XI

— Linişteşte-te, sora mea dragă, spuse bătrânul esaul Gorobeţ. Rar visuri să spuie adevărul.

— Culcă-te, surioară, îi spuse şi tânăra noră a esaulului. Am să chem bătrâna ghicitoare. Nu-i putere pe lume care să i se împotrivească şi ea are să-ţi descânte de spaimă.

— N-ai de ce te teme, zise feciorul esaulului, punând mâna pe sabie. Nimeni n-o să te obijduiască.

Întunecată la faţă şi cu ochii tulburi, Caterina se uita pierdută la toţi cei din jur şi nu ştia ce să le spună. „Singură mi-am căutat pierzania. Eu i-am dat drumul”. În sfârşit vorbi:

— Nu mă slăbeşte o clipă. De zece zile-s la voi la Kiev şi durerea mea e aceeaşi. Credeam să-mi pot creşte copilul undeva în linişte, ca să mă răzbune… Groaznic, nespus de groaznic mi s-a arătat în vis. Să vă ferească Dumnezeu să-l vedeţi cum l-am văzut eu! Şi acum îmi bate inima să se spargă. Mi-a strigat: „Caterina, de nu vrei să-mi fii nevastă, îţi hăcuiesc copilul bucăţele”.

Şi izbucnind în hohote de plâns, se aruncă peste leagăn, speriind copilul care începu să ţipe şi să-şi întindă mânuţele spre ea.

La auzul acestor vorbe, feciorul esaulului clocotea de furie scăpărând din ochi. Pe esaulul Gorobeţ îl cuprinse şi pe el mânia:

— Încerce numai antichristul blestemat să vină încoace… Are să afle el că a mai rămas ceva putere în mâinile unui bătrân cazac, Dumnezeu mi-e martor! spuse el, ridicându-şi ochii ageri la cer. N-am zburat eu în ajutorul fratelui meu Danilo? Dar aşa a fost voia Domnului. L-am găsit în culcuşul rece, pe care s-au întins mulţi, mulţi feciori ai norodului căzăcesc. Dar nu i-am făcut noi comând bogat? Lăsat-am oare vreun leah viu? Linişteşte-te, copila mea. Cât oi trăi eu şi fiu-meu, nimeni nu va îndrăzni să te atingă. Aceste zise, bătrânul esaul se apropie de leagăn şi copilul, zărind luleaua roşie ferecată în argint şi punga cu amnarul de criţă strălucitoare care-i atârna la brâu, întinse spre el mânuţele şi începu să râdă.

— Are să fie leit taică-său, spuse bătrânul esaul, scoţându-şi luleaua şi întinzându-i-o. Nici n-a ieşit bine din leagăn şi ar şi vrea să pufăie din lulea.

Caterina oftă uşor şi începu să legene copilul. S-au înţeles să petreacă noaptea împreună. Nu. trecu mult şi adormiră cu toţii. Caterina aţipi şi ea.

În curte şi în odaie era linişte. Numai cazacii de veghe nu dormeau. Deodată, Caterina se trezi ţipând şi, după ea, se treziră şi ceilalţi. „L-a înjunghiat! E mort!” răcni ea, repezindu-se la leagăn.

Toţi se îngrămădiră în jurul leagănului şi încremeniră de spaimă când văzură zăcând într-însul copilul mort. Nimeni n-a scos o vorbă, încremeniţi cu toţii în faţa acestei nemaipomenite ticăloşii.