SCENA 17

DON MARZIO, apoi VITTORIA, mascată.

DON MARZIO: Ea e. Nu poate fi alta: aerul, statura, chiar şi îmbrăcămintea mi se par aceleaşi. N-am văzut-o bine la faţă, dar ea e, fără discuţie; şi-apoi, când m-a văzut, s-a şi ascuns în han.

VITTOR1A: Plecăciune, don Marzio… (Îşi scoate masca.)

DON MARZIO: O, stimată doamnă, sluga dumneavoastră…

VITTORIA: Nu l-aţi văzut, din întâmplare, pe soţul meu?

DON MARZIO: Ba da, doamnă, l-am văzut.

VITTORIA: Mi-aţi putea spune unde se află acum?

DON MARZIO: Ştiu foarte bine unde se află.

VITTORIA: Vă implor, spuneţi-mi!

DON MARZIO: Ascultaţi! (O trase la o parte.) E aici, în hanul ăsta, cu o femeie în manta de pelerinaj, una nostimă rău.

VITTORIA: De când e cu ca?

DON MARZIO: Chiar în clipa asta a picat aici; a văzut-o, a plăcut-o şi a intrat numaidecât cu ea în han.

VITTORIA: Om fără minte! Vrea să se facă de râsul lumii!

MARZIO: Cred că l-aţi aşteptat mult şi bine în noaptea asta!

VITTORIA: Mi-era grijă să nu i se fi întâmplat cine ştie ce nenorocire.

DON Marzio: Dar ce, nu e nenorocire să pierzi o sută de ţechini bani gheaţă şi treizeci pe datorie?

VITTORIA: A pierdut toţi banii ăştia?

DON MARZIO: Da! A pierdut el şi altele! Dacă toată ziua şi toată noaptea joacă ca un descreierat!

VITTORIA (aparte): Vai de păcatele mele! Simt că plesneşte inima-n mine!

DON MARZIO: Acum va trebui să dea pe mai nimica bucăţica aia de postav pe care-o mai are, şi-apoi gata.

VITTORIA: Sper că nu s-a ruinat încă!

DON MARZIO: Dacă şi-a amanetat totul!

VITTORIA: Iertaţi-mă, dar nu-i adevărat.

DON MARZIO: Mie-mi spuneţi?

VITTORIA: Eu ar trebui să ştiu mai bine ca dumneavoastră.

DON MARZIO: Dacă mi-a dat mie în gaj… Gata! Sunt un om de onoare, nu vreau să spun mai mult.

VITTORIA: Spuneţi-mi, vă rog, ce-a amanetat? S-ar putea să nu ştiu.

DON MARZIO: Ei, lasă, c-aveţi o mândreţe de bărbat.

VITTORIA: Îmi spuneţi ce-a pus în gaj?

DON MARZIO: Sunt om de onoare şi nu spun nimic!