SCENA 2

RIDOLFO şi EUGENIO.

EUGENIO: Ei, prietene Ridolfo, ai făcut ceva?

HIDOLFO: Am făcut.

EUGENIO: Ştiu c-ai luat bucăţile de postav; mi-a spus băiatul. Le-ai vândut?

RIDOLFO: Le-am vândut.

EUGENIO: Cu cât?

RIDOLFO: Cu treisprezece lire cotul.

EUGENIO: Sunt mulţumit. Şi banii?

RIDOLFO: O parte în mână, o parte mai târziu.

EUGENIO: Vai de mine! Câţi în mână?

RIDOLFO: Patruzeci de ţechini.

EUGENIO: Ei, nu-i râu nici atât. Dă-mi-i, că pică la ţanc.

RIDOLFO: Încet, domnule Eugenio. Înălţimea-voastră ştie doar că i-am împrumutat treizeci de ţechini.

EUGENIO: Bine, îi iei când o să ţi se dea restul.

RIDOLFO: Mă iertaţi, dar asta nu-i cinstit din partea dumneavoastră. Ştiţi cât de repede v-am servit, de bunăvoie şi fără nici un interes, şi acuma vreţi să mă lăsaţi s-aştept? Am şi eu nevoie de banii mei.

EUGENIO: Da, ai dreptate. Iartă-mă, ai dreptate. Ţine-ţi treizeci de ţechini şi dă-mi mie zece.

RIGOLFO: Cu ăştia zece ţechini nu vreţi să-l plătiţi pe don Marzio? Nu vreţi să scăpaţi odată de diavolul ăsta care vă chinuie?

EUGINIO: Are gaj la mână, o s-aştepte.

RIDOLFO: Aşa de puţin vă preţuiţi înălţimea-voastră bunul renume? Să vă lăsaţi terfelit de gura unui flecar? De unul care face servicii numai ca să se laude că le-a făcut şi care n-are altă plăcere decât să arunce cu noroi în oamenii cinstiţi?

EUGENIO: Adevărat, trebuie să-l plătesc. Dar să rămân fără un ban? Ce termen i-ai dat cumpărătorului?

RIDOLFO: Câţi bani v-ar trebui?

EUGENIO: Ştiu eu? Zece sau doisprezece ţechini.

RIDOLI-O: Vă servesc numaidecât, poftiţi zece ţechini, iar când vine don Marzio răscumpăr cerceii.

EUGENIO: Şi ăştia zece ţechini în ce condiţii mi-i dai?

RIDOLFO: Luaţi-i şi gata. Când o veni vremea, ne socotim noi.

EUGENIO: Şi restul de la postav când îl luăm?

RIDOLFO: Nu vă mai gândiţi la el, cheltuiţi banii ăştia şi-apoi mai găsim noi… numai să-i cheltuiţi cum trebuie, să nu-i aruncaţi pe fereastră!

EUGENIO: Da, prietene, îţi rămân îndatorat, şi păstrează-ţi ceea ce ţi se cuvine din banii de pe postav.

RIDOLFO: Mă miră că vorbiţi aşa… Eu sunt cafegiu, nu samsar. Iar dacă fac un serviciu unui prieten, nu-l fac din interes. Fiecare om are datoria să-l ajute pe celălalt atunci când poate, şi cu în primul rând am datoria să vă ajut, drept recunoştinţă pentru binele pe care mi l-a făcut tatăl dumneavoastră. Mă socotesc răsplătit îndeajuns dacă banii ăştia, căpătaţi pe cale cinstită, vor fi cheltuiţi în folosul casei dumneavoastră, spre cinstea şi respectul persoanei dumneavoastră.

EUGENIO: Eşti un om tare îndatoritor şi cumsecade; păcat numai că ai asemenea meserie; ţi s-ar cuveni o situaţie mai bună şi o avere mai mare.

RUDOLFO: Mă mulţumesc cu ce mi-a dăruit Cerul şi nu mi-aş schimba situaţia cu mulţi alţii care au o faţadă mult mai arătoasă, dar cheag mai de loc. Mie, la rangul meu, nu-mi lipseşte nimic. Am o meserie cinstită, din breasla meşteşugarilor, o meserie curată, demnă şi la locul ei. O meserie care ajunge să placă tuturor oamenilor atunci când e făcută cu demnitate şi cuviinţă. O meserie care a devenit necesară pentru prestigiul oricărui oraş, pentru sănătatea oamenilor şi pentru distracţia cinstită a celor care vor să se odihnească o clipă. (Intră, în prăvălie.)

EUCENIO: Iată un om care ştie ce vrea. N-aş vrea totuşi să se spună că e prea deştept. De fapt, pentru un cafegiu, s-ar părea că spune prea multe, dar în toate meseriile există oameni capabili şi cinstiţi. La urma urmei, nu vorbeşte nici de filosofie, nici de matematică… vorbeşte ca un om cu judecată… De-ar da Dumnezeu să am şi eu atâta câtă are el!