XV.

Singuratic sta schivnicul în peştera lui, în faţa candelei, adâncit într-o carte sfântă. Mulţi ani trecut-au de când se închisese în peşteră. În loc de pat îşi durase raclă de scânduri şi-n ea dormea. Bătrânul sihastru închise cartea şi începu să se roage… Deodată dădu buzna în peşteră un om ciudat şi fioros la vedere. Dând cu ochii de el, sfântul schivnic, uimit de înfăţişarea lui, făcu un pas îndărăt. Omul tremura ca frunza plopului. Văpăi înspăimântătoare îi ţâşneau din ochii speriaţi, care priveau chiorâş; faţa lui hâdă te înfiora.

— Roagă-te, părinte, roagă-te, pentru un suflet în pierzanie, strigă el plin de deznădejde şi căzu la pământ.

Sfântul pustnic îşi făcu cruce, scoase o carte, o deschise, dar cuprins de groază se dădu un pas înapoi şi cartea îi scăpă din mâini.

— Nu, păcătosule fără de seamăn! Pentru tine nu-i îndurare! Piei din faţa mea! Nu mă pot ruga pentru tine!

— Nu poţi? urlă păcătosul ca ieşit din minţi.

— Uită-te şi tu: sfintele buchii ale cărţii s-au umplut de sânge. De când îi lumea lume, păcătos ca tine n-a fost.

— Îţi râzi de mine, părinte.

— Piei dinainte-mi, nelegiuitule! Nu-mi râd de tine. Dar mă cuprinde spaima. Nu-i îndemână nimănui să stea cu tine.

— Nu-i drept! Să nu-mi spui asta! Îţi râzi de mine, nu spune… Îţi văd gura căscându-se şi dinţii tăi bătrâni albind.

Şi, ca turbat, sări la sfântul schivnic şi-l omorî.

Se auzi un geamăt adânc care străbătu câmpiile şi pădurile. În spatele pădurii s-au ridicat mâini uscate cu ghiare lungi; tremurară şi dispărură.

Vrăjitorul nu mai simţi nici frică, nici nimic. Toate se învălmăşeau în el: capul şi urechile îi vâjâiau, parc-ar fi fost beat şi toate câte le vedea se împăienjeniră. Sări pe cal şi o apucă spre Canev, socotind că de-acolo trecând prin Cercasî să se ducă de-a-dreptul în Crâm, la tătari; dar de ce anume o făcea, nu-şi da nici el seama. A mers aşa o zi, a mers două şi Canevul nicăieri. Apucase totuşi drumul cel bun şi de mult ar fi trebuit sa vadă Canevul. Dar nici urmă de Canev. În sfârşit, în depărtare sclipiră turle de biserici; dar nu era Canevul ci Şumscul. Uimirea îl cuprinse văzând că apucase în altă parte. A întors atunci calul şi a gonit înapoi spre Kiev. A doua zi apăru un oraş, dar nu era Kievul ci Haliciul, oraş şi mai îndepărtat de Kiev decât Şumscul şi aproape de unguri. Neştiind ce să mai facă, vrăjitorul îşi întoarse iar calul, dar simţi pe dată că oricum o lua, tot împotrivă nimerea, îndepărtându-se mereu de unde plecase. Nu-i om pe lume să poată spune ce se petrecea în sufletul lui, dar dacă cineva ar fi văzut ce se petrece în el i-ar fi pierit somnul şi râsul pe veci. Nici furie, nici frică, nici ciudă nu era. Ceea ce se petrecea în el, pe pământ nume nu-şi află. Îl ardea, îl frigea şi-i venea să răscolească toată lumea sub copitele calului, să ia întreg pământul de la Kiev la Halici cu oameni cu tot şi să-l înece în Marea Neagră. Şi nu de cruzime voia s-o facă. Nu ştia nici el de ce. Se-nfioră din creştet până-n tălpi când în faţa lui se ridicară Carpaţii şi văzu Crivanul înalt, care-şi acoperise creştetul cu un nor cenuşiu, ca o cuşmă. Calul îşi urma drumul gonind printre munţi. Dintr-odată norii se risipiră şi în faţa ochilor i se arătă călăreţul în fioroasa lui măreţie… Vrăjitorul căută să oprească calul, strunindu-l cu putere, dar calul zbura spre cavaler, cu coama zbârlită şi nechezând sălbatic. În clipa aceea vrăjitorului i se păru că toate au îngheţat într-însul, că nemişcatul călăreţ începe să se mişte, deschide deodată ochii şi, văzându-l venind spre el, izbucneşte în râs. Râsul lui sălbatic se revărsa peste munţi, bubuind ca tunetul şi răsuna în inima vrăjitorului zguduindu-l până în adâncuri. I se păru că o putere nefirească îi intrase în trup, răscolindu-i măruntaiele şi lovindu-i cu ciocanul inima şi vinele, atât de înfiorător răsuna în el acest râs.

Călăreţul apucă vrăjitorul cu mâna-i înspăimântătoare şi-l ridică în aer. Pe loc, vrăjitorul îşi dădu duhul deschizând după moarte ochii. Dar mort, ca morţii privea. Groaznica lui privire nu era nici de om viu, nici de om înviat. Îşi rotea în toate părţile ochii şi vedea cum se ridică în juru-i din Kiev, din pământul Haliciului, din Carpaţi, morţi a căror faţă semăna cu a lui ca două picături de apă.

Toţi erau cu feţele de ceară, care de care mai înalt şi mai ciolănos, cu toţii ciotcă în jurul călăreţului care îşi ţinea groaznica pradă în mână. Călăreţul a mai râs odată şi şi-a aruncat apoi prada în prăpastie. Morţii se năpustiră după el toţi şi, înşfăcând mortul îşi înfipseră dinţii într-însul. Mai rămăsese unul singur, cel mai înalt şi mai groaznic din ei. Voia să se ridice din ţărână dar nu se putea urni din pământ de mult ce crescuse. De-ar fi ajuns să se scoale, ar fi răsturnat Carpaţii, Ardealul şi Ţara turcească. De-abia s-a mişcat în mormântul lui şi tot pământul s-a cutremurat. Multe case s-au năruit şi multă omenire a fost strivită.

Se aude ades în Carpaţi un şuierat de parcă o mie de mori ar lovi apa cu roţile lor. Vuietul acesta vine dintr-un fund de prăpastie din care nu-i ieşire şi în care privirea omenească n-a pătruns, căci de frică oamenii ocolesc acel loc unde morţii rod dintr-un mort. Nu odată s-a întâmplat să se cutremure pământul de la un capăt la celălalt: cărturarii spun că asta se întâmplă pentru că undeva, lângă ţărmul mării, s-ar afla un munte din care ies flăcări şi curg râuri de foc. Dar bătrânii din Ungaria şi din ţinutul Haliciului care ştiu mai bine despre ce-i vorba, spun că iar s-a trezit şi vrea să se scoale mortul acela uriaş, crescut adânc în glie şi că de aceea se cutremură pământul.