Martf 27 îulâe 1999

Ieri a fost soare mare, dar vânt rece. Astă noapte şi mai rece, cu miros de toamnă înaintată.

Vise năclăite, iritante şi după trezire:

Mereu mă încurcam în „treburi” şi uitam să mă duc la mama – care ori aştepta, ori murise; îmi telefonează Ţepeneag. Spune, după câteva cuvinte, să aştept puţin la receptor. Eu aştept, aştept – deşi mă grăbeam la mama! După multă vreme în care strigasem repetat în telefon, închid – şi plec (la mama!). La un colţ de cotitură pe cine întâlnesc, beat şi hilar, cu o canetă de bere în mână? Pe Ţepeneag!

Îi reproşez că mi-a telefonat şi că m-a lăsat să aştept la telefon -el explică, grozav de vesel: „Ca ce chestie?!”

Nici în vise Ţepeneag nu se dezminte.

Am primit scrisoare de la Elvira Iliescu. Îmi trimite o tăietură (dar tăietură: la sânge – noroc că în scrisoare mi-a indicat unde apăruse -în Romlit.

— Şi data) şi se indignează că recenzentul textului de pe coperta ultimă – din care citează – spune că eu sunt „monoton” în toate scrierile mele.

Eu n-am găsit nici un motiv de supărare. Ei şi ce dacă România literară zice că sânt monoton? Dacă aş fi mai al dracului decât sânt, aş zice că, dacă Romlita spune: albă, poţi fi sigur că e viceversa.

Port în mine ori o răceală zdravănă. Ori veşnica oboseală. Nu mă simt în apele mele. Poate şi pentru (dar dacă e efectul, nu cauza?) iar au început ameţelile.