III.Un rival neaşteptat. Complotul.

— Nu, măi flăcăi, nu, nu mai vreau! Ajunge cu atâta dezmăţ! Cum de nu vi s-a urât să vă faceţi de cap! Destul ni s-a dus buhul56 că suntem nişte zurbagii fără pereche. Ia duceţi-vă mai bine la culcare! aşa grăia Levco către tovarăşii lui de petreceri care căutau să-l îndemne la alte năzdrăvănii. Rămâneţi cu bine, fraţilor! Noapte bună! şi, cu paşi repezi, o porni pe uliţă, îndepărtându-se.

„Doarme oare Ganna mea cu ochi albaştri?” se întreba el, apropiindu-se de căsuţa cu vişini pe care o ştim. În tăcerea nopţii se auziră şoapte. Levco se opri. Printre copaci se vedea pata albă a unei cămăşi. „Ce să fie oare?” se gândi el şi, furişându-se mai aproape, se pitulă după un copac. Obrazul unei fete, întors spre el, strălucea în lumina lunii… Era Ganna! Dar cine să fie omul acela înalt care stătea cu spatele? În zadar îşi încorda Levco privirea; umbra îl acoperea pe necunoscut din cap până-n picioare. Numai din faţă cădea pe el o fâşie de lumină, dar cel mai mic pas îl punea pe Levco în primejdie de a fi descoperit. Rezemându-se fără zgomot de copac, se hotărî să rămână nemişcat. Fata rosti lămurit numele lui.

— Levco? Levco e încă un ţânc! spuse răguşit şi în şoaptă omul cel spătos. Dacă-l prind pe la tine, îi rup urechile…

— Tare aş vrea să ştiu cine-i blestematul acela care se laudă că are să-mi rupă urechile, şopti el întinzând gâtul ca să nu-i scape nici un cuvânt. Dar necunoscutul vorbea aşa de încet, încât era cu neputinţă să audă ceva.

— Cum de mi ţi-i ruşine, grăi Ganna în cele din urmă. Minţi, mă înşeli. Nu mă iubeşti! Niciodată n-am să cred că mă iubeşti.

— Ştiu, continuă vlăjganul, Levco ţi-a îndrugat verzi şi uscate şi ţi-a sucit capul. – (Aici i se păru flăcăului că glasul necunoscutului nu-i este chiar aşa de necunoscut, şi parcă-l mai auzise cândva.) – Dar las-că-i arăt eu lui Levco, urmă necunoscutul. Crede că eu nu văd ce face! Are să-mi simtă el pumnii, neruşinatul!

La auzul acestor cuvinte, Levco nu-şi mai putu stăpâni mânia. Se apropie ca la trei paşi de el, cu mâna ridicată. Era gata să-i ardă un dupac că şi unul voinic s-ar fi prăbuşit, dar în clipa aceea o rază de lumină îi căzu pe faţă şi Levco înmărmuri: era taică-său. Fără să vrea, dădu din cap şuierând uşor printre dinţi. Numai cu atâta îşi arătă mirarea. Un zgomot slab se auzi. Ganna fugi grăbită în casă, trântind uşa în urma ei.

— Rămâi cu bine, Ganna, strigă atunci unul dintre flăcăi, strecurându-se şi îmbrăţişându-l pe primar, dar sări îngrozit înapoi, când dădu de o pereche de mustăţi ţepoase.

— Rămâi cu bine, frumoaso! exclamă un altul, dar cu o lovitură puternică primarul îi făcu vânt.

— Rămâi cu bine, rămâi cu bine, Ganna! strigară câţiva flăcăi, sărindu-i de gât.

— Fire-aţi ai dracului, haimanalelor! răcni primarul, zbătându-se şi izbind cu picioarele. Drept Ganna mă luaţi? Duceţi-vă de vă spânzuraţi cu tot neamul vostru, dracilor! Vă îndesaţi ca muştele la miere! Am să vă dau eu Ganna!

— Primarul, primarul, ăsta-i primarul! ţipară flăcăii împrăştiindu-se care încotro.

— Ia te uită la taică-meu, spuse Levco, revenindu-şi din uimire şi privind în urma primarului, care se depărta înjurând. De frumoase lucruri te mai ţii, n-am ce zice! Şi eu care mă miram şi tot tălmăceam şi răstălmăceam ce va să zică asta, că ori de câte ori mă apuc să-i vorbesc de ce mă doare, el face pe surdul. Stai, că te învăţ eu minte ghiujule, să umbli pe sub ferestrele fetelor şi să sufli logodnicele altora! Ei, flăcăi, ia veniţi încoace! strigă el, făcând cu mâna semn flăcăilor care se adunaseră din nou, grămadă. Ia veniţi încoace! Adineaori vă îndemnam să mergeţi la culcare. Acum m-am răzgândit şi sunt gata să petrec cu voi toată noaptea.

— Ei, aşa mai zic şi eu! spuse un flăcău vânjos şi lat în umeri, căruia îi mersese faima că ar fi cel mai mare chefliu şi cel mai zărghit flăcău din sat. Când n-am petrecut în lege şi n-am făcut o năzdrăvănie, nu mă simt în apele mele, simt că-mi lipseşte ceva. Parcă mi-aş fi pierdut cuşma sau luleaua. Ce mai tura-vura, parcă n-aş fi cazac!

— Vreţi să-i facem una bună primarului?

— Primarului?

— Da, da, primarului. Ce crede el? Ne mână ca un hatman. Nu-i ajunge că se poartă cu noi de parcă i-am fi slugi, dar se mai leagă şi de fetele noastre. Nu cred să fie în tot satul fată frumuşică căruia să nu-i dea târcoale.

— Aşa e, aşa e! strigară toţi într-un glas.

— Ce suntem noi, măi flăcăi, slugile lui? Nu suntem şi noi de-o seamă cu el? Suntem, slavă Domnului, cazaci liberi! Să-i arătăm, flăcăi, că suntem într-adevăr cazaci liberi!

— Să-i arătăm! strigară flăcăii, şi dacă ne apucăm de primar, nici pisarul n-are să ne scape.

— Nici pisarul! Şi uite, parcă anume am şi turnat un cântec straşnic despre primar. Să mergem, să vi-l spun! continuă Levco, ciupind coardele bandurei. A, mai uitasem ceva: să vă mascaţi care cu ce găsiţi!

— Aşterne-te pe chef, cazacule! zise flăcăul cel vânjos, lovind din călcâie şi bătând din palme. Ce minune! Ce libertate! Şi când începi să-ţi faci de cap, parcă-ţi mai aduci aminte de anii duşi. Inima ţi se umple de plăcere, e liberă, iar sufletul parcă a păşit în rai. Ei, flăcăilor, ei, hai să chefuim!

Şi ceata zgomotoasă trecu ca o furtună pe uliţe. Iar cuvioasele bătrâne, trezite de chiotele flăcăilor, deschideau ferestrele şi pe jumătate adormite îşi făceau semnul crucii spunând: „Eh, iar petrec flăcăii!”