IV.Flăcăii petrec.

La o singură casă din capătul uliţei mai era lumină. Era casa primarului. Îşi terminase demult cina şi fără îndoială că ar fi dormit acum, dacă n-ar fi avut un musafir, pe rachierul trimis de boier să ridice o povarnă pe sfoara lui de moşie pe care o avea în mijlocul ogoarelor cazacilor liberi. Mărunt de stat şi rotofei, cu ochii mici, mereu zâmbitori, exprimând parcă plăcerea de a sorbi fumul din luleaua-i scurtă, oaspetele stătea la locul de cinste, în colţul de sub icoane. Scuipa mereu îndesând scrumul care ieşea din lulea. Rotocoalele de fum creşteau cu iuţeală, învăluindu-l într-o ceaţă azurie. Ai fi zis că, sătul de a sta mereu cocoţat pe acoperiş, coşul larg al vreunei povarne se hotărâse să pornească la plimbare şi se aşezase tacticos la masa primarului. Sub nas, mustăţile scurte şi dese, abia zărindu-se din norul de fum care le învăluia, păreau un şoarece, pe care rachierul l-ar fi prins şi l-ar fi ţinut în gură încălcând pronomionul57 motanului din hambar. Primarul, ca la el acasă, era numai în cămaşă şi şalvari de pânză. Ochiul lui de vultur, asemeni soarelui care apune, începu să mijească şi era gata să se stingă. La capătul mesei, trăgând din lulea, şedea unul dintre vătăşeii satului, care făcea parte din garda primarului; din respect pentru şeful său, vătăşelul nu-şi scosese svitcă.

— Şi când socotiţi să ridicaţi povarna? întrebă primarul, întorcându-se spre rachier şi făcând semnul crucii peste gura larg deschisă într-un căscat.

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate că-i dăm drumul la toamnă! Pun rămăşag pe orice că de pocroave58 panul primar are să umble pe două cărări.

Rostind aceste cuvinte ochii rachierului dispărură, lăsând în loc două dâre, care i se întinseră până la urechi; tot corpul îi fu scuturat de un hohot de râs şi rachierul înveselit lăsă o clipă din gură luleaua fumegândă.

— Dă, Doamne, spuse primarul şi faţa lui cercă să zâmbească.

— Acuma, slavă Somnului, nu prea avem multe povarne. Dar pe timpuri, când am însoţit-o pe împărăteasă pe drumul spre Pereiaslav, şi răposatul Bezborodco…

— Ei, cumetre, de ce timpuri ţi-ai mai adus aminte. Pe atunci de la Cremenciug până la Romnî nu erau decât vreo două povarne, în timp ce astăzi… Ai auzit la ce s-au gândit blestemaţii de Nemţi? Cică în curând n-o să mai ardem la povarnă lemne cum face tot creştinul, ci vom face rachiul cu aburi. Dracu' ştie ce fel de aburi!

— Spunând aceste cuvinte, rachierul îşi privi visător mâinile aşezate pe masă.

— Să mă bată Dumnezeu dacă înţeleg cum o mai fi şi cu aburii!

— Doamne iartă-mă! Da' tâmpiţi mai sunt şi Nemţii ăştia! spuse primarul. I-aş biciui, câini afurisiţi! Unde s-a mai auzit să fierbi ceva cu aburi? Dacă ar fi aşa n-ai mai putea duce o lingură de ciorbă la gură fără să-ţi frigi buzele, ca un purcel de lapte…

— Şi tu, cumetre, spuse cumnata, care şedea turceşte pe marginea cuptorului, ai să stai aici tot timpul fără nevastă?

— Da' ce să fac cu dânsa? Dacă ar fi fost ceva de capul ei, aş mai zice şi eu, da' aşa!

— Dar nu-i frumoasă? întrebă primarul, aţintindu-şi asupra lui singurul său ochi.

— Frumoasă? Da' de unde? E bătrână ca dracul! Are toată faţa numai creţuri, ca o pungă goală.

Făptura scurtă a rachierului se cutremură din nou de un râs puternic.

În acest timp se auzi umblând la uşă. Uşa se deschise şi un mujic se ivi în prag. Fără a-şi scoate căciula, se opri în mijlocul casei, dus pe gânduri, şi căscând începu să se uite în tavan. Era Calenic, cunoştinţa noastră.

— În sfârşit, iată-mă şi acasă, zise el, aşezându-se pe laviţa de lângă uşă şi, fără să ia seama la cei din jur spuse: Ei, drăcie, că mult mi-a mai lungit dracul drumul! Mergi şi tot mergi şi nu-i mai dai de capăt! Parcă mi-a frânt picioarele. Muiere, ia scoate cojocul să mi-l întind colea pe laviţă. Nu zău, nu vin la tine pe cuptor. Mă dor picioarele! Scoate-l de colo din ungher; vezi numai să nu răstorni oala cu tutun pisat. Sau nu, nu, lasă, lasă. Poate că te-ai îmbătat pe ziua de astăzi… Lasă că-l găsesc eu singur!

Calenic se ridică puţin, dar o putere de neînvins îl ţintui pe laviţă.

— Ei, asta-mi place, spuse primarul, a venit în casă străină şi porunceşte ca-ntr-a lui! Ia să-l dăm binişor afară.

— Lasă-l, cumetre, să se odihnească, spuse rachierul, apucându-i mâna. E un om de Doamne ajută.

— De ar fi mulţi ca dânsul povarna noastră ar merge strună.

Dar asta n-o spunea de bunătate. Rachierul era foarte superstiţios şi să alungi un om care ţi-a intrat în casă şi a apucat să se aşeze pe laviţă, nenorocire înseamnă.

— Ehei, ce va să zică şi bătrâneţea asta? bombănea Calenic întinzându-se pe laviţă. Măcar dac-aş fi beat? Dar nu sunt beat. Zău, nu sunt beat! De ce-aş minţi? Sunt gata să i-o spun şi primarului. Dar ce-mi pasă mie de primar? Să moară, spurcăciunea! Puţin îmi pasă de el! De l-ar călca o căruţă, chiorul dracului! Ce tot face pe grozavul!…

— Hei, când laşi porcul în casă îşi pune labele pe masă! spuse primarul, ridicându-se mâniat de pe scaun; dar în aceeaşi clipă, făcând geamul ţăndări, un pietroi îi căzu la picioare. Primarul se opri.

— Dacă aş şti, spuse el ridicând piatra, cine-i derbedeul care a azvârlit-o, l-aş învăţa eu minte să mai arunce cu pietre. Ce ţi-i şi cu neobrăzarea asta? spuse el, uitându-se ameninţător la piatra pe care o ţinea în mână. Sta-i-ar piatra în gât!…

— Stai, stai. Să te ferească sfântul, cumetre! strigă rachierul, îngălbenindu-se. Să te ferească Dumnezeu şi aici şi pe lumea cealaltă să blagosloveşti pe cineva cu un astfel de blestem.

— Uite că şi-a găsit şi apărător! Să piară mai bine!

— Leapădă-te de acest gând, cumetre! Se vede că nu ştii ce i s-a întâmplat răposatei soacră-mi?

— Soacră-ti?

— Da, soacră-mi. Într-o seară, poate ceva mai devreme ca acum, ne-am aşezat la masă: soacră-mea, socru-meu, un argat, o slujnică şi vreo cinci copii. Soacră-mea pusese câteva găluşte din ceaun într-o strachină ca să se mai răcească. Toţi erau flămânzi, ca după muncă şi nu mai voiau să aştepte până să se răcească. Luară găluştele cu nişte beţişoare lungi de lemn şi începură să mănânce. Deodată răsări ca din pământ un om – Dumnezeu ştie cine era – şi ne rugă să-l primim la masă. Cum să nu ospătezi flămândul?! I-am dat şi lui un beţişor. Numai că musafirul se repezea la găluşte ca vaca la fân. Până să înghită ceilalţi câte una, pregătindu-se s-o ia pe a doua, fundul străchinii era lună. Soacră-mea mai aduse găluşte, crezând că oaspetele s-o fi săturat şi are să se mai potolească. Ţi-ai găsit! înfuleca şi mai lacom, golind şi a doua strachină! „Alelei, sta-ţi-ar găluştele în gât!” gândi soacră-mea care rămăsese flămândă; şi, pe neaşteptate, pe om îl apucă tuşea şi căzu la pământ. Toţi au sărit spre el. În zadar; îşi dăduse duhul. Se înecase.

— Aşa i-a trebuit mâncăului! spuse primarul.

— Aşa s-ar părea, dar vezi că n-a fost tocmai aşa; soacră-mea n-a mai avut linişte de atunci. Cum venea noaptea, hop şi mortul: încăleca, afurisitul, pe hogeag cu găluşca în gură. Ziua era bine, nici pomeneală de el; dar n-apuca să se întunece şi procletul era călare pe hogeag…

— Cu găluşca în gură?

— Da, cu găluşca în gură…

— Mare minunăţie, cumetre. Am auzit şi eu o poveste ca asta, de pe vremea răposatei împărătese…

Aici primarul se opri. De sub fereastră se auzeau zgomote şi tropăituri. Încet răsună o bandură, apoi se desluşi o voce. Coardele răsunară mai tare, câteva voci începură să ţină hangul şi deodată cântecul izbucni ca o vijelie:

Aleargă zvon în tot soborul Despre primarul nostru, chiorul, Şi scăfârlia lui beteagă Cum că i-ar fi pleznit o doagă.

Butnare, ca la poloboc, Aşează-i doagele la loc Şi lecuieşte-l, vorba aia, Tot cu bătaia, tot cu bătaia.

Cu fete mari îşi duce vacul59

Şi-i chior şi mai bătrân ca dracul, Dar ţine calea pe-nserat, La toate fetele din sat.

De aceea trebuie de viu Să fie pus într-un sicriu Şi după ce Voi bate măr, Să-l tragi de păr, să-l tragi de pâr.

— Frumos cântec, cumetre, făcu rachierul cu capul puţin plecat pe umăr, întorcându-se spre primarul uluit de atâta obrăznicie. Frumos, n-am ce zice! Păcat numai că tocmai către primar se îndreaptă asemenea necuviinţe… Şi, cu ochii înduioşaţi de mulţumire, îşi puse mâinile pe masă, pregătindu-se să asculte urmarea, căci sub fereastră se auzeau zgomote, râsete şi ţipete: „Dă-i înainte, dă-i-nainte!” Totuşi, un ochi ager ar fi văzut numaidecât că pe primar nu uimirea îl ţintuise locului. Ca un motan bătrân şi mehenghiu, care lasă şoricelul neştiutor să-i alerge în jurul cozii – în vreme ce el îşi întocmeşte planul pentru a-i tăia drumul spre gaură – singurul lui ochi era aţintit încă asupra ferestrei, pe când mâna-i apucă clampa de lemn a uşii făcând în acelaşi timp un semn vătăşelului… În uliţă răsunară ţipete. Rachierul, care la multe alte frumoase însuşiri putea adăuga şi curiozitatea, după ce-şi îndesă în grabă tutun în lulea, se repezi şi el în uliţă. Dar ştrengarii se împrăştiaseră.

— Nu, nu, n-ai să scapi, strigă primarul, trăgând de mână un flăcău cu cojoc negru de oaie, întors pe dos. Folosind prilejul, rachierul se apropie în grabă să vadă zurbagiul dar văzând o barbă lungă şi o faţă mânjită cu chinoroz, se dădu înapoi înspăimântat. Nu, nu, n-ai să scapi, ţipa primarul, trăgând pe cel prins în tindă. Dar acesta îl urmă fără împotrivire, păşind ca în casa lui.

— Cârpo, deschide chelarul60! zise primarul către vătaf. Îl băgăm la răcoare, trezim pisarul, adunăm vătafii, prindem derbedeii şi-i judecăm chiar azi.

Un mic lacăt zăngăni în mâinile vătafului care deschisese chelarul. În aceeaşi clipă, prinsul, folosindu-se de întunericul din tindă, se smulse cu putere din încătuşarea mâinilor care-l ţineau.

— Încotro? strigă primarul, apucându-l şi mai zdravăn de guler.

— Lasă-mă, eu sunt! se auzi un glas subţire.

— Degeaba, frăţioare. Poţi tu chiţcăi ca dracul, nu numai ca o muiere, pe mine nu mă sperii! şi-l împinse cu atâta putere în chelarul întunecos, încât nenorocitul se rostogoli gemând. Primarul, însoţit de vătaf, se îndreptă spre casa pisarului. În urma lor, scoţând rotogoale de fum ca un vapor, porni rachierul.

Tustrei mergeau duşi pe gânduri, cu capul plecat. Deodată, la o cotitură, într-un fundac întunecos, scoaseră un ţipăt: se izbiseră cu fruntea de ceva – un ţipăt asemănător fu răspunsul.

Primarul clipi din ochi şi văzu cu uimire înainte-i pe pisar cu doi vătăşei.

— Şi eu care mă duceam la tine, pane pisar!

— Iar eu la luminăţia ta, pane primar.

— Ce minunăţii se mai petrec, pane pisar!

— Da, lucruri ciudate, pane primar.

— Dar ce-i?

— Flăcăii îşi fac de cap! Umblă ciotcă pe uliţe şi se ţin de blăstămăţii. Iar pe Luminăţia Ta o cinstesc cu nişte vorbe – că mi-e şi ruşine să le spun… şi-un muscal beat s-ar sfii să le rostească cu limba lui spurcată.

— Şi pirpiriul pisar cu şalvari vărgaţi şi jiletcă de culoarea drojdiei de vin îşi însoţea spusele întinzându-şi mereu gâtul înainte şi trăgându-şi-l înapoi.

— De-abia aţipisem şi eu un pic şi m-au trezit derbedeii cu zgomotul şi cântecele lor neruşinate. Voiam să-i strunesc cum se cuvine, dar până mi-am pus şalvarii şi jiletca, s-au împrăştiat care încotro… Totuşi, răul răilor nu mi-a scăpat. Cântă acum la răcoare. Ardeam de nerăbdare să cunosc şi eu astă pasăre, dar era mânjit cu chinoroz pe bot, ca dracul care făureşte cuie pentru păcătoşi.

— Şi cum e îmbrăcat, pane pisar?

— Pane primar, are un cojoc negru de oaie întors pe dos, scârnăvia…

— Nu mă minţi oare, pane pisar? Ce-ai zice dacă derbedeul acela ar fi închis acum în chelarul meu?

— Nu, nu se poate, pane primar. Să nu-ţi fie cu supărare, dar cred că greşeşti!

— Ia fă lumină să-l vedem!

Aduseră lampa, deschiseră uşa şi primarul rămase cu gura căscată văzând înaintea lui pe cumnată-sa.

— Ia spune-mi, te rog, zise ea, ţi-ai pierdut şi cel din urmă dram de minte? Avut-ai măcar un pic de glagorie în căpăţâna ta chioară când m-ai băgat în chelarul ăsta întunecos? Noroc că nu mi-am spart capul de cârligul de fier! Şi doar ţi-am spus că sunt eu! M-ai apucat cu labele tale de fier şi m-ai îmbrâncit înăuntru, urs afurisit. Îmbrânci-te-ar dracii pe ceea lume!

Cele din urmă cuvinte le-a spus din curte, unde se dusese pentru treburi de ale ei.

— Da, acum văd într-adevăr că tu eşti, zise primarul, venindu-şi în fire. Ce zici, pane pisar, e dată dracului haimanaua.

— Aşa e, pane primar.

— Nu-i oare timpul să-i învăţăm minte pe toţi zvăpăiaţii aceia şi să-i punem la treabă?

— Ehei, pane primar, de când e timpul?

— Numai ăştia şi-au băgat… Ce naiba mai e şi asta? Mi se pare că am auzit afară ţipetele cumnată-mi… Cum ziceam, nerozii şi-au băgat în cap că una suntem. Ce cred ei că sunt? Un cazac de rând de teapa lor?

— O tuse scurtă şi o privire aruncată de jur împrejur cu coada ochiului dădea de bănuit că primarul se pregătea să spună ceva de seamă.

— În anul o mie… datele astea blestemate, să mă omori şi nu pot să le spun ca lumea, ei, în anul acela, i s-a poruncit lui Ledaci, ipistatul de pe atunci, să aleagă dintre cazaci pe unul mai deştept decât toţi ceilalţi. O. – pe acest „o” îl rosti ridicând degetul – mai deştept decât toţi! ca să însoţească pe împărăteasă. Atunci eu…

— Nu-ţi mai pierde vremea, cunoaştem povestea, pane primar. Nimeni nu zice că nu erai vrednic de milosârdia împărătesei. Acum însă mărturiseşte. Nu-i aşa că am avut dreptate? Ai cam greşit spunând că ai prins pe derbedeul acela cu cojocul întors!

— Pe dracul cu cojocul întors trebuie să-l ferecăm în lanţuri şi să-l pedepsim, să fie de învăţătură şi celorlalţi. Să ştie şi ei ce înseamnă autoritatea! De cine-i pus primarul, dacă nu de ţar! Apoi să le arătăm noi şi celorlalţi flăcăi: eu n-am uitat că blestemaţii au mânat în grădina mea o turmă de porci de mi-au mâncat varza şi castraveţii; n-am uitat cum împieliţaţii n-au vrut să-mi bată grâul… n-am uitat… Dar ducă-se dracului cu toţii, trebuie să aflu numaidecât cine-i turbatul acela cu cojocul întors.

— Se vede că-i mare pişicher! spuse rachierul a cărui gură se umpluse cu fum, în timpul convorbirii, ca o puşcă de cetate61. Când îşi scotea luleaua, fumul ieşea valuri din el, ca apa din havuz.

— Un astfel de om nu strică să-l ţii pentru orice împrejurare, pe lângă povarnă, dacă nu atârnat ca un policandru în vârful stejarului.

Această glumă nu i se păru rachierului lipsită cu totul de haz şi fără să mai aştepte încuviinţarea celorlalţi, se răsplăti singur c-un hohot de râs răguşit.

Pe când se apropiau de o căsuţă dărăpănată, ce sta să se năruie, curiozitatea li se aţâţă. Dădură buzna la poartă. Pisarul scoase o cheie şi încercă zadarnic s-o bage în broască: era cheia de la cufărul lui. Nerăbdarea lor spori, Băgând mâna în buzunar, începu să scotocească înjurând. Cheia – nicăieri. „Am găsit-o!” strigă în sfârşit aplecându-se şi scoţând-o din adâncurile unui buzunar fără fund, cu care erau înzestraţi şalvarii lui vărgaţi. La auzul acestor cuvinte, inimile eroilor noştri începură să bată ca una. Bătea atât de viu, că nici zgomotul lacătului nu-i putea acoperi neregulatele bătăi. Uşa, se deschise şi… Primarul albi ca varul, pe rachier îl trecură fiorii, iar părul parcă i se pregătea să se. Înalţe în nori; faţa pisarului arăta groază; vătafii rămaseră ţintuiţi locului cu gurile căscate: în faţa lor se afla cumnata primarului!

Nu mai puţin uluită era şi ea. Îşi veni totuşi puţin în fire şi dădu să se apropie de dânşii.

— Stai, urlă primarul ca scos din minţi trântindu-i uşa în nas. Oameni buni, urmă el, ăsta-i necuratul! Daţi foc casei! Mai repede! Nu cruţ nici averea statului! Daţi-i foc, daţi-i foc! Nici ciolanele să nu mai rămână din el.

Femeia urlă îngrozită auzind înspăimântătoarea hotărâre ce se lua după uşă.

— Ce faceţi, fraţilor? spuse rachierul. Slavă Domnului, v-au nins anii în cap, dar minte tot n-aţi căpătat: nu ştiţi că pe vrăjitori focul obişnuit nu-i arde. Numai un foc de lulea le poate veni de hac. Lăsaţi pe mine.

Spunând acestea, rachierul presără cenuşă fierbinte din lulea într-un maldăr de fân şi începu să sufle. Îmboldită de deznădejde, biata femeie prinse inimă şi începu să-i roage cu glas tare, căutând să-i înduplece:

— Staţi, fraţilor! Nu vă încărcaţi degeaba sufletul cu un păcat.

— Poate că n-o fi satana, făcu pisarul. Dacă se învoieşte să-şi facă cruce, atunci de bună-seamă că necuratul nu poate fi.

Toţi încuviinţară.

— Piei, satană! urmă pisarul, lipindu-şi gura de crăpătura uşii. Dacă stai binişor locului, îţi deschidem.

Uşa se deschise.

— Fă semnul crucii! strigă primarul, privind înapoi, ca şi când ar fi căutat un loc mai ferit în caz de primejdie.

Cumnata primarului îşi făcu cruce.

— La dracu'! E cumnată-mea!

— Numai puterea iadului te-a băgat în coteţul ăsta, cumătră!

Smiorcăind cumnata povesti cum a fost prinsă de flăcăi pe uliţă şi, cu toată împotrivirea ei, dusă pe sus şi băgată prin geamul larg al casei şi închisă cu oblonul. Pisarul cercetă fereastra: ce-i drept, oblonul era smuls din ţâţâni şi numai în partea lui de sus prins cu o stinghie de lemn.

— Frumos îţi şade, chiorul dracului! strigă ea repezindu-se la primar, care se dăduse puţin înapoi, măsurând-o înainte cu singurul lui ochi. Ştiu eu ce-ai ticluit: erai bucuros să-mi dai foc, ca să poţi ţine în voie calea fetelor. Da, asta voiai! Să nu-ţi mai vadă nimeni prostiile pe care le faci, hodorog bătrân! Crezi tu că eu nu ştiu ce-ai vorbit astă-seară cu Ganna? Hei. Eu toate le ştiu… Pe mine nu mă bagi în sac, cu capul tău de bostan. Rabd eu ce rabd, dar vai de tine până la urmă…

Zicând acestea, îi arătă pumnul; apoi plecă în grabă, lăsându-l încremenit. „Ehei, aici e coada satanei la mijloc”, se gândi el scărpinându-se cu furie la ceafă.

— L-am prins, strigară vătăşeii intrând.

— Pe cine? întrebă primarul.

— Pe diavolul cu cojoc întors.

— Ia aduceţi-l aici, ţipă el, înhăţând de mână pe cel prins. Ce, aţi înnebunit? Nu vedeţi că-i beţivanul de Calenic?

— Ce dracu! Şi doar a fost în mâinile noastre. În ulicioară ne-au înconjurat blestemaţii de flăcăi, au început să ţopăie, să ne împingă, să scoată limba, să ne tragă de mânecă… Lua-i-ar dracu! Dumnezeu ştie însă cum am prins în locul lui pe nepricopsitul ăsta.

— În numele meu şi al întregii obşte, vă poruncesc să prindeţi tâlharul şi pe toţi cei găsiţi pe uliţă şi să mi-i aduceţi la răfuială!

— Fie-ţi milă, pane primar, strigară câţiva vătăşei, ploconindu-se până la pământ în faţa lui. Dacă i-ai vedea cum arată. Să ne trăsnească Dumnezeu, dacă de când ne-am născut şi-am primit botezul am mai văzut aşa chipuri scârboase. Cine ştie ce pacoste ne pândeşte pane primar. Un om sau o femeie cumsecade se poate înspăimânta în aşa fel că nici un descântec nu-i mai tămăduie.

— Vă lecuiesc eu de spaimă. Ce, nu mai luaţi în seamă poruncile mele? Nu cumva ţineţi cu ei? Ce, şi voi v-aţi răzvrătit? Ce-i asta? Ce-i asta? încurajaţi făcătorii de rele… Voi… Voi… Am să-i raportez ipistatului Chiar acum! Auzitu-m-aţi? Chiar acum! Luaţi-o din loc mai repede ca fulgerul… Să nu cumva… Să nu care cumva…

Toţi se împrăştiară în fugă.