SCENA 8
PANDOLFO, din tripou, şi cei de mai înainte.
PANDOLFO: Domnule Eugenio, o vorbă… (Îl trage deoparte).
EUGENIO: Ştiu ce vrei să-mi spui. Am pierdut treizeci de ţechini pe datorie. Sunt un om de onoare, am să-i plătesc.
PANDOLFO: Dar domnul conte stă şi aşteaptă. Spune că şi-a riscat banii şi vrea să fie plătii.
DON MARZIO (aparte): Ce n-aş da să aud ce spun!
RIDOLFO (lui Eugenio): A sosit cafeaua.
EUGENIO (lui Ridolfo): Pleacă de aici! (Lui Pandolfo.) A câştigat o sută de ţechini bani gheaţă. Nu şi-a pierdut, pare-mi-se, noaptea de pomană.
PANDOLFO: Astea nu-s vorbe de jucător; înălţimea-voastră ştie mai bine ca mine cum merg lucrurile la joc.
RIDOLFO (lui Eugenio): Domnule, se răceşte cafeaua.
EUGENIO (lui Ridolfo): Lasă-mă-n pace!
RIDOLFO: Dacă n-o voiaţi…
EUGENIO: Pleacă de aici!
RIDOLFO: Am s-o beau cu. (Pleacă cu cafeaua.)
DON MARZIO (lui Ridolfo, care nu-i răspunde): Ce spun?
EUGENIO (lui Pandolfo): Ştiu şi eu că, atunci când pierzi, plăteşti; dar, când n-ai cu ce, nu poţi plăti.
PANDOLFO: Uite, ca să vă salvez bunul nume, sunt gata să vă găsesc treizeci de ţechini.
EUGENIO: A, bravo! (Strigă tare.) O cafea!
RIDOLFO (lui Eugenio): Acum trebuie s-o fac.
EUGENIO: Sunt trei ceasuri de când cer o cafea şi tot n-ai făcut-o?
RIDOLFO: Am adus-o, şi m-aţi pus pe goană.
PANDOLFO: Vorbiţi-i cu frumosul şi-o să vă răspundă la fel.
EUGENIO (lui Ridolfo): Spune-mi, vrei să-mi faci o cafea? Dar bună! Hai, repede!
RIDOLFO: Dacă mă lăsaţi s-o fac, vă servesc. (Intră în prăvălie.)
DON MARZIO (aparte): Trebuie să fie ceva important. Tare sunt curios să aflu.
EUGENIO: Pandolfo, dă-ţi osteneala şi găseşte-mi treizeci de ţechini.
PANDOLFO: Am un prieten care o să vi-i dea, dar numai cu gaj şi cu dobândă…
EUGENIO: Nu-mi vorbi de gaj că nu facem nimic. Am la Rialto postavurile alea pe care le ştii; am să le pun drept chezăşie, şi când le vând, o să plătesc.
DON MARZIO (aparte): O să plătesc. A spus „o să plătesc”. A pierdut pe datorie.
PANDOLFO: Şi ce dobândă vreţi să plătiţi?
EUGENIO: Fă dumneata aşa cum crezi mai nimerit.
PANDOLFO: Dar, să ştiţi, mai puţin de un ţechin pe săptămână n-o să vrea.
EUGENIO: Un ţechin pe săptămână camătă?
RIDOLFO (care a venit cu cafeaua, lui Eugenio): A sosit cafeaua!
EUGENIO (lui Ridolfo): Pleacă de aici!
RIDOLFO: E a doua cu care mă trimite înapoi…
EUGENIO (lui Pandolfo): Un ţechin pe săptămână?
PANDOLFO: Nu cere prea mult pentru treizeci de ţechini.
RIDOLFO (lui Eugenio): O vreţi sau n-o vreţi?
EUGENIO (lui Ridolfo): Du-te, că ţi-o arunc în cap!
RIDOLFO (aparte): Amărâtu'! I s-a urcat jocul la cap! (Ia cafeaua ţi se duce în prăvălie.)
DONMARZIO (se ridică şi se apropie de Eugenio): Domnule Eugenio, aveţi vreo neînţelegere? Vreţi să vă împac eu?
EUGENIO: Niciuna, don Marzio, te rog să mă laşi în pace!
DON MARZIO: Dacă ai trebuinţă de ceva, porunceşte-mi!
EUGENIO: Îţi spun că n-am nevoie de nimic.
DON MARZIO: Jupân Pandolfo, ce ai cu domnul Eugenio?
PANDOLFO: O mică problemă pe care n-avem chef s-o afle toată lumea.
DON MARZIO: Eu sunt prieten cu domnul Eugenio, îi cunosc toate daraverile şi ştie că nu vorbesc cu nimeni. I-am împrumutat chiar zece ţechini pe o pereche de cercei, nu-i aşa? Şi n-am spus nimănui.
EUGENIO: Puteai să nu spui nici acum!
DON MARZIO: Ei, cu jupân Pandolfo putem vorbi fără grijă. Ai pierdut pe datorie? Ai nevoie de ceva? Sunt gata să te servesc.
EUGENIO: Dacă vrei să ştii, am pierdut pe datorie treizeci de ţechini.
DON MARZIO: Treizeci de ţechini şi cu cei zece pe care ţi i-am dat fac patruzeci; cerceii nu fac atâta!
PANDOLFO: Găsesc eu treizeci de ţechini.
DON MARZIO: Bravo! Găseşte patruzeci; mi-i dai pe cei zece ai mei, şi cu îţi dau cerceii.
EUGENIO (aparte): Afurisită clipa când m-am încurcat cu omul ăsta!
DON MARZIO (lui Eugenio): De ce nu iei banii pe care ţi-i dă domnul Pandolfo?
EUGENIO: Pentru ca vrea un ţechin pe săptămână.
PANDOLFO: Pentru mine nu vreau nimic; prietenul care-l serveşte vrea.
EUGENIO: Uite ce poţi face: vorbeşte cu domnul conte şi spune-i să mă îngăduie douăzeci şi patru de ore: sunt om de cuvânt şi-am să-i plătesc!
PANDOLFO: Mi-e teamă că trebuie să plece şi că vrea banii numaidecât.
EUGENIO: Dac-aş putea să vând o bucată, două din postavul ăla, i-aş plăti pe loc.
PANDOLFO: Vreţi să vă caut eu un cumpărător?
EUGENIO: Da, dragul meu, caută-mi, şi-am să-ţi plătesc pentru osteneală.
PANDOLFO: Să-i spun o vorbă domnului conte şi mă duc. (Intră în tripou.)
DONMARZIO (lui Eugenio): Ai pierdut mult?
EUGENIO: O sută de ţechini, pe care i-am încasai ieri, şi încă treizeci pe cuvânt.
DON MARZIO: Puteai să-mi dai înapoi cei zece ţechini pe care ţi i-am împrumutai.
EUGENIO: Hai, nu mă mai necăji; am să-ţi plătesc şi cei zece ţechini ai dumitale.
PANDOLFO (cu manta şi pălărie, iese din localul de joc): Domnul conte a adormit cu capul pe masă. Eu mă duc să văd ce pot face pentru dumneavoastră. Dacă se trezeşte, am lăsat poruncă băiatului să-i spună despre ce e vorba. Înălţimea-voastră să nu plece de aici.
EUGENIO: Te aştept chiar în locul ăsta.
PANUOLFO (aparte): Mantaua asta e veche; a venit timpul să-mi fac una nouă, şi fără cheltuială. (Iese.)
