Marji 3 august 1999

Aşa-mi trebuie dacă am pornit să-l visez pe Cistelecan „în contextul Jelii”: am continuat în ceastălaltă noapte visând-o chiar pre ea: în carnea şi-n pelea-goală, vorba cuiva. Şi ca şi cum asta nu era destul, mai şi făceam amoriu cu dânsa! Făceam şi mă gândeam, intens, trudnic, asudos: „Cum scot cămaşa? Îi spun – după – că am scris rău despre ea? O las aşa, moartă?”

De sfâşiare – m-am trezit. Şi bine-am făcut: mi-am evitat spunerea unei minciuni (chiar prin tăcere: că n-am scris.).

Astă noapte – în fine – a plouat! Şi s-a răcorit lumea, redevenind respirabilă.

Ieri s-a aflat pentru de ce generalul Clark a fost „dessărcinat” -iată motivul: în momentul invadării aeroportului Priştina de către cioloveci, Clark (comandantul trupelor NATO) a dat ordin generalului Jackson, comandantul trupelor de pe teren să se opună; să trimită elicoptere cu care să blocheze pistele (pista?).

La care Jackson, albionglez perfid a răspuns: „N-o să declanşez al treilea războiu mondial, pentru dumneata (Clark, cel care ai dat un asemenea ordin, de la adăpost, de la Bruxelles)”.

Iar Pentagonul a socotit atitudinea afurisitului d'anglez cea potrivită politichiei sale: 1-a dezavuat pe Clark, 1-a lăudat pe Jackson.

Că tot nu m-a întrebat nimeni („întrebat de vorbă”, cum se zicea în Bărăgan), iată ce zic: în locul lui Clark, eu aş fi ordonat exact – dar exact – acelaşi lucru; ^ în locul lui Jackson, eu aş fi executat ordinul dat de Clark, cu entuziasm.

De ce?

— Pentru că Jackson se dă mult mai mare decât propria-i piele: a. n-ar fi „declanşat” nici măcar o încăierare de bar, darmite „al treilea război mondial”; b. a uitat că, de la 24 martie acest an, se afla chiar în Al Treilea

Război Mondial; c. După obiceiul lor, Ruşii nu ar fi insistat, s-ar fi „retras eroic pe poziţii dinainte stabilite”, dacă ar fi constatat în faţă o voinţă de opunere.

Fiindcă: de Al Treilea Război Mondial se tem mult mai mult Ruşii – şi nu fiindcă şi ei ar pieri, ci pentru că. Nu ar câştiga partida cu Occidentul. Or câştigarea partidei cu Occidentalii, după concepţia rusească, se face, nu prin distrugerea inamicului, ci prin cerşetorie-ameninţare, şantaj-apel la mărinimie; mai scurt, prin aplicarea ideii geniale a lui Vladimir cel Ilici – altfel foarte Lenin – anume: îl aduci pe occidental, până la a. „furniza şi săpunul”, nu doar funia cu care să-l suguşi (cum atât de plastic spun ardelenii de pe Târnave la a spânzura).

Asta-i. Ah, Doamne! De ce nu m-ai făcut Tu un Jackson, să strig: „Să trăiţi!” şi să execut ordinul! Cu drag. Din toată inima. Din rărunchi.

Se află noi amănunte despre Kosovo. Cică armata regulată nu ar fi participat la exacţiuni (asta o spune un ofiţer sârb – de armată.), numai poliţia, paramilitarii şi „voluntarii”. O fi, soro, dacă zici matale, dar te întrebi: dacă aşa au stat lucrurile, cu ce fel de armată adversă au luptat „până la victoria capitulaţiei” melitarii sârbi? Cu a cui, doar nu cu a NATO!;

Despre miliţie, nimic nou: a fost alcătuită numai din bestii din vocaţie şi de profesie;

Despre paramilitari: adunătură de deţinuţi de drept comun şi de şomeri. Aceştia nu erau plătiţi: erau invitaţi să se servească singuri, pe teren. Şi s-au servit. E-he bun recrutor de mineri fu Geluţu Voican-Sturdza, clytorindicul, frate de cruce al lui Barbăneagră! Ştia el Iliescu ce ştia, de nu s-a putut dispensa de ezoterismu-i. Nimic nou sub soarele Balcanului.

Despre voluntari (care primeau şi un fel de gratificaţie de la Belgrad, unde se află în evidenţă): au fost cam 5.000 [ca să nu existe confuzie: cinci mii] de ruşi („Cazaci” îşi spun, cronologic, din 1991-92, când s-au vitejit în Transnistria – după aceea au umblat şi prin Cecenia) şi care „funcţionau” numai în stare de etilism avansat. Insă abia acum aflu despre „voluntarii greci”. După mărturiile unor supravieţuitori kosovari, Grecii erau şi mai bestiali decât Ruşii (care erau chiar mai cruzi decât Sârbii).

Ce relative sunt lucrurile în viaţă!

Întrebare: de ce îi urăsc atât de tare Grecii pe Albanezi? La aceasta Grecii răspund: Albanezii erau funcţionari ai Imperiului Otoman în Grecia. Perfect. Dacă-i pe-aşa, atunci: cine erau „funcţionarii Imperiului Otoman” în Ţările Române? Nu cumva Grecii dintr-o anume mahala a Stambulului, cea (re) numită: Fanar?

Tot ieri s-a anunţat arestarea unui criminal de război din Bosnia, un sârb pur-sânge, numit Kovaci. Ăsta – printre altele – este acuzat şi de negustorie cu femei musulmane. La mintea cocoşului: iei neşte femei „circumcise”, vorba profesoarei universitare de biologie (de la Belgrad) şi le vinzi! Cui dă mai mult – în mărci nemţeşti, fireşte. Şi a tot vândut, sârbul Kovaci (nume conspirativ al lui Kovâcs), de şi-a făcut vreo şase vile şi „achiziţionat” f o cinci crâşme.

Am văzut la televizor: adolescenţi, copii albanezi „atacând” zidurile catedralei ortodoxe neterminate din Priştina: cu beţe, cu sârme, cu bucăţi de fier; tencuiala, muchiile cărămizilor, înfloriturile pietrei. Nici că se sinchiseau de prezenţa cameramanului – de ce s-ar fi sinchisit? Se cunoşteau de multă vreme (presupun): de pe la Kukes, de la Kumanovo.

Nu mi-a plăcut ce am văzut. Dar deloc nu mi-a plăcut. Aş fi pus mâna pe o joardă şi le-aş fi crăpat nădragii în tur! Nu pentru că ceea ce făceau ei era profanare (ei fiind musulmani), ci pentru vandalism. Nu distrugi ceea ce au făcut alţii!

În afară de această lecţie de pedagogie de trei lulele: ce cunosc puii de kosovari albanezi având între 5 şi 12 ani? Chiar dacă apucaseră să se nască înainte de 1989 (când s-a desfiinţat autonomia provincială), ei au deschis ochii şi au crescut în excludere, în persecuţie, în umilinţă – apoi, din primăvara anului 1998: în teroare, în devastarea, incendierea casei părinteşti, în alungare – în moarte. Iar acum (de necrezut, în ceea ce se cheamă „istorie contemporană”!) s-au întors acasă; la casele lor arse, distruse, înconjurate de gropile comune şi de fântânile şi de râpile în care, după ce fuseseră martirizaţi, fuseseră azvârliţi taţi şi unchi şi veri şi verişoare şi mătuşi şi vecini şi colegi de joacă şi de nefericire: de către sârbi. Dacă cei pe care 1989 i-a apucat în vârstă de 18 ani – şi nu au mai putut urma şcoli superioare, facultăţi (ei formând „generaţia UCK”), ceştialalţi putuseră fi văzuţi pe drumurile Albaniei şi ale Macedoniei, fie de mâna unor adulţi, fie în remorcile tractoarelor, făcând cu două degete semnul victoriei şi strigând cu înflăcărare -şi cu disperare: „U-Ce-Ca! U-Ce-Ca!”, încât, la început, se speriaseră foarte jurnaliştii occidentali (dar mai vârtos şefii jurnaliştilor, cei rămaşi la Roma, la Paris, la Bruxelles, la Bonn): Fiindcă nu-i aşa, UCK este o organizaţie teroristă – ca Eta, ca Ira, ca Fatah, ce să mai vorbim de Frontul Naţional de Liberare Corsican.

— Şi nu ca cetele de cetnici sârbi care şi-au căutat o neobţinută justificare istorică în jaf, viol, crimă – împotriva civililor.

Le-aş fi rupt curul în bătaie sănătoasă copiilor kosovari – pentru vandalism, am mai spus. Nu ştiu dacă acel cameraman care filma trebuşoara de care am pomenit introdusese în cadru, cu voinţă, ori din nebăgare de seamă, în ultimul plan, în stânga, o moschee distrusă, cu minaretul spintecat – dar aceasta este istoria pământului aceluia: ortodocşii sârbi (şi ruşi şi greci) au tras cu tunurile în lăcaşurile de cult ale musulmanilor, iar musulmanii, la rândul lor, vor să dărâme bisericile creştine ale persecutorilor lor, folosind sârme, beţe, pietre.

Că nu e frumos? Nu e frumos – dar deloc!

Că nu scrie nici în Biblie, nici în Coran că trebuie să faci una cu pământul lăcaşurile de rugăciune ale „necredinciosului” din faţă? Ei, de această interdicţie nu mai sânt sigur.

Sigur sânt de faptul că în România comuniştii au distrus biserici, mănăstiri – iar mari-români, securişti din tată-n fiu de teapa unor V. C. Tudor au aplaudat „acţiunea de sistematizare” – iar azi nimeni dintre naţionalişti-securişti-ortodoxişti nu vrea să-şi aducă aminte de faptele lor şi de faptele alor lor; iar „reacţionari – ba de-a dreptul legionari!

— Ca Noica au justificat distrugerile de biserici spunând că tot nu aveau ele valoare artistico-istorică. Ca şi cum un lăcaş de rugăciune ar trebui musai să aibă „valoare istorico-artistică”, pentru a avea drept la un loc sub soarele Balcanului;

Sigur mai sânt de faptul că la dărâmarea unor case de rugăciune ale iehoviştilor, penticostalilor, baptiştilor au participat cu drag şi feţe bisericeşti (altfel, ortodoxe) locale;

Sigur sânt că nu doar bestiile de activişti şi securişti atei au atacat Biserica Unită, ci înşişi ierarhii Ortodoxiei – de ce a fost uitat Nicolae Bălan de la Sibiu (căruia am avut şi eu dezonoarea să-i pup mâna, iar el onoarea să-mi dăruiască o splendidă bilă de sticlă, colorată)? De ce a fost uitată fapta „istoricilor Bisericii” precum Păcurariu, a unor teoreticieni precum Stăniloaie, a unor cruciaţi antipapistaşi ca legionarul securisto-funarist, redactorul actului de dezavuare a doctrinei legionare, la Aiud, în 1964: Anania?; sau a nesfârşitului anglist, a odiosului individ care angaja „polemici” cu Papa Ioan Paul al II-lea, „istoricul” falsificator neobrăzat al documentelor, în sfântul, ecumenicul scop de a batjocori Şcoala Ardeleană – în fine: „prieten” al lui Noica, învăţătorul lui Pleşu, al lui Liiceanu – şi tovarăş al lui Nicu Ceauşescu – numitul Plămădeală?

Pe acei copii kosovari i-aş fi bătut şi la cur şi la palmă pentru porcăria ce o au făcut, aceea de a vandaliza o construcţie, fie ea şi neterminată.

Numai că – din păcate – ei nu au atacat o oarecare construcţie – ci o catedrală creştină (chiar nesfinţită, era biserică).

De ce? Îmi pun această întrebare, ca să pot veni cu ceastălaltă: „Unde erau ierarhii bisericii creştine ortodoxe sârbeşti – pe vreme războiului sârbilor cu Croaţii catolici?

Răspund tot eu: „Erau – de partea ortodocşilor sârbi şi împotriva papistaşilor – care trebuiau nimiciţi – ca nesârbi, ca ne-ortodocşi”;

Şi: „Unde era Biserica Ortodoxă Sârbă în timpul războiului cu bosniacii musulmani? Dar în timpul tentativei de lichidare a iugoslavilor de limbă albaneză, de confesiune musulmană din provincia Kosovo?”

De la sine înţeles: de partea agresoarei turme ortodoxe sârbeşti.

Câteva date: în 9 iunie (1999), la orele 21 s-a semnat Pacea de la Kumanovo; a doua zi, în 10 iunie trupele iugoslave au început să se retragă din

Kosovo; în 15 iunie (adevărat: tot 1999) Biserica Ortodoxă Sârbă 1-a părăsit pe Miloşevici – prin gura patriarhului Pavle.

Motivul?

— Citat: „Pentru că [Miloşevici] a pierdut Kosovo, cu locurile sfinte”.

Doar din acest motiv – nu din altul.

Credincioşii, preoţii, călugării, episcopii ortodocşi din Kosovo trăiseră acolo – şi, din 1989, nu văzuseră nimic, nu băgaseră de seamă nici suferinţa unora, nici violenţa necreştineoScă a altora; nici victime, nici călăi nu existaseră în Kosovo, cel plin de locuri sfinte; se aflau acolo şi în iarna anului 1998 – n-au văzut nimic, n-au auzit nimic; acolo au fost între 24 martie şi 9 iunie acest an, 1999 – şi: tot degeaba. N-au ştiut, bieţii de ei, ca toţi ortodocşii, ocupaţi cum erau să se roage întru sănătatea tovarăşului Miloşevici.

Sfinţii părinţi ortodocşi (în primul rând: sârbi, în ultimul: creştini) au avut nevoie, ca şi Dumnezeu, când a făcut El lumea, de şase zile încheiate, ca să deschidă gura – iar când au deschis-o, au fătat un şoricel: vrasăzică Miloşevici şi ai săi (printre „ai săi” chiar sviati' Pavle, patriarhul!) este găsit vinovat, nu de incitare la ură, la jaf, la viol, la crimă – nu! Ci doar de. Pierderea locurilor sfinte!

Copiii aceia kosovari au comis o mare porcărie. Ar merita să li se rupă urechile!

Da, dar ei fac altora ce li s-a făcut lor. Că răzbunarea este un lucru ruşinos? Da: răzbunarea, ea este foarte-foarte ruşinoasă – dar sănă-toasă. Celălalt să ştie ce-l aşteaptă în viitor dacă va mai încerca să facă ce a to-ot făcut în trecutul apropiat.