XII.

La mare depărtare de ţinutul Ucrainei, după ce ai străbătut Ţara Leşească şi ai lăsat în urmă marele oraş Lemberg, dai de şiruri de munţi înalţi. Munte după munte se întinde ca un lanţ de piatră, încingând de-a dreapta şi de-a stânga pământul, cu îngrămădirea lor de stânci, ca o stavilă în calea mării furioase şi clocotitoare. Lanţurile acestea stâncoase se întind până în Valahia şi în Ardeal, ridicându-se ca o potcoavă uriaşă între popoarele Haliciului şi ale Ungariei. Munţi ca aceştia nu se află prin locurile noastre. Ochiul nu îndrăzneşte să-i cuprindă, iar culmile unora dintre ei n-au fost călcate încă de picior de om. Înfăţişarea lor e uluitoare. Te întrebi, nu cumva o mare dezlănţuită pe vreme de furtună s-a revărsat peste întinsele-i maluri, aruncând năvalnic talazuri învolburate, care s-au împietrit şi au rămas neclintite în văzduh? Ori poate s-au rupt din tării nori grei şi au căzut buluc pe pământ? Căci norii au aceeaşi culoare cenuşie şi culmile lor albe scânteiază şi strălucesc în soare. Până la Carpaţi mai auzi grai rusesc şi chiar de ceea parte tot prinzi pe ici-colea câte-o vorbă rusească, dar de-aici încolo nici credinţa, nici graiul nu mai sunt una. Pe acele olaturi trăieşte mulţimea neamului unguresc care încalecă şi bea ca şi căzăcimea, iar pentru tacâmuri de cai şi caftane scumpe, să-şi dezlege băierile pungii cu galbeni, nu se zgârceşte. Între munţi sunt tăuri97 mari, întinse şi nemişcate, ca de sticlă. În apele lor se oglindesc ţiclăurile98 pleşuve ale munţilor şi poalele lor verzi.

Cine călăreşte oare în puterea nopţii pe-un cal uriaş şi negru ca pana corbului, fără să-i pese de licăresc sau nu stelele? Cine-i voinicul, peste măsură de înalt, care goneşte peste culmi şi lacuri, oglindindu-se cu calu-i uriaş în apele neclintite, în timp ce umbra-i nesfârşită alunecă după el peste munţi? Platoşa lucie străluce; la umăr îi atârnă suliţa, sabia îi zăngăne la oblâncul şeii, coiful e tras pe ochi, mustaţa neagră îi atârnă-n jos şi pleoapele îi acopăr ochii. Doarme. Doarme cu dârlogii în mână. În spatele lui, pe acelaşi cal, şade un paj tânăr care doarme şi el, ţinându-se în somn de călăreţ. Cine-i călăreţul, de unde vine şi încotro se duce? Cine s-o ştie? De zile-n şir călăreşte aşa peste munţi. Cum se luminează de ziuă şi răsare soarele, nu se mai vede. Dar uneori, rar de tot, se întâmplă ca muntenii să zărească fluturând peste munţi o umbră lungă, măcar că cerul e senin şi nori nu se văd. Dar cum se lasă noaptea, călăreţul se iveşte din nou şi lacurile îi oglindesc iarăşi chipul, pe când în urmă umbra-i saltă în copci99 tremurătoare. Mulţime de munţi străbătut-a şi iată-l gonind călare spre piscul Crivanului, cel mai înalt munte din Carpaţi înălţat ca un crai peste piscurile toate. Aici se opri şi cal şi călăreţ. Mai adânc se făcu somnul călăreţului, pe când norii, coborându-se îl învăluiră.