XIV.

Nemaipomenită minune s-a petrecut dincolo de Kiev. Toţi panii şi hatmanii se adunaseră în păr să vadă şi ei minunea: se făcu deodată că puteai vedea lumea până în cele mai îndepărtate unghere. În zare albăstrea Limanul, şi mai departe se întindea Marea Neagră. Oameni umblaţi au recunoscut până şi Crâmul, care se ridica din mare ca un munte, precum şi mocirlosul Sivaş. În stânga se vedea olatul Haliciului.

— Dar acolo ce-o mai fi? întreba lumea adunată pe cei bătrâni, arătând piscurile sure şi albe care se înălţau în depărtări spre cer, aducând mai degrabă a nori, decât a creştet de munţi.

— Acolo-s Carpaţii, au răspuns bătrânii. Pe unii dintr-înşii omătul nu s-a topit de veacuri şi norii se aştern pe ei şi tot acolo înnoptează.

În clipa aceea se mai întâmplă o minune. De pe muntele cel mai înalt se risipiră norii şi pe piscul lui apăru un călăreţ cu platoşă de cavaler şi cu ochii închişi. Se vedea atât de bine de parcă ar fi fost aproape.

Din mulţimea uimită şi înfricoşată ce se afla de faţă se desprinse un om, sări din şea şi, rotindu-şi privirile de jur împrejur, căutând parcă să vadă de nu-l urmăreşte cineva, o luă din loc rupând pământul. Era vrăjitorul. Dar de ce se speriase oare? Dând cu ochii de miraculosul cavaler, recunoscuse plin de groază faţa care i se arătase nechemată pe când făcea farmece. Nu se putea dumiri nici el de ce se tulburase atâta la vederea cavalerului. Privind mereu cu frică în juru-i a gonit întruna până la căderea serii şi ivirea stelelor, când o luă spre casă. Voia pesemne să iscodească necuratul asupra minunii pe care o văzuse. Se pregătea tocmai să sară peste braţul îngust al unui pârâiaş care-i tăia drumul, când calul se opri din goană, îşi întoarse botul către el şi, minunea minunilor, râse. Două şiraguri de dinţi albi străluciră fioros în întuneric şi vrăjitorului i se ridică părul măciucă în cap. Răcni sălbatic, îl apucă plânsul şi goni calul, ca un bezmetic, de-a-dreptul la Kiev. Vrăjitorului i se părea că întreaga fire se luase după dânsul să-l prindă: copacii care se îndesau încingându-l cu o pădure întunecoasă îşi clătinau ca nişte fiinţe vii bărbile negre şi-şi întindeau crăcile lungi, căutând să-l sugrume; stelele păreau că fug înaintea lui, arătând lumii pe păcătos; i se năzărea că până şi drumul goneşte pe urmele lui. În culmea deznădejdii, vrăjitorul zbura spre Kiev, la sfintele lăcaşuri.