Vineri 23 îuUe 1999

Zile fără relief: nu se petrece, în lume, nimic demn de luat în seamă, poştă nu mi-a venit de luni, m-am îngrăşat nepermis de mult noroc că până în septembrie nu mă mai vede doctorul Schaan, să mă certe pentru neascultare. Din această pricină m-am şi întors la eoliene.

Bineînţeles, „prezenţa lui Breban pe lista B” nu-mi dă pace. Nu va fi de mirare pentru cineva care urmăreşte Contemporanul cu oarecare regularitate şi îi cunoaşte paşii pe hârtie. Eu având doar ce mi se trimite din an în paşte, nu am găsit ceva sub pana lui Breban (de ce nu-mi voi fi adus aminte de prestaţia lui la o emisiune a lui I. Sava, când a pretins că Iliescu ne-a ferit de război civil?!), dar sub cea a subalternilor săi: Voncu şi Ţârlea – da. Primul, în maniera Cotidianului cristoios: „îl critici pe Miloşevici = eşti pentru (aprobi, încurajezi) bombardarea populaţiei paşnice din Vârşeţ!”, iar al doilea, cine ar fi crezut: în stilul Pleşu-Manolescu-Pintilie-Iorgulescu, al celor pentru concordia română, pentru nerăzbunare, întru neresentimentarism, pro pupatism Piaţa-'Ndependenţi. Cătălinul cel Ţârlea, etern pionier al patriei n-are organ al înţelegerii a ce poate fi rău, ruşinos, reprobabil în a-ţi face chip-cioplit dintr-o hoit împuţitornic (Manolescu din Ivaşcu); nu pricepe de ce anume este rău, ruşinos că ai comis o carte realist-socialistă şi vine cu un argument de grădiniţă: 'ce că el nu citise nici cartea, nici cronicile, deci: acelea nici nu există, iar dacă da, atunci. „poate că articolele [lui Manolescu despre „cărţile lui Popescu-Dumnezeu şi Săraru şi Vasile Nicolescu] erau negative.

L. I. Stoiciu avea dreptate când îmi spunea, în ultima convorbire telefonică: „Au trecut zece ani de la Revoluţie, oamenii vor să uite. Aşa e: oamenii vor să uite. Totul: şi Revoluţia cea majusculată, şi ne-revoluţia la care se dedaseră directorii rezistenţi prin cultura textului, dar mai cu seamă tare ar vrea să-i fie uitate porcăriile făcute de ea, lume – şi înainte şi după, zi-i pe nume: Revoluţie.

Şi uite-mă pe mine, sărind din şanţ, cu „memoria, memoria”.

Nu, domnule! Memoria este bună la casa omului atuncea când ea nu uită (ca să zicem aşa) faptele de măreţie, de slavă, vitejeştile, nu cele de rău, de ruşine, de uitat grabnic. Aşa se face şi istoria – şi în gura dreaptei tradiţionaliste şi în cea a stângii comuniste: alegem numai grâul (iar dacă nu găsim, procedăm ca pe timpul cotelor: facem pe dracu-n patru şi cumpărăm!

— Ca să avem ce da, „către stat”), pe acela îl aranjăm în continuare, de să arate numai bob cât vrabia! Cui îi slujeşte „adevărul” potrivit căruia la Rovine am fost bătuţi-fasole de turci, că uite: Turcii nu protestează când povestim cum i-am bătut pe umăr (în fine, am zis că dăm cu pietre după ei, din tufişuri, dar ne-am răzgândit: să-ţi pui mintea cu nişte turci?) – ei au câştigat atâtea lupte la viaţa lor, că au de unde lăsa. Şi mă rog: de ce să băgăm în faţă „adevărul” că în primul război mondial am pierdut toate luptele, am câştigat la masa verde?! Ce să mai răscolim trecutul, să spunem că la Mărăşeşti, Turtucaia, Oituz ne-a murit floarea naţiei – da, domnule, aşa a fost, de jale, să-i fie ţărâna uşoară, ce să ne-apucăm acuma să-i găsim vinovaţi pe ofiţerii noştri criminal de incapabili, pe miniştrii noştri criminal de hoţi! Nu erau mai incapabili şi mai hoţi decât ruşii (citeşte-l pe Soljeniţân!), ce să mai vorbim de nemţi. Că, vorba unui unchi: dacă erau ăia atât de dăştepţi, dă ce n-au câştigat ei războiul, dă ce l-am câştigat noi (dac-am fost atât de proşti)?

Numai eu pretind că, dându-se cu alde KKT Popescu, C. Stănescu – pe urmele lui Manolescu – Tudoran s-a trădat pe sine, cel din 84-85. Nu, soro, fratele Dorin nu s-a trădat pe sine; nu avea ce trăda; nu m-a trădat pe mine – la o adică ce avea el comun cu un păgubos de meserie ca mine?

— El a urmat linia supravieţuirii într-o lume în care numai cei dotaţi cu inteligenţă medie rezistă. Eu nu am acea medie-inteligenţă. Eu sânt un prost, un prostalău, un monument al prostiei -când mă cert cu Monicii (cum adică: să te cerţi cu Monicii?

— Păi mai bine-ţi tragi un glonte-n cap!); când zbier în gura mare la Liiceanu, acuzându-l că mi-a distrus o carte (cum să ţi-l pui în cap pe Liiceanu, şeful Humanitas-ului, bulibaşa culturii române – că arheul e Georgel Zacusca?) – păi mai bine-ţi slobozi două gloanţe-n ambele capete); cum să te solidarizezi tu cu un turnător precum Ion Caraion (vorba neturnătoarei Geta Naidin, cea care, înainte de a deveni Dimisiancă, îi dăduse-n gât pe Labiş, pe Covaci, pe Gloria Bârna, pe Stela Pogorilovski – norocul meu: fusesem arestat înainte ca ea să-şi pună în aplicare talentele-i adânc literare)?

Degeaba 1-a atacat (dealtfel magistral) Tudoran pe Breban: cu un ocol pe la Washington, Dorin a repetat, excentric, ocolul lui Nicolae pe la Paris: tot în umblătoarea dâmboviţeană a amerizat! Şi degeaba pretindea el în ultima scrisoare că noi (adică el şi cu mine!) suntem păgubaşii – iar Breban câştigătorul.

Păgubaşul, pe la morală, el, Tudoran este (adevărat: pe la amorală îl concurează pe Manolescu).