Miercuri 28 îulâe 1999

O altă noapte agitată, dar nu mai ţin minte visele. Oricum, am rămas cu impresia generală.

Dar bineînţeles că sufăr – şi încă într-o formă hiperacută – de delir de persecuţie! Păi nu m-au decretat „bolnav”, de-a dreptul „nebun” ne-bolnavi notorii şi ne-nebuni vestiţi precum Geta Naidin-Dimisianu, Alain Păruit, Zaciu, Ţârlea, Bianca Marcu-Dumitraşcu-Balotă – şi alte balote? Ce să mai vorbim de. Resentimentarul de mine, astfel botezat de însăşi profesoara de marxismus, azi doctor în filosofie ianoşiană, Marta Petreu. Pretind că eu nu le fac celorlalţi nici măcar câte un sfert de copil, în schimb ei mă persecută-mereu-într-una!: îmi distrug cărţile, nu-mi publică/cărţile, nu-mi distribuie (cărţile), iar când, cu chiu cu vai apar, fie mi le execută în campanii de ardere rituală pe rug (cum au făcut în 1997, cu Jurnal-ul, în adameşteanul 22, unde oficiază Mihăilescu-Nu-i-Momentul şi este invitată de onoare Bianca Balotă), fie mi le tac: mi le ne-există.

Tot nu mi-am amintit firul vreunui vis/visat, dar cred că despre ne-răspunderea la interpelări era vorba (corectez: era visarea) în vis.

Cum eu i-am adresat numeroase întrebări lui Liiceanu, în legă tură cu trimiterea la topit a volumului de mărturii din 1977, Culoarea curcubeului – şi cum el nu mi-a răspuns – ca un filosof ce este;

Cum i-am adresat câteva întrebări lui Sorescu – întâi în legătură cu suspecta ne-apariţie, apoi cu distrugerea plumburilor romanului

Gardă inversaşi cum el nu mi-a răspuns, a tăcut înţelepţeşte, ca un co-oltean de-al Liiceanului;

Cum, ceva mai înainte, dar tot nu contează: i-am adresat câteva „cuvinte” lui Dinescu, a propos de neprimirea în Uniunea Scriitorilor – dar cum el nu a produs nici un răspuns;

Cum i-am adresat două (dar dacă trei?) întrebări-scrise lui Ulici

— Una în legătură cu neprimirea în Uniune, alta cu deschiderea

Arhivelor Uniunii Scriitorilor – senatorul imparţial nu a fost în stare să înjghebe măcar o jumătate de răspuns;

Pe Dan Petrescu nu-l mai adaug la această listă: îl las aşa.

Păi dacă iubiţii compatrioţi şi dragii de colegi de breaslă (sic!) nu răspund (la scrisori simple) atunci când relaţiile dintre noi sunt numai cânt şi voie bună, cum să dea de înţeles (re-sic!) atunci când îi interpelez, când le reproşez ceva? Ei nu au (re) învăţat ce-i acela un dialog, fie şi mai violent (iar atunci devine dispută, polemică), în care fiecare îşi face cunoscută poziţia, cu argumentele sale, cu mijloacele sale. Până şi „occidentalizatul” Ţepeneag: fie la un atac al meu (zic aşa, fiindcă niciodată nu l-am agresat eu, primul), fie la o replică la un atac al său, el (dar aici devine: ef) nu răspunde, nu dialoghează, nu acceptă să se „încaiere”; el preferă să dea cu pietre din tufiş, apoi să fugă.

Bine: pe Monici îi pun de-o parte, ei se privesc în oglindă şi se constată deasupra a toate, deci nu se scoboară până la a se angaja în „vulgara polemică” (ei se angajau în polemică ne-vulgară doar cu Eugen Barbu). Dar ceilalţi, oameni de condei cărora le dădusem, în toată inocenţa, replică din condei? (pentru cei care nu cunosc termenul replică.: răspunsesem unor atacuri):

Ca Breban – de-o pildă; el m-a atacat vreme de 16 luni (între aprilie 1990 şi iulie 1991), fără ca eu să-i răspund. Când, în cele din urmă, am făcut-o (în acelaşi preţ, i-am ars un dos de labă şi lui Ţepeneag, prin Capra şi Căprarul), atacatorii mei (Breban şi Ţepeneag) au început să ţipe ca din gură de şarpe că îi agresez, fără a recunoaşte adevărul: Capra şi Căprarul constituia o ripostă, nu o propostă, replică, nu atac prin surprindere. Ce să mai vorbesc de indignările virginale ale imaculatei „bresle”- şi nu doar prin brebanişti cu condicuţă ca Buduca, Ţeposu, Marta Petreu (altfel-spusa „Ianoşoloaga cu blindatele exilului '), dar chiar ne-prieteni ca scribăieţii de la România literară (Dimi-sianu, sub pseudonimul colhoznic: Cronicar), au sărit întru apărarea „victimei„, inversând fără ruşine termenii: Breban apărea ca o biată victimă, nu făcuse rău unei furnicuţe, darmite unui „confrate”- răul cel mai rău de pe lume fiind Goma, care mereu-într-una înjură lumea, atacă breasla, invectivează directoratul conştiinţificalic tricolorez!

Pe Borbely, în chestiunea „credibilităţii” foştilor deţinuţi, iarăşi: cu excepţia lui Laszlo niciunul nu a scos vreun cârâit în legătură cu „eseul” Sine îra, comandat şi folosit de Marta Petreu în Apostrof. Deşi ungur, nici un ardelean român nu „s-a sesizat”, vorba lui Breban, nici în 1992, când şi-a publicat cugetările securiste, nici în 1997, când mi-a replicat, în Familia, la o. întrebare („dacă el şi tot neamul lui au fost securişti, de consideră inexactă şi insultantă afirmaţia „unora„„ că România, până la 89, a fost un lagăr de concentrare„). De-un pareg-zamplu Ruxandra Cesereanu: ea tocmai lucra de zor la cartea despre „gulagul românesc„, deci era, în sfârşit, în cunoştinţă de cauză: nu a mişcat; nu a scos un sunet de protest la citirea afirmaţiilor idioate, răuvoitoare ale unui idiot rău-intenţionat (altfel, bursier Fulbright, activistul vajnic) ca Borbely. După câte ştiu, nici nu i-a luat careva apărarea, drept care „afacerea” s-a împlântat în glodul daco-roman (în ciuda implicărilor maghiare) – şi acolo a rămas.

Fiindcă la noi, la români – fie aceia şi de „alte” – adevărul este, pe de o parte, o „cantitate neglijabilă”: există alte valori, muuult mai. Substanţiale; în al doilea rând, adevărul este „ceva care-ţi strică aranjamentele” – dacă adaug: mizerabile, minabile, căcăcioase, comit o redundanţie. Incapacitatea românului de a dialoga nu este o descoperire recentă; nici o „insultă” a mea. În dezbaterile publice la care nu se zbiară, nu se înjură de mamă, nu se întrerup unii pe alţii, ba chiar (se) aşteaptă semnalul „moderatorului” (ah, moderatorul la români: altă iluzie a normalităţii!), tot nu poate fi vorba de un dialog: aşa, pentru că este vorba de monologuri paralele – mai multe, nu doar după numărul vorbitorilor, fiindcă un participant poate avea, într-un interval de trei minute, trei discursuri, perfect distincte, dacă nu şi contradictorii). Şi eu, naiv bătrân, care credeam că a dialoga înseamnă, nu doar a-ţi zice zicerea, şi a o şterge de la faţa dezbaterii, ci şi a asculta (şi a dovedi că ai ascultat) opinia celui din faţă; nu doar a vorbi tu şi, după ce ai terminat, te duci acasă (ori te-apuci să şoşoteşti tare şi râzând cu vecinul de scaun – l-am văzut făcând asta pe binecrescutul Alecu Paleologu, astfel autodecernându-şi calificativul frecvent pe buzele sale: mojic).

Eh, dar câte nu credeam eu – când eram mai tânăr şi la. Gură curat.