Duminică 21 februarie 1999

Azi am scris lui Sami Damian:

Paris 22 februarie 1999 Dragă Sami, Scrisoarea ta din 15 febr. Nu numai că nu m-a supărat dar (aici merge): dimpotrivă! Pentru mine a fost/este o adevărată juisare, într-atât de rare sunt astfel de schimburi de idei şi de cuvinte. După cum vei fi observat: foştii colegi-de-breaslă (cum le spui şi tu) mă tratează ca pe un trădător (al breslei, al cauzei literaturii curate cu voie de la Naşu, al legii nescrise potrivit căreia: „Eu îţi mai fac ţie câte o măgărie – dar dacă tu te plângi în gura mare, comiţi o turnătorie!”; iar câţiva dintre cei mult mai tineri (cu două-trei excepţii notabile, dintre care Laszlo). Se jenează să-mi atragă atenţia că în cutare loc am scrântit-o, ori în cutare chestiune am folosit informaţii neverificate. Iată motivul pentru care-mi place să mă. Cert cu tine!

Din păcate (pentru mine) ai dreptate când îmi semnalezi derapări de la adevăr, de la buna-cuviinţă a limbagiului – chiar de la o dreaptă cumpănire a cuvântului. N-am să-mi caut circumstanţe atenuante în singurătatea în care. Mă complac, în lipsa totală de confruntare cu critica (vorbesc, desigur, de cea de limbă română, fiindcă în româneşte scriu). Cum nimic nu se mai poate repara, nici nu cer „despăgubiri”: asta mi-a fost viaţa, astea (şi aşa) îmi sunt faptele de scris (am oroare de termenul operă, în româneşte de folosit numai despre scriitori valoroşi, dispăruţi). Mi le asum – sunt ale mele. Nu mi-e cu totul ruşine de ele, nu sânt cu totul mândru de ele.

Acestea fiind zise, iubite Sami, o nemulţumire tot m-a încercat citindu-ţi scrisoarea. Nu una „de fond” (ca să-ţi fac plăcere – şi în continuare:) ci una „de formă”. Cum însă pentru mine, deşi trecut prin Fabrica de scriitori de la Sosea (e-he, ce timpuri!), nici la „materia” lui Misa Novicov nu eram un bun viitor-inginer al sufletelor, nici atunci nu acceptam că fondul e o chestie, iar forma o alta. Cam cum ar fi: omul gi cămaşa (cu izmenele. Indispensabile); cam ca vinul şi butelia. Nelămuritul de mine credeam – cred, în continuare – că fondul-forma sunt precum omul cu pie-lea-şi, deci fondul cu forma una fac, nu pot fi separate fără pagube şi fără. A ucide întregul.

Acest prea-lung ocol, ca să spun ce am mai spus – dar nu-mi imaginam că într-o zi am să-i fac acest reproş lui S. Damian: absenţa citatelor!

Si tu, Sami? Îi înţeleg pe alde Dimisianu, Ştefănescu, Pruteanu, Buduca: ei, bieţii eterni-băieţi, nu au aflat încă până la vârsta lor că, pentru a combate o afirmaţie a cuiva, trebuie mai întâi s-o faci cunoscută; să o citezi – între ghilimele. Ei n-au ajuns până la pagina aceea a manualului de română, deci, când „polemizează” cu cineva, nu luptă cu acela (după cum indică semnificaţia termenului polemică), ci „povestesc” ce au înţeles (de obicei alături, dacă nu de-a dreptul contrariul).

Iată, îl înţeleg şi pe amicul nostru Ţepeneag, strămoşul pre-post-suprarealişilor de triple sexe (dar dacă al post-avantgard-modernismului textilic?): în multele diatribe împotriva mea nu a folosit un singur citat din „minciunile” denunţate. Recurge şi el la „povestire” (de mirare la un oniric înrăit), la rezumate abuzive şi rătăcitive -dintr-un motiv limpede ca lumina zilei: ştie bine că ceea ce afirmasem era adevărat

— Dar lui nu-i convine adevărul, deci nu îl reproduce prin citare.

Că tot am ajuns aici, la adevărul-despre-Ţepeneag. La sugestia ta, m-am informat, într-adevăr: socrul lui Ţepeneag, preotul Alexandru Ionescu (cel care, în casa lui – şi a fiicei sale şi a ginerelui), m-a apostrofat, în legătură cu. Membria de partid a mea – în sensul că nu merit să-fac-parte, că a fost o eroare în august 68, când am fost primit, eu, un fost deţinut politic.

— Nu a fost membru al CC, doar deputat în MAN. Şi doar vicar cu probleme externe (ce a fost şi Plămădeală mai târziu); şi doar martor-de-profesie trimis în procesele făcute comuniştilor occidentali (vezi în Jurnalul literar din nov.

— Dec 98 paginile 19-22); şi doar „berbece” de spart cetăţile: a participat şi la tentativa de acaparare a Bisericii Ortodoxe române din Paris în 1972, alături de. Virgil C. Gheorghiu. Dar, oricâte fapte-rele ar fi făcut, în serviciul lui Stalin, al lui Dej, al lui Ceauşescu, Alexandru Ionescu nu a fost membru al CC îmi vei spune – şi voi fi întru totul de acord: noi nu trebuie să gândim ca ei, comuniştii, securiştii: că părinţii sunt vinovaţi de faptele copiilor, copiii de ale părinţilor. Nu în acest context adusesem vorba despre socrul lui Ţepeneag – ci în al presiunilor exercitate de familia Ionescu asupra ginerelui: să nu ceară azil politic (după ce i se luase cetăţenia română!), pentru a nu compromite posibilitatea tuturor membrilor de a călători nestingheriţi din şi în România (cu unica excepţie: Dumitru Ţepeneag). Dar nici acest „detaliu” nu ar fi meritat să fie scos la lumină, dacă Ţepeneag însuşi nu i-ar fi alimentat cu informaţii false despre mine pe Breban, pe Angela Marinescu, în vremea din urmă pe Dieter Schlesak: că eu mi-aş fi păstrat cetăţenia română (spre deosebire de bietul de el, căruia Ceauşescu i-o luase, drept care ditamai şeful de Şcoală literară se milogeşte la scara lui Iliescu, să i-o restituie.); dacă nu le-ar fi explicat, făcându-le şi un desen, Martei Petreu şi Angelei Marinescu (şi altora, desigur – de ce s-ar fi sfiit?) că socrul meu, Năvodaru, fusese. În CC (drept care Marineasca s-a şi grăbit să scrie această „informaţie” în Vatra. De ce: fiindcă Năvodaru era evreu, iar Ionescu popă ortodox? Ei bine: Năvodaru – deşi evreu!

— Nu a fost în CC; după plecarea noastră în Franţa (20 nov. 1977), evreul Năvodaru nu a primit măcar un răspuns la repetatele cereri de obţinere a unui paşaport, ca să-şi vadă fiica şi nepotul, însă românul Ionescu a călătorit cu întreaga-i familie, când a vrut (şi nu doar la Paris). Oare de ce – dacă Sfinţia Şa nu fusese decât un modest deputat în MAN? A, da: demonstraţia se face prin punere pe două coloane: evreul Năvodaru nu fusese nici în CC, nici în MAN, iar sfaturi de cuminţire nu i-a dat ginerelui său (orişicâtuşi: neevreu), nici în 1969 – drept care i s-a pus în seamă o explozie a Centrului de Calcul; nici în 1971, când a fost pensionat cu forţa; nici în 6 mai 1977, când a fost convocat împreună cu fiică-sa la Ministerul de Interne, unde ministrul MAI Coman, ministrul Securităţii Pleşiţă, i-au predat. Marfa gata-drogată (spre bucuria lui C. T. Popescu – prietenul prietenului Dorin Tudoran – din iunie '95, cel care a jubilat scriind pe prima pagină a Adevărului textul: Gomora) – cu condiţia să declare că el „se delimitează” de faptele duşmănoase ale ginerelui; şi în nici un caz evreul Năvodaru (Fischer) nu i-a cerut ginerelui şi fiicei, la sfârşitul anului 1977 să. Nu care cumva să ceară azil politic.

— Aşa cum a făcut cu al său ginere preotul ortodox Alexandru Ionescu, socrul prietenului nostru Ţepeneag.

Dragă Şami, pentru că, orice-ar zice Geta Naidin-Dimisianu (cea care ştie că eu ştiu ceea ce ştiau Labiş, Gloria Bârna, A. Covaci; ceea ce mai ştie Stela Pogorilovski, anume că, în noiembrie 1956 a „optat” pentru libertate cu preţul angajamentului de a deveni persoană de sprijin – a Securităţii, ca să nu existe dubii) reiau: fiindcă sunt, totuşi, băiat bun, am înţeles ce ai vrea să spui şi să scrii şi accept că în unele chestiuni ai perfectă dreptate. Însă eşti şi tu iritant, enervant, dezesperant prin faptul că nu foloseşti citate! Fiindcă şi tu povesteşti.

— Şi dacă te-aş psihanaliza?

Printre cusururile mele semnalate de tine – în urma citirii Jurnal-ului IV şi V:

Atitudinea injustă faţă de Ana Blandiana şi „agresivitatea în încriminarea ei care ameninţă să estompeze celelalte dezvăluiri despre Liiceanu, Manolescu, Pruteanu.” – ai observat: te-am citat fidel.

Dragă Sami, n-am să-mi pierd puţinul timp ce mi-a mai rămas în discuţii, încercând (tot eu!) să explic de ce nu recunosc (tot eu?) că Blandiana are şi calităţi (dar bine-nţeles că are! Multe!); că biata, a fost şi ea persecutată, etc. Etc. Cum nu redactez Istoria literaturii, nici măcar un Dicţionar al scriitorilor, ci îmi scriu jurnalul – acela carele, după cum ştii tu foarte bine, este expresia subiectivă a mea, subiectivului şi numai a mea, n-am să-i zugrăvesc portretul, ci, din când în când îi ard o caricatură (care, după cum tot omul ştie: exagerează adevărul, nu minciuna). Găseşti că Blandiana are – atenţie, iar te citez: „naivităţi în diagnoza politică, de sezisat mai ales în trecut sau nediferenţierea la care recurge în raportarea la alte tipuri de rezistenţă, mai eficiente decât cel ales de ea”?

Ţi-aş sugera prieteneşte să-ţi aduci aminte ce s-a întâmplat acum jumătate de an, când a fost lansată traducerea românească a Cărţii negre a comunismului. Dacă găseşti că falsificarea grosolană, nedemnă de un literat (darmite de o persoană de sexul Blandianei) a Addendei – pe de o parte prin omiterea unor nume şi a unor fapte ce nu mai au nevoie de demonstraţie; pe de alta de inventare a unei vieţi şi a unor fapte care n-au existat niciodată (oricum: nu în familia Blandianei), este doar o „naivitate în diagnoza politică”, te priveşte numai pe tine şi te rog să-ţi asumi avocatitu-dinea. Altfel nu mai putem discuta, fiindcă tu mă întorci mereu, mereu, la Blandiana, pe care. Eu o persecut! Pe care eu o nedreptăţesc!

Ei, ei, mai cu modestia! Cum bine zice grecul din anecdotă.

Însă reproşul de căpătâi, ca să zic aşa este astfel formulat: „lipsesc însă din rechizitoriul tău (chiar aşa: „rechizitoriu„? – n.m., P. G.) unele aspecte importante: accentele de xenofobie recente la Manolescu şi Tudoran, antioc-cidentalismul mascat la Al. George, tendinţa spre monopol în purtarea lui Liiceanu”.

Dragă Sami Damian, Din rechizitoriul meu (văd că te-a contaminat Ţepeneag: el mă demască, nu doar ca Golem, ci şi ca. Vâşinski), într-adevăr, lipsesc aspectele pe care tu le enumeri – dar nu pe toate (cum de ai uitat antisemitismul la Ţoiu, de-un paregzamplu?), se explică printr-un motiv pe care eu, naiv, mi-am închipuit că ai citit măcar ce ţi-am trimis, deci ai înţeles: în ochii mei de martor nu cutare păcat recent revelat la un prieten ori doar coleg m-a făcut să sufăr, nepricepând cine greşeşte: el sau eu; să sufăr, înţelegând că nu mai comunicăm şi va veni în curând momentul separării; să sufăr, după ruptură. Iată, exemple cu nume – cronologic înşirate:

De Virgil Tănase nu xenofobia, nici antioccidentalismul, nici antisemitismul nici antiungurismul m-au despărţit: ci faptul cu totul minor al lipsei de caracter a lui;

De Ţepeneag de ce m-am despărţit? Fiindcă m-ar fi deranjat antioccidentalismul ori antifrancismul? Da de unde! Ci pentru că a afirmat despre mine o serie de neadevăruri (faţă de poetul canadian Marteau: că, de cum am să ajung în Occident, am să-i iau revista! Pentru că lui Breban i-a spus că am în continuare cetăţenie română; că refuzasem să-l ajut, în 1978 – dar nu spune în ce ar fi constat ajutorul: în manifestaţie de stradă, pentru ca Franţa să-i dea neîntârziat – şi necondiţionat -cetăţenia franceză, ca el să poată beneficia de bursa Humboldt, la Berlin. Pe Angela Marinescu a informat-o că socrul meu era în CC.

— Nu mai înşir măgăriile sub semnătură: că i-aş fi furat titlul Arta refugii, că niciodată nu scrisesem despre rolul lui în promovarea cărţii Ostinato – recent, acuzaţia, vezi Vatra nr. 11/98, că Jurnal-ul meu. „apocrife plin de injurii şi născociri”);

Dar de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca? Dar de Manolescu, dar de Tudoran? De ei să mă fi despărţit antioccidentalismul, xenofobia, antisemitismul lor? Nici vorbă! M-am îndepărtat, pentru că. Nu mai puteam fi împreună; pentru că -mai ales după decembrie 1989 – drumurile noastre se despărţiseră, iar la vârsta pe care o avem, greu de sperat în vreo corectare a traectoriei.

De ce crezi tu că păcatele unui om (sau: cele pe care i le atribui eu, subiectul) trebuie neapărat să poarte un nume, să intre într-o anume rubrică? Iubesc o femeie, nu cfoar pentru că are ochi verzi; nu numai pentru că îşi aranjează cu un anume gest părul căzut pe frunte. Şi nu mă despart de un prieten cfoar pentru că am băgat de seamă la el accese de antioccidentalism; sau pusee de antisemitism. Mă despart atunci când. Când ceea ce ne desparte devine mai greu, mai apăsător decât ce a rămas să ne unească. Iată: nici doar atitudinea duşmănoasă faţă de românii exilaţi (nu) m-a determinat să-l detest şi să-l atac pe Pleşu; nu numai atitudinea lui ires-pon-sabilă, de-a dreptul criminală în încheierea Tratatului cu Ucraina. Ci. O sumă de divergenţe – mai limpede: constatarea că nu cultivăm aceleaşi valori.

În ceea ce priveşte relaţiile noastre: de ce mă bucur şi ţin la continuarea corespondenţei cu tine: pentru că putem fi în dezacord, pe detalii – şi, uneori, în violent dezacord (vezi detaliul Blandiana). Admir la tine ceea ceea ce nu am găsit decât la două persoane: Deşliu şi M. R. Paraschivescu – anume: în anii 50, ai crezut în adevărul neadevărului şi, cu pana, ai slujit impostura; şi răul. Da, însă ai înţeles ce se petrecuse cu tine, ai acceptat – în scris – partea ta de eroare şi, de la o vreme, te străduieşti să vezi altfel lucrurile. Nu e rar să întâlneşti dezamăgiţi de comunism – dar rarissim ca un român să-şi recunoască public rătăcirea.

În căcăciosul nostru realism-socialist (fiindcă noi nici răul nu suntem în stare să-l facem. Serios), nici tovarăşii de drum: Sadoveanu, Galaction, Arghezi, Călinescu, Ralea şi nici agitatorii agresivi: Beniuc, Banuş, Cassian, Păunescu nu au avut tăria morală să recunoască drumul greşit.

Aşa că, atât cât va mai ţine prietenia noastră, ea se va menţine pentru că. Nu avem opinii identice – însă nici divergente.

Eu zic să rămânem aşa, neidentici. Dar vorbind aceeaşi limbă.

Aştept cu interes volumul tău de corespondenţă cu Negoiţescu.

Prietenia lui

Tot duminică 21 febr.: îngrijorat că nu mai aveam veşti de la Cluj, i-am telefonat lui Laszlo: a fost extrem de ocupat, a pregătit Dicţionarul pe care i-l va publica tot Dacia. Foarte bine. Mi-a spus că mi-a trimis acum câteva zile o scrisoare cu mai multe detalii.

Aseară a trecut pe la noi Dana Şişmanian (avea treabă în cartier). Ara este, în continuare, bolnav – aşteptăm să se facă bine, pentru a stropi cărţile. I-am dat Jurnal IV-V.