Duminică 25 îulâe 1999

Ieri am aflat că a murit Antonia Constantinescu. Apoi, în rafală: Cornel Regman, Măria Banuş, Mircea Nedelciu.

L-am visat pe Mihnea Berindei: tot încercam să-l fac să spună, în sfârşit, care-i concepţia lui despre lume şi Kosovo, însă Mihnea dădea din cap afirmativ – şi uşor pe diagonală – dar nu se lăsa atras în capcana-mi cea vicleană. Şi nici nu aflam dacă face vreo diversiune, ori chiar era preocupat de situaţia mea – zicea, re-zicea: „Măcar dac-ai rezolva problema cu casa.” încercam să-l trag la Kosovo – nimic de făcut cu Mihnea: dădea din cap bătrâneşte, ai fi înţeles că este de acord, însă nu era: tot la „casă' rămânea.

M-am trezit iritat.

Aseară, la telefon cu Bucureştiul: Lulu tot n-a primit medicamentele trimise prin Velescu, în 15 iulie. Sper că nu-i decât o întârzi-ere-de-vară, altfel ar fi o catastrofă (cu dosarele pentru Dacia).

Mi s-a relatat că o persoană pe care o cunosc, fiind călătoare în România, a cumpărat şi „nişte jurnale”. Modest din fire, am înţeles: ziare. Ei, bine, nu! Persoana cumpărase Jurnale de-ale mele (n-am mai întrebat care anume din cele şase volume). Şi că ce dreptate am!; şi că sunt o fiinţă curajoasă – nu pentru că pun pe hârtie adevăruri deranjante pentru toată lumea, ci pentru că. Nu mă arunc pe fereastră după aia.

După care aia? După spunerea adevărurilor? Dar n-am spus adevăruri/e, ci adevăruri, doar câteva dintre ele. Şi de ce să mă arunc eu pe fereastră?

— Să se-arunce ei, făcătorii de rele – dacă-s bărbaţi!

Ei, da şi să cadă taman peste cumnatele lor.