Miercuri 14 aprilie 1999

Jur că ieri în mod ne-deliberat scrisesem „12 aprilie”. Uneori indic: „12 bis” – însă de data asta ba.

Aşadar ieri nu am primit nici R. L. de la Solacolo, nici Lumea liberă de la New York. Probabil azi.

Ieri mi-a telefonat Cornel Dumitrescu. Să mă întrebe dacă sunt cetăţean francez. Credeam că ştie – ei bine, uitase ce-i tot spusesem, tot ce scrisesem în textele publicate de el în ziarul lui: că sânt – cu întreaga familie – cu statut de refugiat politic.

A plouat toată seara de aseară, toată noaptea de azi-noapte, plouă şi acum – rece, urât, de toamnă. Vântul a doborât o perdea exterioară, dar nu pot ieşi s-o pun la loc. Las', c-o să se zvânte ea, că-i tânără, nu ca mine!

Mă lucrează soarta bietului Andrei Roizen. Pe de o parte tot zic: securiştii vinovaţi de crime de sânge, de crime de umilire a omului (chiar de n-au dat o singură palmă), trebuie pedepsiţi. O mai spun o dată. Pe de alta. N-am de unde şti ce a făcut, ce a învârtit în viaţă epistolarul meu prieten Andrei – bine, el spune că „doar” la Comerţ exterior (ca Babiuc!), dar toată lumea ştie ce unitate militară (MAI) a fost aceea. Însă eu, în ciuda declaraţiilor mele belicoase, răzbunătoare, inchizitoriale, procuroreşti, când cunosc pe câte cineva, nu-i pun întrebări despre „biografia” sa: dacă vrea să mi le spună, are să o facă singur; dacă. Din contra, ce rost să insist: tot n-are să-mi dezvăluie ceea ce ascunde cu atâta grijă. Cam după a treia întâlnire, anul trecut, Mariana Sipoş a băgat de seamă: „Nu m-aţi întrebat cine sânt cu adevărat, de unde vin, ce am făcut până acum, altceva decât aţi aflat de la alţii.”.

Nu mai ţin minte ce i-am răspuns – în nici un caz că. Nu mă interesează scurta-i biografie.

Ba da. Sânt o fiinţă extrem de curioasă, aş vrea să ştiu mult despre multe – dar nu-mi vine să mă bag în sufletul omului. De aceea întrebarea Marianei Sipoş m-a pus într-o situaţie jenantă: ea va fi crezut că ne-întrebarea mea este semn de indiferenţă, când era doar probă de timiditate (ei, da: sânt un mare timid – de aceea mă manifest atât de cu brutalitate), de delicateţe faţă de sufletul celuilalt.

Asta ar fi una dintre explicaţii. Alta: sânt şi eu marcat de întrebările ce mi s-au pus din adolescenţă până spre bătrâneţe; întrebări comuniste, inchizitoriale (am scris în mai multe rânduri despre Ghiţă Pop, profesorul de franceză de la Liceul Lazăr din Sibiu: acest individ, ca să nu i se aducă aminte de vânjoasa-i activitate legionară, la Blaj, acum (în 1949-53) făcea pe vânjosul comunist, iar cu mine, în plină oră de franceză ori de dirigenţie, pe anchetatorul: „De ce-ai fugit tu, bă, din URSS, nu-ţi place socialismul?”), apoi. De-a dreptul anchetatoriale: „Ia să spui, tu, bă, ce acte duşmănoase ai comis.”.

Acesta fiind motivul pentru care nu pun întrebări despre viaţa celuilalt – şi nu, cum înclina să creadă Mariana Sipoş, că nu m-ar interesa (în viaţa asta) decât propria-mi viaţă.

Seara: am fost la spital, m-a văzut o doctoriţă, m-a anunţat că trebui să mai fac un examen – peste o lună!

— Până atunci mi-a dat un medicament. Mama mă-si!

Am primit de la Solacolu paginile din România literară. M-am uitat peste ele la spital, deci cu neplăcere şi nu am chef nici acum să le iau la citit cu creionul în mână. O să o fac mâine; sau poimâine. Mi-e greaţă de Manolescu. Şi, aşa, pe departe, sânt trist pentru Grigurcu: chiar dacă textul lui nu era programat să intre în „grupajul” cu Pelin, după ce îmi scrie, cerându-mi să încetăm „polemica”, el o continuă. Adevărat, nu „polemica”, dar continuă să scrie (tot aşa de îngălat) despre Caraion.

Abia sosisem de la spital că a telefonat de la Cluj Laszlo: dacă sânt de acord cu un Indice la Jurnal voi IV-V-VI). Desigur. În privinţa corecturii (şpalturile se află la el) tot el are să aibă grijă, fără să umble la. Ortografie. Da, desigur.

Am dormit ca o vită după amiază, acum este ora 9 (seara) şi simt o irepresibilă dorinţă de a mă culca. Numai de m-aş trezi mâine dimineaţă.