Luni 9 august 1999

        (.) La radio s-a anunţat că în regiunea Bordeaux ploaia şi furtuna şi grindina au făcut ravagii, vineronii au anunţat că ei cer declararea stării de calamitate naturală, că „aşa ceva nu s-a mai pomenit de nu ştiu câte decenii”, oricum, „înainte de război”. N-am notat în jurnale, fiindcă evenimentul este, din nefericire, ceva banal, banalizat: anul trecut, taman de Sfânta Măria (15 august) aceeaşi zonă a fost atinsă! Şi calamitată (oficial) – conced: nu chiar parcelele de astă noapte, ci de mai alături. Desigur, e un spectacol sfâşietor să-ţi vezi munca de un an (ori de mai mulţi, în cazul viilor, al livezilor) nimicită în câteva ceasuri. La porumb, la legume de câmp – într-adevăr, nu mai rămâne nimic bun după grindină. Şi la pomi fructiferi. Dar mai puţin la vie. Grindina ori ploaia puternică scuturând strugurii abia formaţi, „lucrează” în spiritul (sic) bunului vineron: cu cât sunt mai puţini struguri pe un „pied”, cu atât creşte calitatea viitorului vin (unii pretind: în progresie geometrică). Dealtfel ei înşişi, oamenii, în două-trei rânduri suprimă un număr de struguri abia formaţi, pentru a nu lăsa prea mulţi – fiindcă Franţuzul ştie: într-un vin, nu cantitatea de apă contează, vinul apos nu se vinde, din el se face doar suc de struguri. Ci esenţă. Or esenţa decurge, ca să spun aşa, din. Puţinătatea produsului.

Am adus vorba, fiindcă chiar ieri am primit de la un român din Germania o sticlă cu vin de Târnave – un riesling îmbuteliat de un american – pe etichetă scriind limpede: 1987; asta vine de dă: 13 ani. L-am desdopat, l-am gustat. Vai, o altă proorocire împlinită: vinul de 13 ani (care, orice-ar crede Românii: la cele albe nu are strict nici o legătură cu calitatea lor) era atât de apos, atât de ne-fâcut, în ciuda celor 13 ani, încât ai fi jurat că provine din recolta anului trecut. Pe aici, în supermagazine, se vând şi vinuri ungureşti – îmbuteliate de austrieci. Aceeaşi apozitate! Mi-a adus un ungur din Ungaria – nu din Ardeal – un Tokay autentic (provenind chiar de la Tokay). Doar că era ceva mai. Tare, altfel producea aceeaşi senzaţie dezagreabilă – de crud, de nefăcut, de rasolit – în gură. Păi dacă ai chef de apă de Tokay, îţi torni un pahar cu apă. De robinet – nu cu vin din Europa de Est. Singurele excepţii (înregistrate de mine, care nu cunosc decât ceea ce îmi aduc unii vizitatori): vinurile dulci – dar numai de Cotnari, Doamne fereşte să fie de Murfatlar şi vinurile (tot dulci) din Basarabia (cu etichete în engleză). Mai am încă pe limbă parfumele (violent-deli-cate) ale unui vin „traficat”, dres cu o iarbă aromată, trimis de văru-meu Leonid Popescu din Chiştelniţa, Orhei – omul care mi 1-a adus, spunea că acest vin e „făcut” în satul vecin, parcă Scorţeni, după o reţetă din bătrâni. Eu nu aveam ştire de astfel de vinuri – decât de „Pelinul de mai”, care este. Cinstit traficat şi nu se păstrează mai multe de o lună – dar ce bun, băut în luna mai! Or vinul ăsta orheian (avea pe etichetă un trandafir!); chiar dacă adia mai. Aparte, apoi acel aparte nu părea a fi fost adăugat (ca pelinul), ci doar. Activat, scos în evidenţă, urcat la lumina papilelor noastre din străfundurile. Strugurelui. Şi încă ceva: acel altceva – era mult mai discret decât fraga din vinul celebru în jurul Bucureştiului: „frăguţă”- şi vag amărui. Cine ştie ce vor fi pus în el basarabeţii mei din Scorţeni (lui Filip i-a plăcut peste poate butelia: o operă de artă: îngustă, înaltă.).

Mă gândesc cu indulgenţă: dacă gustul meu se va fi schimbat de când sunt în Franţa, nu doar pe seama acestei schimbări trebuie pusă „diferenţa” vinurilor româneşti băute aici (şi nu doar nemaiştiinţa de a face vinul). Ci şi faptul că vinurile româneşti ne-dulci nu suportă transportul. Este de notorietate faptul că vinurile italiene – sublime, dacă sunt băute pe loc, în Italia – devin foarte oarecari odată scoase din Peninsulă. Am experimentat-o pe pielea mea – în fine, pe limba mea: fusesem la un congres, la restaurant băusem un vin (alb) extraordinar şi, cum doar peste o oră luam avionul spre Paris, am cumpărat de la bar două butelii din acel vin. Cum am ajuns la Paris, am anunţat-o pe Ana că are să guste un alb-italian cum nu mai cunoscusem. De la prima sorbitură am înţeles că se petrecuse ceva rău, ceva nedrept cu vinul. Nu numai că îşi pierduse calităţile – dar căpătase toate defectele posibile -printre care cel mai grav: apozitatea, senzaţia de crud, de necopt, de nefăcut – de nenăscut.