Luni 26 îulâe 1999

Eram cu Ana în căutarea unei instituţii, într-o localitate de provincie. Luasem o stradă de la un capăt. Ana m-a întrebat dacă ştiu numărul – nu-l ştiam, dar eram sigur că am să găsesc ceea ce căutam – „după aspect” (să fi fost o bancă?) Ana mergea cu câţiva paşi înaintea mea, pe trotuarul din stânga, când eu am găsit: pe dreapta, o casă aproape părăginită, una cu bârne aparente dintre care umplutura de lut şi paie căzuse, se scursese.

Am strigat-o pe Ana, i-am arătat, bucuros, casa, ea a făcut: „Nu poate^ fi asta.”, dar eu am şi intrat.

Înăuntrul era în perfectă armonie cu afara – iar odaia în care pătrunsesem (şi nu părea a fi antreu) era goală, goală, fără mobile, cu ziare întinse pe jos. Se auzeau, printr-o uşă întredeschisă, glasuri, iar eu am întrat în panică: ce o să spun când o să fiu întrebat ce caut?

Fiindcă. Nu ştiam ce caut.

Altă serie de vise: eram nemulţumit, eram furios că nu-mi pot reprezenta, cartografic, Imperiul Otoman care înghiţise şi Algeria -însă nu Marocul, rămas spaniol. Răsfoiam atlase, consultam hărţi – şi tot nu găseam!

Desigur, reziduuri de la înmormântarea de ieri a lui Hasan II.

Ieri a fost foarte cald. Azi se anunţă a doua zi de ieri.

Discuţii despre natura relaţiilor marocanilor cu monarhia: un fost deţinut politic, jurnalist – şi evreu, comunist, pe nume Serfaty („Franţuzul”, în arabă), care a petrecut vreo paisprezece ani în închisoare, a fost torturat, a rămas infirm – pentru că a îndrăznit să solicite libertate de expresie – explica, ieri (din exil, din Franţa) că „voi, europenii, nu puteţi înţelege”. Ce n-om fi putând înţelege – noi, europenii? Păi, printre altele, motivul pentru care el, victimă, nu numai că „îl iartă” pe Hasan II, dar „îl şi iubeşte”.

Parcă i-aş fi auzit pe Românii mei, explicându-mi că nu pot înţelege ce se întâmplă în satul lor – care era şi al meu, abia ieri plecasem din el. Vrasăzică europenii au, cu şefii lor politici, o relaţie contractuală, în virtutea căreia pot să le ceară socoteală pentru faptele lor rele în conducerea cetăţii. Pe când ei, marocanii au, cu monarhul lor o relaţie de familie (nu era mai cinstit să spună tribală? Clanică?); chiar dacă Tatăl este excesiv de sever, nedrept – rămâne, totuşi, tată.

Ei, uite că eu, european, am înţeles ce spunea marocanul (-carnea-mea). Numai că nu mie îmi vorbea evreul marocan comunist, ci jurnalistului francez – apolitic. Şi am acceptat că regele la români (cu excepţia lui Carol II) a semnificat aproape acelaşi lucru. Ceea ce nu am priceput şi nu am acceptat (în sinea mea, fireşte): cum de îi spuneau ai noştri „Tată al Naţiei” unui Coposu. Despre care, până la 22 decembrie 1989, 99% din locuitorii Naţiei nu auzise (ră) – păi dacă-l aveau tătic bun (vezi declaraţiile versificate ale Marei Nicoară) pe Ceauşescu-şi-poporul. Iar după ce aflaseră noutatea, ceea ce auziseră nu a fost de natură să le trezească „instinctul filial” – pentru că. Ce făcuse Coposu, „pe timpul dictaturii”, ca să-şi justifice existenţa? Fireşte, vorbesc de perioada 1964-l989 – totuşi: un sfert de veac? Nimic. Neantul. Ba chiar îi îndemnase pe cei care-i ceruseră sfatul să nu întreprindă nimic care l-ar deranja pe Ceauşescu, care i-ar provoca pe ruşi, care le-ar da Ungurilor ideea de a revendica Ardealul. Vorba fiind de ţărănişti – mai degrabă se ştia de Ion Puiu, de Raţiu dar nu de Coposu (de Diaconescu nici atâta). Şi-atunci?

Şi-atunci, uite-aşa: Românii au suprapus imaginea regelui (acela carele na alergase în 22 decembrie 89, pentru a se afla acolo unde-i era locul şi rostul), cel care na are nevoie să facă, pentru a exista, ci doar să fie (vorba lui Noica) – peste un personaj despre care abia acum erau încunoştiinţaţi că făcuse multă închisoare, ba că. Fusese „secretaru/lui Maniu” (numai eu cunoşteam vreo patru secretari-ai-lui-Maniu).

Din câte am văzut la televizor: marocanii (cu osebire marocane-zele), prin crizele de isterie la care se dădeau cu voluptate, sânt convins: controlată (aşa cum controlate fuseseră şi belgrădencele care se lăsau filmate pe poduri, că adică ele, cu piepţii lor, le apără de boam-bele nate), operau (?) un fel de purificare în piaţa mare; în public. Grecii se cathartizau prin teatru, arabii, şi ei cu sânge fierbinte, bătuţi în cap de soare, se curăţă prin înmormântharsis – care tot spectacol (şi încă ce spectacol) este el!

Cât despre „iubirea” lor faţă de monarh. Aşa îi spun ei la: frică.

Căci frica păzeşte fesul (de la Fez).