SCENA 7

RIDOLFO, din stradă, şi cei de mai înainte.

RIDOLFO (aparte): Domnul Eugenio serie în înţelegere cu jupân Pandolfo. Nu-mi prea miroase-a bine.

PANDOLFO (aparte, văzându-l pe Ridolfo): N-aş vrea să-mi pună ăsta beţe-n roate tocmai acum!

RIDOLFO: Domnule Eugenio, sluga dumneavoastră.

EUGENIO (continuând să scrie): Oh, te salut.

RIDOLFO: Afaceri, afaceri, domnule Eugenio? Afaceri?

EUGENIO (scriind): O mică afacere.

RIDOLFO: Pot să aflu şi cu despre ce-i vorba?

EUGENIO: Vezi ce înseamnă să dai marfa pe datorie? Nu pot să mă bucur de bunul meu; am nevoie de bani şi trebuie să arunc pe gârlă alte două bucăţi de postav.

PANDOLFO: Nu le aruncaţi pe gârlă, ci le vindeţi aşa cum se poate.

RIDOLFO: Cât vă dă pe cot?

EUGENIO: Mi-e şi ruşine să spun. Opt lire.

PANDOLFO: Dar banii pe loc.

RIDOLFO: Şi înălţimea-voastră vrea să-şi dea marfa de pomană?

EUGENIO: Dacă nu pot altfel?! Am nevoie de bani.

PANDOLFO: Şi nu-i uşor să găseşti bani de la o oră la alta.

RIDOLFO (lui Eugenio): Cât v-ar trebui?

EUGENIO: Ce? Poţi să-mi dai?

PANDOLFO (aparte): Să vezi că ăsta îmi strică toate socotelile!

RIDOLFO: Dacă v-ar ajunge şase sau şapte galbeni, i-aş găsi.

EUGENIO: Ei, lasă! Nu mai umbla cu fleacuri! Am nevoie de bani.

PANDOLFO (aparte): Slavă domnului!

RIDOLFO: Staţi un pic! Cât luaţi pe cele două bucăţi de postav la opt lire cotul?

EUGENIO: Să facem socoteala. Bucăţile măsoară şaizeci de coţi una; de două ori şaizeci, o sută douăzeci. O sută douăzeci de ducaţi de argint.

ANDOLFO: Dar mai e şi comisionul.

RIDOLFO (lui Pandolfo): Cine ia comisionul?

PANDOLFO (lui Ridolfo): Eu, domnule, cu.

RIDOLFO: Foarte bine. O sută douăzeci de ducaţi de argint a opt lire unul câţi ţechini fac?

EUGENIO: Unsprezece ducaţi fac patru ţechini. De zece ori unsprezece – o sută zece, şi încă unsprezece – o sută douăzeci şi unu. De patru ori unsprezece, patruzeci şi patru. Patruzeci şi patru de ţechini fără un ducat. Patruzeci şi trei de ţechini şi paisprezece lire, bani veneţieni.

PANDOLFO: Să zicem patruzeci de ţechini. Mărunţişul merge la comision.

RIDOLFO: Şi cei trei ţechini tot mărunţiş sunt?

PANDOLFO: Sigur, dar banii pe loc.

EUGENIO: Bine, bine, n-are a face. Sunt ai dumitale.

RIDOLFO (aparte): Vai, ce pungaş! (Tare.) Să facem acuma socoteala, domnule Eugenio, cât aduc cele două bucăţi de postav cu treisprezece lire cotul?

EUGENIO: Oh, aduc mult mai mult.

PANDOLFO: Dar trebuie să aştepte şi nu-şi poate face interesele.

RIDOLFO: Să facem socoteala.

EUGENIO: O fac acum, cu condeiul. O sută douăzeci de coţi, cu treisprezece lire cotul. Trei ori zero: doi ori trei – şase; unu ori trei; unu ori zero; unu ori doi; unu ori unu; total: zero, şase, doi plus trei – cinci; unu. O mie cinci sute şaizeci de lire.

RIDOLFO: Câţi ţechini fac?

EUGENIO: Îţi spun numaidecât. (Socoteşte.) Şaptezeci de ţechini şi douăzeci de lire.

RIDOLFO: Fără comision.

EUGENIO: Fără comision.

PANDOLFO: Dar să-i aştepte cine ştie cât. Nu da vrabia din mână pe cioara din par.

RIDOLFO: Până acum v-am dat: întâi treizeci de ţechini, pe urmă zece, fac patruzeci; zece de la cerceii pe care i-am luat îndărăt, fac cincizeci. Va să zică v-am dat până acum cu zece ţechini mai mult decât vă dă pe loc, în mână, grămadă, acest preacinstit domn cămătar!

PANDOLFO (aparte): Lua-te-ar dracu'!

EUGENIO: E-adevărat, ai dreptate, dar acum am nevoie de bani.

RIDOLFO: Aveţi nevoie de bani? Poftiţi bani: douăzeci de ţechini şi douăzeci de lire, atât cât a mai rămas din cei şaptezeci de ţechini şi douăzeci de lire, costul celor o sută douăzeci de coţi de postav, cu treisprezece lire cotul, fără un ban comision, pe loc, în mână, grămadă, fără pungăşie, fără tragere pe sfoară, fără ticăloşii şi şarlatanii.

EUGENIO: Dacă e aşa, dragă Ridolfo, îţi mulţumesc din toată inima; ba, mai mult, rup hârtia asta. (Către Pandolfo) Iar de la dumneata, domnule samsar, nu-mi mai trebuie nimic!

PANDOLFO (Aparte): Dracu' l-a adus aici! S-a dus haina mea. (Tare.) Bine, n-are a face, m-am ostenit de pomană.

EUGENIO: Îmi pare rău că te-ai ostenit atâta.

PANDOLFO: Măcar să beau un rachiu.

EUGENIO: Stai, ia ducatul ăsta. (Scoate un ducat din punga pe care i-a dat-o Ridolfo.)

PANDOLFO: Vă rămân îndatorat. (Aparte.) Tot o să-mi cadă în mână!

RIDOLFO (aparte): Ia te uită cum îşi aruncă banii!

PANDOLFO (lui Eugenio): Îmi mai porunciţi ceva?

EUGENIO: Bunăvoinţa dumitale.

PANDOLFO (îi face semn dacă vrea să joace, aşa ca să nu vadă Ridolfo): Vreţi?

EUGENIO (şi el pe ascuns de Ridolfo): Du-te, că vin…

PANDOLFO (aparte): Îi joacă şi pe ăştia înainte de masă. (Se duce în prăvălie şi apoi iese din nou.)

EUGENIO: Cum ai făcut, Ridolfo? Te-ai întâlnit aşa de repede cu datornicul? Ţi-a dat numaidecât banii?

RIDOLFO: Ca să vă spun adevărul, îi aveam în buzunar de la început, dar nu voiam să vi-i dau pe toţi, ca să nu-i aruncaţi atât de repede pe gârlă.

EUGENIO: Să ştii că mă nedreptăţeşti vorbind astfel; nu mai sunt copil. Ei, gata… unde sunt cerceii?

RIDOLFO: Drăguţul de don Marzio, după ce i-am dat cei zece ţechini, a vrut cu tot dinadinsul să ducă cerceii singur, cu mâna lui, doamnei Vittoria.

EUGENIO: Ai vorbit cu nevastă-mea?

RIDOLFO: Sigur c-am vorbit. M-am dus şi eu cu don Marzio.

EUGENIO: Ce spune?

RIDOLFO: Plânge tot timpul, sărăcuţa! Ţi se rupe inima de milă.

EUGENIO: Dac-ai şti ce furioasă era pe mine! Voia să se întoarcă la taică-său, voia să-şi ia zestrea înapoi, voia să facă lucruri mari.

RIDOLFO: Şi cum aţi împăcat-o?

EUGENIO: Cu câteva dezmierdări.

RIDOLFO: Se vede că vă iubeşte şi e tare bună la suflet!

EUGENIO: Dar când se mânie e ca o fiară.

RIDOLFO: Nu trebuie să vă purtaţi urât cu ea. E o doamnă de familie bună, cu educaţie aleasă. M-a rugat să vă spun, dacă vă văd, să vă duceţi devreme la masă.

EUGENIO: Da, da, mă duc chiar acum.

RIDOLFO: Dragă domnule Eugenio, vă rog, lăsaţi jocul şi ocupaţi-vă de lucruri mai serioase, nu vă pierdeţi vremea după fuste… Când înălţimea-voastră are o nevastă tânără, frumoasă, iubitoare, ce vreţi mai mult?

EUGENIO: Bine-ai grăit, îţi mulţumesc din suflet!

(Pandolfo îţi suflă nasul cu zgomot din prăvălia lui, aşa ca Eugenio să-l audă şi să se uite la el; Eugenio se întoarce; Pandolfo îi face semn că Leandro îl aşteaptă să joace; Eugenio face semn cu mâna că va veni; Pandolfo se întoarce în prăvălie; Ridolfo nu observă nimic.)

RIDOLFO: Eu v-aş sfătui să vă duceţi acum acasă. Nu mai e mult până la prânz. Duceţi-vă şi mângâiaţi-vă nevestica!

EUGENIO: Da, mă duc numaidecât. Ne vedem mai încolo.

RIDOLFO: Dacă vă pot fi de vreun folos, porunciţi-mi!

EUGENIO: Îţi rămân foarte îndatorat. (Ar vrea să se ducă la cărţi, dar se teme să nu-l vadă Ridolfo.)

RIDOLFO: Nu-mi porunciţi nimic? N-aveţi nevoie de nimic?

EUGENIO: De nimic, de nimic. La revedere.

RIDOLFO: Sluga dumneavoastră! (Se întoarce spre prăvălia lui.)

(Eugenio, văzând că Ridolfo nu-l observă, intră în tripou.)