată că cineva se apropie de cealaltă parte a drumului. Greu îi să recunoşti în întuneric cine-i: e Caterina care se întoarce.

— Fata mea, pentru numele lui Christos! Nici cel mai crud dintre puii de lup nu-şi sfâşie mama. Aruncă-ţi măcar o singură dată ochii asupra păcătosului tău tată! Dar ea n-aude şi-şi vede de drum.

— Fata mea, în numele nefericitei tale mame! Caterina se opreşte.

— Vino să-ţi spun cel din urmă cuvânt al meu.

— De ce mă chemi tu care huleşti pe Domnul? Nu-mi spune că sunt fata ta. Nu suntem nici un fel de rude. Şi ce vrei de la mine în numele nefericitei mele mame?

— Caterina, sfârşitul mi-e aproape. Ştiu că bărbatul tău vrea să mă lege de coada unei iepe şi să-i dea drumul pe câmp, de n-o fi născocit cumva o caznă şi mai fioroasă…

— Este oare caznă pe lume care să fie pe măsura păcatelor tale? Aşteapt-o. Nu se va afla om să se roage pentru sufletul tău.

— Caterina, nu de osânda de aici mi-e frică, ci de chinurile de pe ceea lume… Tu eşti fără de prihană, Caterină, şi sufletul tău va zbura de-a-dreptul în rai, alături de Dumnezeu, iar sufletul tatălui tău, care a hulit pe Domnul, va arde în focul veşnic, foc care nu se va stinge niciodată, ci tot mai tare se va înteţi. Nici o picătură de rouă nu pătrunde acolo şi nici o boare de vânt nu adie.

— N-am eu putere să-ţi îndulcesc chinurile, spuse Caterina, întorcându-şi capul.

— Caterină, stai măcar să-ţi spun o vorbă. Ai putea să-mi izbăveşti sufletul. Tu nici nu ştii cât de bun şi de milostiv e Dumnezeu. Ai auzit de apostolul Pavel, care a fost un păcătos, dar care s-a pocăit apoi şi a ajuns sfânt.

— Ce pot face ca să-ţi izbăvesc sufletul? întrebă Caterina.

— Mă pot oare gândi eu la asta, eu, o biată femeie?

— De-aş putea să ies de aici, m-aş lepăda de cele lumeşti. M-aş pocăi şi m-aş duce să mă sihăstresc într-o peşteră. Mi-aş pune în spate cămaşă de păr de capră şi zi şi noapte m-aş ruga lui Dumnezeu. Şi nu numai mâncare de dulce* dar nici măcar peşte n-oi pune în gură. Am să dorm fără aşternut şi am să mă rog întruna! Şi dacă milostenia Domnului nu mi-o ierta măcar a zecea zecii părţi din păcate, am să mă-ngrop până la gât în pământ şi am să mă zidesc în zid de piatră; n-am să iau în gură nici mâncare, nici băutură până la moarte; şi tot avutul meu călugărilor lăsa-îl-voi, ca patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi de-a-rândul să citească molifte pentru odihna sufletului meu.

Caterina căzu pe gânduri.

— Chiar de aş deschide zăvoarele, nu-ţi pot descătuşa lanţurile.

— Nu de lanţuri mă tem eu, zise el. Spui că mi-s încătuşate mâinile şi picioarele? Nu. Le-am luat vederea cu ceaţă, şi în loc de mâini, le-am întins vreascuri. Uită-te şi tu: n-am nici un lanţ pe mână.

— Şi păşi în mijlocul beciului.

— Şi nici de ziduri nu m-aş teme şi aş trece prin ele, dar nici bărbatul tău nu ştie ce fel de ziduri sunt astea. Le-a zidit un schimnic sfânt şi nu-i putere necurată în; stare să scoată de aici un întemniţat, dacă nu descui uşa cu aceeaşi cheie cu care sfântul şi-a încuiat chilia. Când am să fiu iarăşi slobod, am să-mi sap şi eu, păcătos cum nu se mai află, o chilie la fel.

— Ascultă, am să-ţi dau drumul, spuse Caterina, oprindu-se în faţa uşii. Dar ce mă fac dacă mă minţi şi în loc să te pocăieşti, te faci iarăşi frate cu dracul?

— Nu, Caterină, nu mi-a mai rămas mult de trăit. Şi fără de osânda asta, sfârşitul mi-e aproape. Crezi oare că am să mă dau legat eu însumi caznei veşnice?

Lacătele zăngăniră.

— Rămâi cu bine! Aibă-te Domnul cel milostiv în paza lui, copilul meu, zise vrăjitorul sărutând-o.

— Nu te atinge de mine, păcătosule! Hai, pleacă mai repede!… spuse Caterina. Dar vrăjitorul pierise.

— I-am dat drumul! şopti ea speriată, privind înnebunită la zidurile temniţei. Ce-am să spun acum bărbatului meu? Sunt pierdută. Nu-mi rămâne decât să mă îngrop de vie în mormânt.

Şi, izbucnind în hohote de plâns, se prăbuşi pe buturuga pe care stătuse întemniţatul.

— Dar am scăpat un suflet, îşi spuse încet. Am făcut o faptă plăcută lui Dumnezeu. Dar bărbatul meu… îl mint pentru întâiaşi dată. Of, cât de greu, cât de groaznic are să-mi fie să mint în faţa lui!… Vine cineva. El e! Bărbatul meu! ţipă ea cu deznădejde şi, ca neînsufleţită, se prăbuşi.