VII

— Eu sunt, fata mea dragă! Eu sunt, inimioara mea!… auzi Caterina când îşi veni în fire şi văzu înainte-i pe bătrâna ei slujnică. Sta plecată asupră-i, părând că şopteşte ceva în timp ce o stropea cu apă rece cu mâna ei uscată.

— Unde mă aflu? întrebă Caterina, ridicându-se şi uitându-se în jurul ei. În faţa mea vâjâie Niprul, îndărătul meu sunt dealuri. Unde m-ai dus, mătuşă?

— Nu te-am dus nicăieri, ci te-am scos în braţele mele din beciul înăbuşitor. Am încuiat uşa ca să te scap de mânia lui Danilo.

— Dar unde-i cheia? întrebă Caterina, privindu-şi cingătoarea. N-o văd.

— Copila mea, a luat-o bărbatul tău, ca să mai vadă ce-i cu vrăjitorul.

— Să vadă ce-i cu el?… Mătuşă, sunt pierdută! strigă Caterina.

— Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva, copila mea. Taci numai, stăpâna mea dragă, şi nimeni n-are să afle nimic.

— A fugit, antichristul blestemat! Auzi, Caterină? A fugit! spuse pan Danilo, apropiindu-se de nevastă-sa. Din ochi îi scăpărau scântei. Sabia îi sălta zăngănind la şold.

Caterina încremeni.

— Bărbatul meu iubit, să-i fi dat cineva drumul? întrebă ea tremurând.

— Drept spui, i-a dat drumul. Dracul i-a dat drumul. În locul lui a rămas, ferecată în lanţuri, o cioată. Dumnezeu a vrut se vede, ca diavolului să nu-i pese de braţul căzăcesc. Dacă vreun cazac de-al meu s-ar fi îndemnat măcar cu gândul să-i deschidă, şi aş fi aflat-o… nici o caznă nu mi s-ar fi părut prea grea pentru el!

— Dar dacă mie… îngăimă fără voie Caterina şi amuţi speriată.

— Dacă ţi-ar fi trecut prin minte una ca asta, n-ai mai fi nevasta mea. Te-aş fi cusut într-un sac şi te-aş fi înecat în Nipru.

Caterinei i se părea că i se desprinde părul de pe cap şi răsuflarea i se curmă.