Luni 18 ianuarie 1999

În sfârşit, sunt semne că ies din butoiul cu boală. Mai tuşesc, dar nu atât de istovitor, durerile din gât (se pare că) au dispărut.

Cronologic, întâi Breban, apoi Ţepeneag, apoi Tudoran: cunos-când ei „mediul”, au făcut totul (chiar mai mult decât totul.), pentru a nu se lăsa împinşi dincolo de şanţul care înconjoară Patria, peste gardul care e ridicat alături de şanţ. Ei ştiau – sau au învăţat – că absenţii se înşeală totdeauna; că, dacă vrei să fii prezent în literatura română, dacă nu eşti monument (ca Cioran, Ionesco – înainte de a muri şi ei), este absolut necesar să fii prezent întâi cu viaţa – abia apoi cu opera. Ei au înţeles semnificaţia îndemnului simuţiesc: că scriitorul trebuie să vină, dacă e plecat; să rămână, dacă a venit – ca să lucreze cu ei, să se bucure cu ei, să greşească împreună cu ei.

Rezultatele, într-adevăr, sunt cele scontate: Ţepeneag este infinit mai prezent decât mine – pentru că umblă pe la colocvii, întâlniri, lansări de carte; Tudoran riscă să-l detroneze întru „recuperare” pe Puiu Oniricu': el lucrează după un plan riguros (de mirare că şahistul Ţepe acţionează atât de haotic): întreţine relaţii de prietenie cu oamenii care s-au dovedit a fi lichele (şi pe care el însuşi, în urmă cu cinci-şase ani îi considera astfel: Buzura, Eugen Simion), a legat altele, „de prietenie literară” cu KKT Popescu-Sciârteia-Adevărului, îi apără pe anume securişti (Vlad), deci îşi aranjează un viitor post-Chişinău.

În comparaţie cu aceşti colegi-de-breaslă, sânt adânc handicapat: chiar de aş fi prezent prin scris, dacă nu mă aflu acolo, să mă pipăie, să mă miroasă, să mă vază populaţiunea (în fine: reprezentanţii ei de nădejde), nu exist deloc. Ce bine era pentru ei – dar mai ales pentru Liiceanu, Manolescu, Blandiana, Sorescu, „înjuraţii mei personali” -cât timp publicam trimestrial, în Vatra, în Timpul, în Familia, iar volumele erau blocate în localul editurii, pe lângă pereţi (Amnezia la români – de Viorica Oancea, la Litera), erau refuzate de librării şi de reţele de distribuţie – ca Scrisori întredeschise, Culoarea curcubeului ediţia Ii-a (la Biblioteca Familia), ori ca Adameva: nici nu se făcuseră tentative de distribuţie – dacă editura Loreley dispăruse. Atunci, într-adevăr, tactica-strategică (tacită, dar cât de eficace!): Monicii-Liiceanu-Manolescu-Buzura-Pleşu-Sorescu dădea roadele scontate: autorul de mine era îngropat, mi se mâncase şi coliva.

Or iată că în 1997 mi-au apărut primele trei volume din Jurnal. Şi ce dacă apăruseră substanţiale fragmente în Vatra? Ce conta publicarea într-o revistă confidenţială, o citeau puţini oameni! Însă editarea în condiţii normale a provocat nu doar un scandal, dar şi o mini-revoluţie (la scriitoricimea românetică).

Fiindcă directorul românilor, când face el pe scriitorul, are un acut simţ al „intereselor breslei”: atunci când cineva este atacat din afară pentru un păcat care este şi al neatacaţilor – să te ferească Dumnezeu de mânia Frontului Inginerilor Sufleticoli! Pe scriitorul român nu-l interesează adevărul acuzaţiilor (care ar putea să fie şi neadevărate, parţial adevărate, doar discutabile.). Pe scriitorul român, cel curajos numai de după gard (şi în haită), îl interesează că X, Y, Z persoane din interiorul Frontului (sau al Uniunii) a (u) fost. Înjurat/înjuraţi. Aşadar, nici nu luau în seamă faptul că, la o analiză sumară, X, Y, Z chiar făcuseră ceea ce eu consemnasem, ei se răsculaseră pentru că îndrăznisem să ridic glasul împotriva lui X, Y, Z – intuşabili în ochii lor: cum îndrăzneam eu să scriu „de rău” de Breban, Buzura, Blandiana, Manolescu, Paler, Pintilie – şi, blasfemie: Monica Lovinescu? Asta aveau ei în vedere: cum-ul şi nu ce-ul; nu-i interesa deloc faptele rele, reprobable verificabile ale acuzaţilor mei – îi revolta (fiindcă simţeau: le vine şi lor rândul.) că mă atinsesem de un. Statuie.

Pe scurt: scriitorii români înţeleg relaţiile dintre ei, nu ca pe unele de prietenie, de. Tovărăşie, de confrerie – ci de complicitate. Ei nu au „prinţipuri”, ci sunt legaţi prin „micile slăbiciuni' ale fiecăruia; conflictele lor, despărţirile, rupturile (ca şi greutăţile din comunism: trecătoare, pentru că Pupatul Piaţa-Ndependenţi nu a fost o invenţie a lui Caragiale, ci o constantă genetică a noastră, ca neam) sunt provocate de măgării, de porcării, de căcănării – în fine: de găinării, nu de neîmpărtăşirea aceloraşi idei. Ei consideră „deosebirile de principii„ ca pe vulgare certuri – chiar îmbrânceli – pentru un scaun la restaurantul Casei Scriitorilor, ca pe nişte dispute pentru o gagică ori ca pe o oarecare „turnătorie nevinovată” (şi în cerc) – deci nu găsesc a avea motive de despărţire de cineva care a început a gândi şi a acţiona altfel, ori contrar a ce gândise ieri.

Să fie doar o întâmplare?: întâiul (cronologic) atac la adresa mea venit dinspre „cei buni” (şi apropiaţi) a fost semnat de. Marta Petreu. În chestiunea Breban (pe dinafară, pentru că mai era un înăuntru: Petru Dumitriu). L-a (a) tras în campanie şi pe fleţul de Grigurcu (prin Melancu, în interviul publicat în Apostrof, în '92). Ce semnificaţie să aibă schimbarea de direcţie a sa? O altă opţiune – ori întoarcerea la „opţiunea” dinainte de decembrie '89? Să fi fost (stânga-mprejur a poetei cerebrale) un demers lăudabil: apărarea adevărului? Să admitem că atunci-descoperitoarea lui Petru Dumitriu (mai nou: a lui Norman Manea), apărătoarea lui Breban de. Blindatele exilului a ieşit în arenă dintr-o profundă convingere estetică: îi plac scrierile lui Breban, ale lui Petru Dumitriu, ale lui Manea (să nu-l uit pe Ţepeneag). Foarte frumos, respectăm gustul literar. Numai că la ea este vorba de un anume gust şi de o anume literatură: una deloc scufundată în contingent, în istorie, în memorie, una (de ce n-aş lua-o pe scurtătură?) după chipul şi asemă-narea revistei Apostrof, periodic ce promovează (fără a mărturisi, fiindcă noi suntem ruşinoase, mie-mi spui.) o „vedere” ochelarii unui Ion Ianoşi, prin ochii de politruc ai unui Radu Florian, prin privirea de cvasi-ministru al învăţământului ideologic – sub Dej!

— A unui Paul Cornea (de ce va fi lipsind de-nelipsitul Pavel Câmpeanu din bibliografia Martei Petreu?) – aceste bătrâne şi de nevindecat gloabe marxiste, feroce sovietiste, domiciliind pe-aceeaşi ulicioară cu mor-manul-cu-moţ-răsucit, răsunătorul gânditorist Brucan. Iar mai încoace – consecventă (vorbesc, în continuare, de Marta Petreu) – prin ochelarii lui Norman cel Fără de Prihană, Doborâtorul Balaurului Legionar Eliade – operaţiune la care, fără a colabora la Apostrof, s-a asociat şi prietenul Laszlo. Fireşte, nu regret prima fază, cea de apropiere (decembrie 1990-mai 1991), regret însă că arama i s-a dat pe faţă atât de curând – nici măcar preţ de un copil: nouă luni.

Ei, da: în România nu doar timpul n-are răbdare.