XVI.

În oraşul Gluhov s-a adunat lume în jurul unui bătrân bandurist orb şi de-un ceas îl tot ascultă. Cântece mai frumoase şi bandurist care să le zică mai bine nu se află. La început îi zise despre Sagaidacinâi şi Hmelniţchi, hatmanii de altădată. Erau alte vremuri pe atunci! Căzăcimea era în culmea faimei sale, călca duşmanii sub copitele cailor şi nimeni nu se încumeta să-şi râdă de cazaci. Bătrânul cânta însă şi cântece vesele rotindu-şi ochii în jur, parcă ar fi văzut, iar degetele cu penele prinse de ele zburau pe corzi ca muştele, de-ţi venea să crezi că strunele cântau singure. Lumea din jur, cei bătrâni cu capetele plecate, cei tineri cu ochii la moşneag, nici nu suflau.

— Staţi, spuse bătrânul, am să vă zic o poveste de demult.

Oamenii se îndesară şi mai tare în juru-i şi orbul începu: „Pe lângă pan Stepan, cneaz ardelean – cneazul Ardealului era şi craiul leşilor – trăiau doi cazaci, Petro şi Ivan, şi se împăcau între ei ca fraţii. „Ia aminte, Ivan, îi spuse Petro, tot ce-om dobândi, pe din două om împărţi. Bucuria unuia şi-a celuilalt să fie şi întristarea aşişderea. Când o pune unul mâna pe pradă, în două s-o împartă; de s-o întâmpla să cadă unul prins, celălalt tot să-şi vândă şi să-l răscumpere, şi de nu s-o putea astfel şi el să se lase prins”. Şi ce-i drept, pe câte puneau mâna cazacii, pe toate le înjumătăţeau. Şi de se brodeau să apuce dobitoace sau cai străini, tot în două le împărţeau.

Stepan craiul se lovea cu turcii. De trei săptămâni sta cu război împotrivă-le şi din loc nu-i urnea. Avea turcul un paşă care cu zece ieniceri era în stare să hăcuiască un polc întreg. Şi iată că Stepan craiul dădu veste că de s-o învrednici voinic să i-l aducă pe paşă, mort sau viu, atâta simbrie va să-i dea cât primeşte întreaga oştire. „Hai ş-om merge, frate, să-l prindem pe paşă, „ i-a spus Ivan lui Petro şi cei doi cazaci o luară unul spre soare-răsare şi celălalt spre soare-scapătă.

De-ar fi fost ori ba în stare Petro să pună mâna pe paşă nu se ştie, dar iacătă-l pe Ivan aducând paşaua cu juvăţul de gât plocon la crai. „Aferim, voinice!” spus-a Stepan craiul poruncind să i se numere drept răsplată atâta bănet cât făcea simbria întregii oştiri, să i se măsoare pământul unde i-o fi voia şi să i se dea pe deasupra şi vite câte o pofti. Cum a primit Ivan crăiasca simbrie, pe loc a şi împărţit-o cu Petro. Şi-a luat el Petro partea lui, dar cu gândul la marea cinste pe care craiul i-o făcuse lui Ivan nu se putea împăca şi în ascuns în inima lui încolţi gând hain.

Scară la scară călăreau cei doi cazaci peste Carpaţi, spre ocinele100 ce le-a fost dat craiul. Cazacul Ivan îşi luase pe cal şi feciorul legându-l de el. Începuse să se întunece dar ei călăreau înainte. Copilul adormise şi Ivan începuse şi el să moţăie. Nu piroti, cazace, că drumul de munte-i viclean!… Dar cazacul avea un cal care ştia singur drumurile şi nu luneca, nici poticnea. În inima munţilor se afla o prăpastie al cărei fund nu-l văzuse încă ochi de om şi cam cât îi de la cer la pământ de adâncă. Pe marginea prăpastiei era o cărăruie pe care mult doi inşi să se fi putut strecura, trei cu nici un chip. Calul, cu cazacul picurând101 în şea, călca cu grijă. Alături venea Petro, tremurând din tot trupul şi ţinându-şi răsuflarea de bucurie. Rotindu-şi privirile în toate părţile îşi îmbrânci fratele de cruce în prăpastie. Şi cal, şi cazac, şi copil, se rostogoliră în adâncuri.

Cazacul se agăţase de o creangă şi numai calul s-a dus la fund. Începu să se caţere în sus, cu feciorul în cârcă, şi nu mai avea mult până să iasă când, privind în sus, îl văzu pe Petro îndreptându-şi suliţa împotrivă-i, să-l prăvale înapoi. „Sfinte Doamne, mai bine nu-mi mai ridicam ochii s-ajung să-mi văd fratele gătindu-şi suliţa să mă doboare. Frate dragă, de mi-o fi fost mie scris să pier sub fierul rău, cruţă-mi măcar feciorul. Ce vină are bietul copil să piară de-o moarte atât de năprasnică?” Petro a râs, l-a împins înapoi cu suliţa, şi cazacul cu copil cu tot se prăbuşiră în prăpastie. Apucând averea toată, Petro trăia ca un paşă. Cine mai avea herghelii ca dânsul şi unde mai puteai vedea atâtea oi şi atâţia berbeci? Dar într-o bună zi muri şi el.

Când şi-a fost dat Petro duhul, chemat-a atotputernicul la judeţu-i de-apoi sufletele celor doi fraţi, Petro şi Ivan. Zis-a Domnul: „Mare păcătos îi omul acesta, Ivane. Nici că-i pot găsi osândă pe măsură. Cată de-i alege tu una.” Mult s-a chibzuit Ivan cumpănind ce anume pedeapsă să-i hotărască până când, în sfârşit, grăi: „Mare obidă făcutu-mi-a acest om; m-a viclenit pe mine fratele lui, ca Iuda, văduvindu-mi cinstit neamul meu de drepţi urmaşi. Şi omul al cărui cinstit neam rămâne fără coborâtori e ca bobul de grâu aruncat în pământ ce nu dă rod. Nu mai încolţeşte bobul şi nu mai ştie nimeni că s-o fi aruncat cândva sămânţă.

Fă, Doamne, ca seminţia lui toată pe pământ parte de fericire să n-aibă! Fă, Doamne, ca cel din urmă vlăstar al neamului său mai mişel decât cei mai mişei să fie! Fă, Doamne, ca la fiecare fărădelege pe care-o va face moşii şi strămoşii lui odihnă în mormintele lor să n-aibă şi căzniţi cu cazne grele cum pe lume nu se mai află, din mormintele lor să se scoale! Şi Iuda de Petro, volnic102 să se ridice din mormânt să nu fie, ca şi mai cumplit să simtă chinul, şi ca turbat să muşte ţărâna şi să se zbată în fundul pământului.

Iar când măsura fărădelegilor acestui om împlini-se-va, ridică-mă, Doamne, cu cal cu tot din adâncul prăpastiei până-n vârful celui mai înalt munte şi lasă-l să vie la mine să-l prăval la rându-mi în prăpastia adâncă. Şi adună-se din toate colţurile lumii răposaţii lui şi strămoşi cu toţii de pe unde le-o fi fost veacul, ca să apuce dintr-însul drept plată pentru toate chinurile ce le-au îndurat de pe urmă-i şi din el în vecii vecilor să roadă. Ci eu să stau şi să mă bucur văzând chinurile pe care le îndură. Dar Iuda de Petro a se urni din pământ să nu poată şi neavând ca ceilalţi ce roade, din el însuşi să roadă, iar oasele să-i crească nepristan şi tot mai lungi să i se facă, ca şi mai mare să-i fie chinul. Aceasta are să-i fie cea mai mare caznă, căci mai groaznic chin pentru om nu este, decât să voiască să se răzbune şi să nu poată.”

* „Cumplită osândă i-ai hotărât, omule! zis-a Domnul. Facă-se toate după voia ta. Dar dacă-i aşa, atunci rămâi şi tu în vecii vecilor unde te afli, călare pe calul tău şi câtă vreme vei sta acolo, pe cal, împărăţia cerurilor să nu ţi se deschidă.” Şi atunci s-au împlinit precum s-a spus: până în ziua de azi ciudatul călăreţ mai stă. Încă pe acea culme a Carpaţilor şi priveşte în prăpastia fără fund la morţii care rod dintr-un mort şi simte cum mortul tot creşte sub pământ, rozându-şi singur oasele în groaznice chinuri şi făcând să se cutremure pământul”.

Bătrânul orb îşi isprăvise cântecul dar degetele lui mai alintă strunele zicând cântece vesele despre Homa şi Erioma, despre Steliar Stocoza… dar cei din juru-i, bătrâni şi tineri, nu se dezmeticiseră încă şi mai stătură multă vreme cu capul plecat şi duşi pe gânduri, retrăind în minte fioroasa întâmplare din vremurile apuse.

Povestirea apare pentru întâia dată în 1832, în cea de a doua parte a „Serilor” unde poartă subtitlul de „Veche poveste adevărată”, scoasă apoi în ediţiile ulterioare. Cu tot caracterul ei folcloristic şi fantastic, povestirea „O răzbunare cumplită” oglindeşte interesul lui Gogol pentru istoria Ucrainei şi pentru lupta de eliberare naţională a poporului ucrainian împotriva feudalilor polonezi. Motivele istorice ale povestirii se leagă de „Istoria Ruşilor” de Conisschi – tema principală fiind aceea a unui mare păcătos, trădător de patrie – se apropie de legendele folcloristice. Gogol a mai dezvoltat acest motiv şi în „Hatmanul”, romanul său istoric neterminat. În povestirea „O răzbunare cumplită”, evenimentele istorice reale se împletesc cu motive fantastice şi de basm.

Belinschi vedea în „O răzbunare cumplită” o notă comună cu „Taras Bulba”, menţionând elogios că „amândouă aceste tablouri uriaşe arată culmile la care se ridică talentul autorului”. Bazele poetico-folcloristice ale povestirii „O răzbunare cumplită”, realizată pe planul romanticii eroice, se deosebesc în mare măsură de epopeea istorică „Taras Bulba” în care Gogol a zugrăvit caractere vii, tipice, şi evenimente din trecutul istoric al Ucrainei.

Întreaga povestire e scrisă în tonul legendelor populare şi al „dumelor” istorice ucrainiene. Fără să mai vorbim de „duma” şi de cântecele lui Gogol îp care el imită creaţia populară ucrainiană, toată povestirea este plină de figuri, comparaţii şi epitete din folclor, şi este scrisă într-o proză ritmată şi melodioasă, care aminteşte ritmul „dumelor” ucrainiene (de pildă descrierea furtunii pe Nipru de la începutul capitolului al zecelea).