Miercuri 28 aprilie 1999

Ieri am primit multe reviste:

Vatra 2/99: discutând Trei într-o galera, jurnalul lui Ciocârlie, Vasile Baghiu. Mă apără iar („în vederea reabilitării” – sau cum spusese Manolescu?). Din Baghiu reiese că nesfârşit de simpaticul Ciocârlie ar fi afirmat că Goma îi apără pe marii vinovaţi. Aşa o fi, nene, însă eu nu-mi dădeam seama ce fac atunci când făceam ceea ce tot făceam de zor. Nu poci zice mai mult până nu citesc cu ochii mei, însă, din fragmentele publicate în Vatra, înţelesesem atâta, cât să-i trag un şut la ţurloaie, pe sub bancă textilistului timişorian (şi să-l supăr pe Şişmanian.). Oricum, Vasile Baghiu îşi intitulează textul: „Drama artificioasă a omului postmodern”. În continuarea discuţiei despre Ciocârlie, Nicoleta Sălcudeanu mă aminteşte la. Bibliografie.

Cornel Moraru dă seama de o lucrare de care nu aveam ştire: Romanul românesc contemporan de Anton Cosma. Cică la volumul II (apărut postum) ar exista o Addenda în care „sunt recuperaţi” şi scriitori din exil – printre care şi eu.

Tot în Vatra Alexandru Lungu o prezintă, cu un poem, pe Stella Viniţchi (Rădulescu). Fie că memoria începe a-mi face feste, fie că.

În primul rând: fotografia Stellei Viniţchi (de pe la 20 ani) o arată mai degrabă pe Ileana Mălăncioiu, când era ea tânără şi fragedă – nu pe fosta mea colegă de Institut de literatură Eminescu (o va fi ţinând minte şi Grigurcu, dar mai ales Bianca Marcu – încă ne-Dumitraşcu); în al doilea: A. L. scrie în notiţa de prezentare că Stella Viniţchi a lui e născută la Cluj (?), în 1936 (?).

Nu am apucat să ne cunoaştem mai bine (s-a retras de la Institut, dealtfel soţul ei (medic?) venea mereu pe acolo, dar parcă nu era un Rădulescu. Apoi 1936 ca an de naştere. Sigur, nu se vorbeşte despre vârsta doamnelor, dar aici suntem în. Istorie literară, nu? În vara-toamna anului 1954, când am dat examen de admitere (atunci am cunoscut-o – şi pe ea şi pe soţul însoţitor), apoi în prima-primele luni de an întâi, colega Stella Viniţchi nu putea avea doar 18 ani: era căsătorită – şi nu de curând, am înţeles; apoi ea însăşi arăta a cuconiţă mai degrabă spre treizeci de ani, nu a fetişcană mai tânără chiar şi decât mine cu un an! Apoi: „născută la Cluj”. Bine-bine, şi Valeriu Cristea pretindea că se născuse la Arad (în loc de Bolgrad, Basarabia), dar eu ştiam că acea colegă era bucovineancă (de Nord), parcă de la Cernăuţi. Mai scrie că a absolvit – în 1958 – filologia franceză la Bucureşti -imposibil: anul universitar 1954-55 fusese pierdut (a părăsit Institutul prin noiembrie '54), apoi: din toamna anului 1955 am fost cu toţii „vărsaţi” la Universitate, unde, până la arestarea din noiembrie '56 aş fi avut ocazia s-o întâlnesc pe coridoare, dacă nu la cursurile comune (de marxism, cu Radu Florian cel foarte tovarăş). Şi n-am întâlnit-o.

Concluzie: Stella Viniţchi-Rădulescu, cea care a fost publicată în Limite, în Dialog, în Agora – nu este una şi aceeaşi persoană cu fosta mea colegă de la Eminescu. Mai ştii: poate că pe colega mea nici n-o chema Viniţchi, ci uşor altfel – câte nu se întâmplă pe lumea asta.

Şi Ara Şişmanian mă indică la. Bibliografie, dar citat modificat (eu scrisesem despre Ţepeneag, strategul scaunelor – de conducere – că era un scăuniric, Ara alunecă la. „scăunit.

În fine mi-a parvenit numărul pe martie al Jurnalului literar. Spun: „în fine”, fiindcă Solacolu îmi trimisese o fotocopie după textul lui cu trei-patru săptămâni mai devreme. La cronica literară Regman scrie despre volumul lui Florin Manolescu Litere în tranziţie unde se pare că ar exista şi una sau două din cronicile scrise despre mine.

Mariana Sipoş mi-a trimis 4 numere din Luceafărul: în cel din 17 martie, scriind despre cartea Ruxandrei Cesereanu Gulagul în conştiinţa română, Alexandru George pentru întâia oară în viaţa lui (sper să nu i se fi întâmplat vreun necaz în familie!) scrie despre mine o propoziţiune care nu este nici negatoare, nici persiflantă, nici insultantă. Fiind unica, o reproduc: „Aici ar trebui citat inspiratul cuvânt al lui Goma, auzit de mine cândva (subl. M.), după care imperialismul ţării şi culturii vecine (Rusia – n.m.) se exercită şi pe această cale, adică pe care a păşit şi autorul lui Ostinato, încât nu te poţi mişca de ruşi în orice direcţie te-ai îndrepta”.

Alexandru George nu m-a putut „auzi” – el cu urechile lui -fiindcă noi doi n-am schimbat vreodată decât saluturi. Va fi citit undeva (probabil în Jurnal I-U-HI) această afirmaţie, dar după obiceiul său, o personalizează şi o.„garantează”.

În acelaşi număr: darea de seamă a Marianei Sipoş la cartea Anei Selejan Literatura în totalitarism voi IV.

În numerele din Contemporanul trâmbiţează Breban: „Lupta pentru roman”!

— Ia te uită, mai şi rimează.

Da, domnule. Căci romanul, el e-o luptă, ce credem noi, ăştia, neimportanţii! Romancierul numărul 1 a şi organizat un colocviu, iar puradeii ţin isonul: „Vrem roman românesc!”; „Sus cu cei care luptă pentru roman – jos cu cei care luptă împotriva celor care luptă pentru.”, etc etc. Până şi Alexandru Vlad – despre care aveam bune impresii până mai an – se lasă castrat, neutralizat şi înşiră chestii fără interes (în revista Domnului Breban). Cât despre Aura Christi – ce face ea: ce să facă, îşi dă cu presupusul despre Jurnalul lui Gombrowicz (pe care-l găseşte bunişor). Numai că grafiază numele polonezului transcriind din ruseşte: (şi la început de tot şi la urmă de tot – deci, de două ori!): Gambrawicz. Asta-i nenorocirea cu numele scriitorilor neromâni şi desigur, ne-ruşi, sub pana basarabeţilor: nu ştiu cum li se scrie numele în limba (şi în alfabetul) lor! Poeta d' la Chiş'nău, înde-licată fiind, se jenează să-l întrebe pe Domnul Breban cum se grafiază numele paleacului – şi-atunci scrie cum o taie capul. Şi o taie, mamă-mamă! Cam tot prin zona ceea ca şi pe Sapho Lari.

În numărul din 8 aprilie C. Ţârlea mă pomeneşte – pentru a doua oară!

— Într-un context ne-critic. Îl va fi cunoscut pe Al. George şi au făcut ei doi un partid.

Peste tot (în cele trei numere recente) Breban se plânge: este victima „listelor negre, din 1990”. Şi mai cine oare este persecutat de listele negre? Păi uite cine – citez din editorial: „. Eu, Nicolae Breban împreună cu câţiva scriitori „de dinainte„ (precum Eugen Simion, Valeriu Cristea, D. Ţepeneag, Marin Sorescu, Fănuş Neagu)”.

Acest Breban: cum deschide gura (în fine: cum pune pixul pe hârtie), cum emite o prostioaie; cum comite o minciunoaie.

Alta: dacă are dreptate să reproşeze confraţilor persecutarea lui Valeriu Cristea şi împingerea lui în braţele lui Iliescu (iertare, eu am scris despre asta încă din vara lui 1990, când Breban nici nu băga de seamă ce se petrece în juru-i), o ia razna de tot când arată ca unic motiv al „persecuţiei” – citez: „. A făcut, într-un moment de generozitate (total platonică), un clip în favoarea fostului preşedinte Iliescu”.

Ca să vezi! El, Breban, bieto-brav luptător în Arenele Romane (de la roman, ca specie a epicii, nu de la roman – ca trăgător din Roma) nu a avut cunoştinţă de atacurile lui V. Cristea din Literatorul, organ al Cotroceniului, prin iliiştii Sorescu, Eugen Simion, Fănuş Neagu şi alţi „persecutaţi”- la adresa Monicăi Lovinescu!

— De pildă. Şi mie mi-a fost drag Valeriu şi, până la începutului anului 1990 l-am considerat prieten şi am suferit când l-am constatat defazat (în vizita lui la Paris de prin 1985-86), apoi total răsturnat – după martie-aprilie 90, când a fost alungat de la România literară de Manolescu şi de Ţoiu-al lui şi de Băran şi de Silvestru-ai lui – şi trădat de bunul său prieten Dimisianu -dar nu poate fi lăsat să mintă atât de grosolan, afârmând că singurul păcat al lui V. Cristea ar fi fost clipul cu Iliescu.