Marţi 19 ianuarie 1999

Mă simt ceva mai puţin rău – era timpul!

— O ţin aşa de vreo două săptămâni. Nu: din 9 ianuarie.

Ieri am umblat după nişte acte – inutil. Am să le cer azi prin poştă. Tactică franţuzească: administraţia – în general, cu toate serviciile -multiplică barajele alcătuite din noi acte, din necomunicare a adăugării noilor acte – în scopul, cert, de a-i descuraja pe solicitanţi. Aşa au făcut cu străinii fără hârtii, aşa fac acum cu Francezii înşişi beneficiari ai securităţii sociale (de asta fiind vorba la noi). Rezultatul – ca şi la „le sans papiers”: nu îi descurajează deloc pe oameni – doar îi exasperează, le scurtează viaţa prin aceste tracaserii (dealtfel legale.).

Din pricina tusei (care a slăbit) mi-a rămas capul. În proastă stare de funcţionare. Mă concentrez cu dificultate, citesc puţin – mă doare capul, mă dor ochii – în rezumat: viaţă veselă.

Aş fi vrut să continuu a scrie despre „istorie” – în starea de acum n-aş face decât să repet ce am mai spus.

N-am notat: eram bolnav rău – acum două-trei zile mi-a telefonat Dragoş Ciocârlan, jurnalistul de la Radio Bucureşti. Că s-a difuzat discuţia noastră – în două volete. Că s-au primit (numeroase?) proteste, atât în legătură cu ceea ce ziceam de Brucan, cât şi cu ce spuneam de Iliescu. Dar bine-nţeles că bravii români îşi apără eroii. Dacă cineva ar fi vorbit-o de rău pe Doina Cornea, auditorii ar fi trimis mesaje de. Aprobare! De încuviinţare! Dar nu-mi scria P., neîmpărtăşita iubire a mea de acum 50 ani, de la Buia – profesoară de română!

— Că Doina IuhaSz a vândut Ardealul?

Seara: ne-a vizitat Marie-Christine Lacaze, prietena noastră de la Ossun, de lângă Lourdes. A venit încărcată cu o albină cu tot felul de lucruri bune şi cu fotografii ale celor trei fete şi celor doi băieţi. Ultima dintre fete, Marie-Laure, o vreme prietena lui Filip, s-a căsătorit cu un inginer australian, iar acum sunt la Hong-Kong; are să vină în Franţa prin luna mai – să nască.

Această Marie-Christine: a regresat în sensul bun, a întinerit, mai să n-o recunosc. Ce Dumnezeu o va fi menţinând aşa, doar lucrează cât şapte, a facut-crescut cinci copii (deocamdată), are vreo cinci nepoţi. Ne-a făcut o mare plăcere să o revedem, să trăncănim, să ne uităm la fotografiile familie. Din fericire, a venit şi Filip, înainte de plecarea ei. Dintr-o dată discuţia a modulat în altă tonalitate – mi s-a părut că îl consideră, în continuare, dacă nu ginere, atunci copil al ei. Îi vorbea şi îi tăcea cu o tandreţe nesfârşită. La Marie-Christine, catolică fervento-lumeaţă am văzut cum radiază bunătatea, dragostea – ca în desenele copiilor în care razele pornesc ca nişte beţe-linii.

Tot seara – mai târziu: a telefonat Stoiciu. A mulţumit pentru felicitările trimise pentru premiul Academiei. Are să trebuiască, de mâine, să mă reapuc de scris pentru Cotidianul.