Duminică 11 aprilie 1999

Pastele. N-am fost la înviere. Am rămas acasă.

        „în Balcani”, zice presa, continuă bombardamentele.

Aseară, la TV, am văzut o sârboaică de vreo 40 ani, venită în Franţa de la 4 ani, măritată cu un francez – 'telectuali ambii. Atât ea cât şi el susţin că tot ce se dă la televiziune privindu-i pe albanezi „c'est de la propagande occidentale”; că singurele reportaje adevărate sunt cele ale televiziunii sârbeşti; că nu este adevărat că Sârbii au început ostilităţile – cu Slovenii, cu Croaţii, cu Bosniecii „parce que Ies Croates sont des fascistes, pendant la guerre ils etaient avec Hitler”; şi fiindcă. Bosniecii „sont des turcs, îls revent d'un etat musulman extremiste en Europe”). „Et Ies Albanais.” – despre albanezi nu spun nimic inteligibil, doar lasă punctele cât mai suspendate, fiindcă au învăţat ei (unde?) că acestea întâi seamănă îndoiala, apoi pur şi simplu discreditează.

Am auzit un singur sârb vorbind rezonabil – atât din punctul de vedere al „întâietăţii istorico-geografice” (atât că nu a spus că Illyrii erau pomeniţi acolo cu câteva bune secole înainte de Hristos, iar Slavii-primi au fost semnalaţi în acelaşi loc în secolul VI după Cristos, ceea ce dă înjur de un mileniu, nu?); un universitar cam de vârsta mea. Acesta, la întrebarea dacă chiar nu există opoziţie anticomunistă în Iugoslavia a răspuns fără ezitare: nu, nu există. De ce? „Pentru că Sârbii sunt total cretinizaţi de cei 50 ani de comunism şi nu realizează deosebirea – ba chiar contradicţia – între Serbia şi Miloşevici”. Întrebat fiind: cum de vârfurile opoziţiei de până acum trei-patru ani se află acum lângă Miloşevici (Draşcovici, Comnenici), a răspuns că Sârbul nu rezistă la îndelungată suferinţă, el reacţionează violent pe moment, însă dacă este ţinut o vreme „la pământ”, sfârşeşte prin a ceda.

Nu cred că analiza Sârbului este întru totul adevărată – oricum, tot atât, cât a mea privitoare la români, însă dacă ne gândim la Nemţii de sub Hitler: credeau ei că ceea ce prezenta aparatul de propagandă a lui Goebbels era neadevărat? Deloc!

O comunitate rănită (sau având complexul persecuţiei, ca cea sârbească) reacţionează simplu, „la primul nivel, nu se complică, în momente de criză, tot ce este împotriva unuia de-al nostru (chiar dacă acel al-nostru este un ticălos, un criminal), este şi împotriva mea – deci a comunităţii mele.

Nemţii au trebuit să fie mai întâi înfrânţi militar, să li se distrugă ţara, să fie umiliţi în corpore – şi acuzaţi tot aşa – de complicitate $ prin tăcere; deasemeni a trebuit să treacă timp, ca să moară „bătrânii” lor. Mitul lui Moise în Sinai este mereu valabil, mereu aplicabil.

Sârbii de prin anul 2050 vor accepta (cu sfert de gură) că părinţii şi bunicii lor au. Cam greşit (nu se poate să nu aibă şi ei ardeleni de serviciu).

După cum Românii de prin anul 2022 (arată frumos timpul consemnat, nu?) vor admite că părinţii şi bunicii lor fuseseră cam. Laşi, cam colaboraţionişti, cam lipsiţi de coloană vertebrală – altfel plini de tot felul de talente, ce să mai vorbim de geniu!

Mă întorc la Soljeniţân:

Cartea amintită a fost scrisă în 1978, deci „abia” după 4 ani de la exilare. Autorul are circumstanţele atenuante ale sentimentalului; ale uimitului că este atacat şi de cei de dincoace de baricadă. Nu-i cunosc amintirile ulterioare, deci nu pot nici să spun că exilul l-ar fi învăţat minte.

Iată, eu care nu mai eram „virgin” în 1977, doar mai fusesem în Occident între 1972-73, nu jur cu mâna pe inimă că aş fi fost mai iniţiat în tain (iţ) ele Securităţii. Deşi.

Mă gândesc acum: în 1978 nu aveam o imagine radical diferită decât acum – despre ai mei colegi, compatrioţi, coexilioţi (dovadă fiind Jurnal pe Sărite). Deosebirea fiind de natură a „genului”: Soljeniţân a scris ceea ce a scris despre ofurile lui de om rănit de nedreptăţirile celor apropiaţi într-o carte <Je memorii, care presupune rezumare, sintetizare – nu consemnare cvasi-mecanică a prezentului, într-un jurnal. Ar fi interesant de aflat ce scria el în jurnalul său (propriu şi personal) – cu certitudine ţine aşa ceva.

Deşi, la venirea în Occident, la 20 noiembrie 1977, eram mult mai dărâmat (de detenţie, dar mai ales de „chimizarea lui Pleşiţă”) decât Soljeniţân – el fiind doar şocat), în ciuda precauţiilor, a „menajării” la care m-au supus – din prietenie, desigur – Monicii, Ţepeneag, Păruit, Marie-France, Berindei – am fost întâmpinat, în fine; izbit peste obraz, în curând, de veşti rele dinspre prieteni: trădarea lui Tănase (aflată de la Ţepeneag şi Păruit), trădarea lui Ţepeneag (trăită în direct, începând din aprilie 78), atacurile unor exilaţi, foşti deţinuţi politici, fie directe-orale, ca ale lui Varlam şi Câmpeanu, ca în întâlnirile de la Cercul democratic din Germania, fie în publicaţii cretine ca BIRE, ori doar idioate precum Carpaţii, Stindardul (nu-l mai pun la socoteală pe VeCe Gheorghiu, de mirare ar fi fost dacă nu s-ar fi manifestat astfel).

Faţă cu asemenea agresiuni, am avut reflexul normal de a răspunde, de a replica – dar unde? În care publicaţie? Consultându-mă cu Monicii – cu cine alţii? M-am izbit, nu doar de neputinţa lor de a răspunde în scris unor calomnii scrise (ei făcuseră bătături de atâtea insulte), dar şi de programul lor: „Nu-i luăm în seamă pe aceşti nimeni”; „Nu ne punem mintea cu astfel de indivizi.

Nu eram de acord cu asemenea înţelepciuni. Am rămas convins, în ciuda multor eşecuri, dar şi gafe ale mele că nu trebuie să-l laşi pe porc să te înnoroieze, fără să-i arzi un picior peste rât: că nu-i deloc semn de înţelepciune să nu reacţionezi măcar răstindu-te la câinii care te latră, ba chiar ţi-au încolţit manşetele nădragilor.

Dar unde să publici răspunsurile? Existau, atunci, trei periodice apropiate mie: Limite, Ethos, Cahiers de VEst. Primele două ale Monicilor, a treia a lui Ţepeneag. Dar niciunul nu primea să cheltuiască preţiosul spaţiu tipografic cu „polemici” (am pus ghilimelele deriziunii, ca să ilustrez vizual oralul amicilor). Mi s-au publicat una sau două chestii în legionarul Cuvânt românesc al lui Bălaşu, dar numai la adresa securiştilor dovediţi, nu şi împotriva fraţilor-camarazi.

Chiar acum (ora 9,30 dimineaţa) mi-a telefonat Solacolu: a primit România literară numărul special. L-a dărâmat! Zice. Se întreba mereu, mereu ce i s-o fi întâmplat lui Manolescu, de a ajuns să se dea pe mâna lui Pelin. Mi-a spus că textul lui Grigurcu este ticălos, o să văd când o să-l citesc cu ochii mei. A mai spus: din această afacere {România literara) rău ies Monicii.

Pelin mă atacă în intervenţiile lui. Mi se!

După amiază: Solacolu îmi retelefonează: Manolescu şi Pelin au publicat o scrisoare a lui Caraion către Ierunca (şi confiscată de Securitate) din care reiese că „monstrul” era cu adevărat monstruos. Numai că. „Dragă Virgil” este. Virgil Vasiliu, nu Virgil Ierunca.

În continuare, Solacolu s-a mirat că Manolescu îi pune lui Pelin la dispoziţie R. L. I-am adus aminte: în 1991 i-a încredinţat lui Sturdza-Voican, tot acolo, 2 numere consecutive, cinci pagini. Uitase. Eu: nu.