V.Înecata.

Fără de nici o grijă şi fără să-i pese de cei trimişi să-l hăituiască, iscoditorul acestei zăpăceli se îndrepta agale spre casa veche de pe malul iazului. Cred de prisos să mai spun că era Levco. Cojocul negru îi era descheiat, în mână îşi ţinea cuşma; era lac de sudoare. Măreaţă şi întunecată, pădurea de arţari îşi întindea în zare, sub razele de lună, făptura neagră. Răcoroasa adiere a iazului nemişcat îmbia drumeţul obosit să se odihnească pe mal. Împrejur totul amuţise. Numai cântecul privighetorii răsuna în ciritei. Un somn de neînvins îi închise pleoapele, trupu-i se lăsă pradă toropelii şi capul i se aplecă uşor…

— Hei, aşa nu merge, te pomeneşti că mă fură somnul! spuse Levco ridicându-se şi frecându-şi ochii. Se uită împrejur şi noaptea îi păru ca din poveşti. O încântătoare lumină de vis se îmbina cu strălucirea lunii pline. Niciodată nu mai văzuse ceva asemănător. Peste toate se aşternuse o pâclă argintie. Mireasma merilor înfloriţi şi a florilor nopţii năboia62 pământul. Mut de uimire, Levco privi întinsul nemişcat al iazului. Uriaşa icoană răsturnată a vechiului castel părăsit era, în această oglindă de ape, de o senină şi impunătoare măreţie. În locul întunecatelor obloane, priveau pline de veselie, geamurile uşilor şi ferestrelor ca nişte ochi mari. Prin străvezimea lor răzbeau scântei de aur. Şi deodată i se păru că se deschide o fereastră. Ţinându-şi suflarea, dar fără să tremure, nici să-şi întoarcă privirea de la apă, se simţi atras de adâncuri şi văzu mai întâi un braţ alb ivindu-se la fereastră, apoi un cap încântător, cu ochii lucind de duioşie prin valurile unor bucle arămii. Vedenia îşi lasă capul pe braţ. Din cap şi cu mâinile îi face un semn uşor; surâde… inima lui Levco deodată tresare… apa se înfioară, fereastra se închide. Încetişor, se îndepărtează de lac pentru a cerceta casa mai îndeaproape. Întunecatele obloane sunt deschise. Geamurile lucesc în razele lunii. „Iată ce preţ trebuie să pui pe gura lumii. Casa asta-i nouă. Culorile sunt atât de vii că parcă ieri ar fi fost zugrăvită. E locuită”. Şi, tăcut, se apropie. Înăuntru, totul părea liniştit. Ca un zvon de şipot cântecul privighetorii răsuna puternic, iar când părea că se stinge de dor şi încântare, lăsa să se audă foşnetul şi ţârâitul greierilor sau ţipătul unei păsări de baltă lovind cu ciocul ei lucitor întinsa apelor oglindă. O dulce pace şi o nespusă voie bună năpădiră inima lui Levco. Îşi înstrună bandura şi începu să cânte:

Luminaţi colo-n ogradă, Lună plină, stea lucioasă, Luminaţi, ca sa se vadă.

Fata cea frumoasă.

Fereastra se deschise fără zgomot şi acelaşi cap încântător care se oglindise în apa iazului apăru, ascultând cu luare aminte cântecul. Genele lungi îi adumbreau pe jumătate ochii. Era albă ca pânza, ca lumina lină a lunii, dar ce fermecătoare, ce frumoasă! Începu să râdă… Levco tresări.

— Cântă-mi ceva, tinere cazac! şopti ea, lăsându-şi capul pe umăr şi aplecându-şi genele lungi.

— Ce să-ţi cânt, frumoasă arătare?

Lacrimi îi lunecară încet pe faţa albă.

— Flăcăule, spuse ea, şi o duioşie nemaiauzită îi răsună în glas. Flăcăule, găseşte-mi maştiha. Atunci îţi voi împlini orice dorinţă! Te voi răsplăti cu dărnicie. Am cămăşi cu mâneci brodate cu mătase, am şiraguri de mărgean, am salbe. Îţi voi dărui un brâu împodobit cu mărgăritare… Am şi aur. Găseşte-mi-o numai, flăcăule, găseşte-mi maştiha. E o primejdioasă vrăjitoare. Ea mi-a mâncat zilele cât am trăit pe lume şi m-a chinuit, şi m-a pus să muncesc ca o slugă. Uită-te la faţa mea; cu farmecele ei de vrăjitoare mi-a luat bujorii din obraji. Priveşte-mi gâtul alb: nu se şterg, nu se şterg şi niciodată nu se vor şterge vânătăile pe care mi le-au făcut ghearele ei. Uită-te la picioarele mele albe: au umblat mult şi n-au călcat covoare, ci nisip arzător, pământ umed, mărăcini. Şi ochii, uită-te la ochii mei: nici nu mai văd de atâtea lacrimi… Găseşte-mi-o, găseşte-mi-o, flăcăule, găseşte-mi maştiha!…

Şi glasul ei care se înălţase o clipă se frânse. Şiroaie de lacrimi îi curgeau pe faţa palidă. Un sentiment apăsător de milă şi tristeţe cuprinse sufletul flăcăului.

— Sunt gata să fac orice pentru tine, domniţa mea, spuse el adânc tulburat. Dar unde şi cum s-o găsesc?

— Priveşte, priveşte, răspunse ea repede. Uite-o, joacă hora pe mal împreună cu fetele mele, se încălzeşte cu ele la razele lunii. Dar ea e vicleană şi înşelătoare, a luat chipul unei înecate da' eu ştiu, simt că-i aici, şi asta mă apasă şi-mi întunecă zilele. Din pricina ci nu pot înota în voie ca peştele. Nu mă pot ţine pe ape şi cad la fund ca un pietroi. Flăcăule, găseşte-mi-o.

Levco se uită spre mal. În pâcla argintie, lăcrămioare risipite-n crâng, fetele, în cămăşi albe, lunecau uşor, ca nişte umbre. Salbe de galbeni şi ducaţi de aur străluceau la gâtul lor, dar ele erau palide şi prin trupurile lor plăsmuite parcă din nori străvezii răzbeau razele de argint ale lunii. Tot învârtindu-se, hora se apropie de Levco. Se auziră glasuri:

— Haide să ne jucăm de-a corbul, haide să ne jucăm de-a corbul! şoptiră ele ca un tufiş de trestii, pe care vântul îl atinge cu sărutarea lui uşoară în clipa de taină a amurgului…

— Cine să fie corbul?

Au tras la sorţi şi o fată ieşi din ceată. Levco o privi. Faţa, vestmântul, toate erau la fel cu ale celorlalte. Se vedea însă cât de colo că juca în silă. Ceata se împrăştie, căutând să scape de atacurile hrăpăreţului duşman.

— Nu vreau să fiu corb, spuse fata obosită, mi-e milă de bieţii pui pe care trebuie să-i răpesc de la mamele lor.

„Nu eşti tu vrăjitoarea!” gândi Levco.

— Cine face pe corbul?

Fetele se adunară să tragă iar la sorţi.

— Fac eu pe corbul, spuse una dintre ele.

Levco o privi cu luare aminte. Sprintenă şi îndrăzneaţă fugărea ceata fetelor, năpustindu-se în dreapta şi-n stânga să-şi apuce prada. Atunci băgă de seamă Levco că trupul ei era mai puţin străveziu ca al celorlalte: se zărea chiar ceva negru înăuntru. Deodată se auzi un ţipăt: corbul se aruncă asupra uneia dintre fete şi o prinse. Lui Levco i se păru că-i ieşiseră gheare şi că o bucurie răutăcioasă îi aprinsese faţa.

— Asta-i vrăjitoarea, îşi zise şi o arătă cu degetul, înturnându-se către casă.

Domniţa râse, pe când cu strigăte, fetele târâră după ele pe aceea care făcuse pe corbul.

— Cu ce să te răsplătesc, flăcăule? Ştiu, tu nu iubeşti aurul. Pe Ganna o iubeşti, dar asprul tău tată te împiedică să te însori cu dânsa… Acuma nu te va mai împiedica, dă-i numai răvaşul ăsta… Mâna-i albă îi întinse răvaşul, şi faţa-i răspândea o strălucitoare lumină… Înfrigurat şi cu inima zvâcnind, Levco luă răvaşul şi… se trezi.