XIII

„St!… linişte, femeie! Nu bate aşa, că mi-a adormit copilul. Mult mi-a mai ţipat feciorul, dar acuma doarme. Mă duc în pădure. de ce te uiţi aşa la mine, femeie? Eşti înfricoşătoare! Cleşti de fier îţi ies din ochi… şi tare-s lungi! Şi ard ca focul! Îi fi, pasă-mi-te, vrăjitoare. Of! De eşti cu adevărat vrăjitoare, atuncea piei din faţa mea! că iar ai să-mi furi băiatul. Neghiob trebuie să fie esaulul dacă crede că-mi place să stau la Kiev! Nu. De vreme ce bărbatul şi copilul mi-s amândoi aici, cine să vadă de casă? Aşa tiptil cum am plecat nu m-au simţit nici pisicile nici câinele. Vrei cumva, femeie, să-ntinereşti? Nu-i greu deloc! Fă ca mine: Joacă… După aceste vorbe fără şir, Caterina începu să joace cu mâinile în şolduri, iar privirea-i aiurită rătăcea în toate părţile. Chiuia ascuţit, bătând pământul cu picioarele şi potcoavele de argint sunau halandala. Cozile negre, despletite, îi fluturau pe gâtul alb. Zbura ca o pasăre, fără să se oprească, bălăbănind din mâini şi din cap, şi părea că, ajunsă la capătul puterilor, sau se va prăbuşi la pământ sau îşi va lua zborul din astă lume.

Tristă sta bătrâna ei doică şi lacrimile-i curgeau şiroaie prin zbârciturile adânci. Cu mare durere în suflet cătau credincioşii flăcăi la stăpâna lor. Puterile i s-au sleit aproape şi abia de mai bate cu piciorul în loc, crezând că joacă gorliţa. „Măi flăcăi, eu am o salbă, zise ea în sfârşit. Voi n-aveţi!… Unde mi-e bărbatul? răcni deodată, smulgând din cingătoare pumnalul turcesc. Vai! Nu-i acesta cuţitul care-mi trebuie!

— Şi la aceste vorbe lacrimi şi amărăciune i se iviră pe faţă.

— Inima tatii e departe şi n-are să-l ajungă. Are o inimă de fier, făurită de o vrăjitoare în focul iadului. de ce nu vine tată-meu aici? Să nu fi ştiind că a sosit vremea să-l înjunghii? Sau poate că vrea să vin eu…

— Şi, fără să isprăvească, rânji.

— Mi-a venit în cap o întâmplare hazlie: mi-am adus aminte cum l-au îngropat pe bărbatu-meu. Că doar l-au îngropat de viu… Ce râs m-a apucat atunci!… Ascultaţi, ascultaţi!…” Şi în loc să le vorbească, începu să cânte:

Toate cântecele i se încurcau aşa în cap. De câteva zile trăia din nou în casa ei şi de Kiev nici nu voia s-audă. Nu se mai ruga, fugea de oameni şi de dimineaţa până seara târziu rătăcea prin dumbrăvile întunecoase. Crengile ascuţite îi zgâriau faţa şi umerii albi, vântul îi flutura cozile despletite, sub picioare îi foşneau frunzele uscate, dar ea nu lua nimic în seamă. La ceasul când amurgul se stinge până să iasă stelele şi luna ţi-e groază să umbli prin pădure. Copii morţi, nebotezaţi, se caţără în copaci, agăţându-se de crengi, plâng şi râd în hohote, se rostogolesc de-a-berbeleacul pe cărări şi prin urzicăraie. Din valurile Niprului ies ţinându-se de mână fecioare care şi-au curmat zilele. De pe capetele verzi, părul li se revarsă pe umeri, de unde apa şiroaie clipocind, li se prelinge de pe lungile plete pe pământ. Trupul li se întrezăreşte în apă ca printr-o cămaşă de sticlă; un zâmbet fermecător le flutură pe buze, obrajii le ard, ochii lor te vrăjesc… S-ar mistui în văpaia dragostei, te-ar înăbuşi în sărutări… Dar tu să fugi de ele, creştine! Buzele li-s sloi de gheaţă, iar culcuşul lor apa rece. Te dezmiardă până la istovire şi te târăsc în fundul apelor. Caterina nu cată la nimic şi ieşită din minţi nu se teme de rusalce; aleargă până noaptea târziu cu cuţitul în mână căutându-şi tatăl.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, sosi un oaspete, un om chipeş, cu un jupan roşu şi întrebă de pan Danilo. Ascultă ce i s-a spus, îşi şterse cu mâneca ochii plânşi şi dădu din umeri. Străinul le spuse că ar fi luptat împreună cu răposatul Burulbaş, că s-au bătut amândoi cu crâmlenii şi cu turcii şi că nu s-ar fi aşteptat vreodată ca pan Danilo să aibă un asemenea sfârşit. Oaspetele mai povesti şi altele şi ceru apoi s-o vadă pe pani Caterina.

La început, Caterina nici nu asculta ce spunea oaspetele, dar, în cele din urmă, începu să ia aminte la vorbele lui, de parcă era în toată firea. Oaspetele spunea că se avea cu Danilo ca un frate, că s-au ascuns odată de crâmleni sub un mal… Caterina îl asculta şi nu-l slăbea din ochi.

„Îşi vine în fire! gândeau flăcăii, uitându-se la ea. Oaspetele are s-o lecuiască. Îl ascultă ca un om cu mintea întreagă.”

Oaspetele spunea printre altele că Danilo şi-ar fi deschis odată sufletul şi că i-ar fi zis: „Bagă de seamă, frate Coprian, de s-ar întâmpla ca din voia Domnului să mă duc de pe lumea asta, să-mi iei atunci nevasta şi să-ţi fie ţie soţie…”

Caterina îl împunse cu o privire fioroasă. „Ah! răcni ea. El e! tată-meu!” şi se repezi cu cuţitul la dânsul.

Mult s-a luptat străinul până să i-l smulgă. În sfârşit i-l smulse şi-l avântă… O faptă groaznică se săvârşise: tatăl îşi înjunghiase fiica nebună.

Înmărmuriţi o clipă, cazacii se aruncară asupră-i, dar vrăjitorul sărise-n şea şi se făcuse nevăzut.