SCENA 15

DON MARZIO, de la bărbier, şi cei de mai sus.

DON MARZIO (aparte): Eugenio cu o femeie în veşmânt de pelerinaj! Trebuie să fie ceva la mijloc! (Se aşază la cafenea, uitându-se la femeie cu lorgnon-ul.)

PLACIDA: Fie-vă milă, mergeţi cu mine la han şi prezentaţi-mă stăpânului, ca să nu se poarte urât cu mine şi să nu mă gonească văzându-mă singură.

EUGENIO: Bucuros. Merg cu dumneata. Hangiul mă cunoaşte şi, din respect pentru mine, cred că va fi cât se poate de cuviincios.

DON MARZIO (aparte, privind-o de la distanţă cu lorgnon-ul): Mi se pare c-am mai văzut-o.

PLACIDA: Vă rămân veşnic îndatorată.

EUGENIO: Când pot, fac bine tuturor. Dacă nu-ţi găseşti bărbatul, am să te ajut cu. Am suflet bun.

DON MARZIO (aparte): Ce n-aş da să aud ce vorbesc!

PLACIDA: Dragă domnule, mă liniştiţi cu făgăduielile dumneavoastră curtenitoare, dar n-aş vrea ca mila unui tânăr ca dumneavoastră faţă de o femeie care nu-i încă bătrână să fie greşit înţeleasă.

EUGENIO: Iată care e părerea mea, doamnă: dacă toţi oamenii şi-ar lua asemenea măsuri de prevedere, nimeni n-ar mai putea să facă opere de milostenie. Dacă bârfa se întemeiază pe aparenţa râului, vina bârfitorului e mai mică; dar dacă oamenii răi îşi găsesc motiv de bănuială într-o faptă bună sau făcută fără nici un gând, toată vina e a lor, şi ea nu scade meritul celui care a făcut-o. Mărturisesc că sunt şi cu om de lume, dar în acelaşi timp mă pot lăuda că sunt om cuviincios şi onorabil.

PLACIDA: Sentimentele unui suflet cinstit, nobil şi generos.

DON MARZIO (lui Eugenio): Prietene, cine e străina asta frumoasă?

EUGENIO (aparte): Iar vrea să-şi bage nasul peste tot. (Către Placida.) Să mergem la han.

PLACIDA: Vă urmez. (Intră în han cu Eugenio.)