Sâmbătă 24 îuHe 1999

Am primit mai demult o epistolă scrisă prin aprilie, dar din lipsă de bani, corespondenta mea a expediat-o abia la sfârşitul lui iunie -vorbesc de una din cititoarele mele, cele vreo şapte. Probabil are vârsta mea, acum e pensionară. La un moment dat scrie: „Apoi am citit „Gardă inversă” de la nora mea şi am plâns mult, eu trăind aceleaşi clipe cu mama mea la Spitalul Municipal în 1996 când a făcut escare iar şeful Spitalului mi-a recomandat s-o dau la azil. Mama avea 75 ani şi suferea de o scleroză ireversibilă. Am răspuns dlui director că nu pot face acest lucru căci mi-e ruşine de fiii mei, cu toate că eu sufăr de astm bronşic şi fac şi crize. Îmi amintesc vina care mi-o simţeam când plecam de la mama, atmosfera insuportabilă din salon, milogeala surorilor, etc.

        „În 24 mai 1996 când m-am dus cu sora mea să o externăm, doctorul de salon mi-a ieşit în întâmpinare zicându-mi: „Bătrâna ne-a părăsit, mamă dragă. Dumnezeu s-a îndurat de dta„. Am găsit-o într-o rezervă, murise de o oră şi încă nu se răcise. Mi-a părut foarte rău după dânsa. Am retrăit agitaţia de la Cimitirul Străuleşti II unde a fost înmormântată, tocmeala cu groparii cărora le plătise deja taxa la administraţie fiul meu cel mare, totuşi ei se târguiau să le mai dăm în plus 80 mii lei. Era o scenă de Kafka, cosciugul era pus de-a latul pe desupra groapei şi nu voiau să o coboare în groapă până nu le dădeam banii. Ruşine. Cam aşa este o mare parte a poporului”.

Am citat atât de copios, fiindcă sunt masochist. Altfel, de ce? N-o să am neruşinarea să pretind că asta aşteptam eu de la cititori.

Bine: nu asta – atunci ce aşteptam?

Nu ştiu. Oricum, mă încearcă un simţământ amestecat: ruşine, vină. Eventualul cititor este om la locul lui, cu obişnuinţele lui, cu aranjamentele lui, cu memoria şi amnezia lui bine reglate – eu dau buzna peste el, în casa lui, în sufletul lui şi, povestindu-i necazurile mele, îl oblig să-şi rememoreze (şi să retrăiască, fiindcă şi el e ca mine: afectele lui au memorie) momente dificile, momente pe care abia le dăduse la spate, în uitarea cea de toate zilele.

Acesta să fie rostul, rolul literaturii: răscolirea a ceea ce este mai mâzgos, mai puturos, mai învinovăţitor în fiecare din noi, cititorii? Nu doar, îţi zici tu, scriitor-inginer-sufletnic, ci şi lucrurile bune. Da, dar eu nu am scris în cărţile mele şi „lucruri bune”. N-am avut. Ori m-am specializat în cele rele – nu? Ba da, ba da.