Duminică 21 martie 1999

Urât afară şi frig. M-a lucrat convorbirea de aseară cu ziaristul Ciocârlan, cu „50 de ani de la moartea lui Eugen Ionescu” şi cu: „Vreţi răul ţării acestea?”

Trebuie să relativizez spusele. O dată: pentru el ca şi pentru ceilalţi români, ziarişti ori ba: ce contează câţi ani trecuseră de la moartea lui Ionesco! Doar unul dintre prietenii săi, Cioran umbla cu cifrele de parc-ar fi fost boabe de fasole: „Cutare a oferit cutăruia 500 milioane de franci.” „Ei, Emil.”, făcea interlocutorul, „Cum, 500 de milioane?” „Bine, atunci 5 milioane.” – aici Marele înrăit fiind un fel de Ivasiuc (dar numai în asta), el însă ar fi avut o scuză: oamenii mai în vârstă din Franţa calculează în „franci vechi”, cu 2 zerouri în plus. Cu atât mai explicabil (la ziaristul Ciocârlan), cu cât este vorba de timp – doar ieri mă ocupam de asta-la-români.

Iar cu ţara căreia îi vreau răul. Dacă m-aş fi dus în România, vorba lui Simuţ, să lucrez cu ei, să greşesc cu ei, acum aş fi ajuns să nu mai iau în seamă astfel de vorbe-proaste – de cât aş fi greşit cu ei, consângenii mei.

Cu cât trece timpul (!), cu cât se acumulează astfel de „contacte” (iată, am evitat să spun: şocuri), cu atât, pe de o parte, îmi aprob hotărârea de a nu mă întoarce acolo (de ce: ca să greşesc cu ai mei.?

— Ce, nu-mi ajunge cât greşesc singur?); pe de alta, mi se re-confirmă starea, halul în care gândesc oamenii, chiar şi cei mai răsăriţi. Iar în legătură cu asta mi se pare că au o mentalitate, nu de închişi, de izolaţi, cărora nu li se permisese accesul la altceva (ceea ce ar presupune sincronizare cu ceilalţi, atât că spaţiul le fusese. Strâmtat; cât rămaşi, în timp. Se vede că din această pricină căderea, suprimarea graniţelor concrete (a Zidului Berlinului, a Zidului Carpatului) nu a însemnat, ca pentru orice fiinţă normală, dar închisă: deschiderea, recăpătarea libertăţii de a face ceea ce înainte îi era interzis să facă. În aceşti 10 ani ar fi avut tot răgazul facerii. Răul este mai profund şi nu ţine, vulgar vorbind, doar de teroarea exercitată de Putere pe bietele noastre spinări (şi capete), ci de „contribuţia” noastră, atât la întretorturare, cât şi la autotorturare (ce să fac: revin la Piteşti). Ar fi fost de presupus că, în zece ani (de libertate), dacă, din nefericire, bătrânii nu au reînvăţat să meargă drept, măcar tinerii, nefiind atât de marcaţi (ba chiar protejaţi de adulţi, de părinţi, prin ne-spunerea, prin ascunderea suferinţelor lor), vor scoate ei căruţa din şanţ. Iată însă tinerii deveniţi acum binematuri: nici o schimbare îmbucurătoare.„Sincronizarea” în materie de afaceri, de îmbrăcăminte, de informaţii a schimbat exteriorul – oricâte burse americano-britanico-franco-germane ar fi consumat ei – interiorul le-a rămas acelaşi: întunecat, oprit undeva, îndărăt, în timp, şi neliniştitor. Omul intuieşte, uneori ştie, cu argumente, pe puncte, de ce, de ce, de ce este el, român, aşa; de ce sunt românii aşa, însă nu are nici mijloacele de a o rupe cu „tradiţia”, nici cheful: de ce ar pricinui o adevărată schimbare, când de-abia a dobândit „stabilitatea” asta?

La ora 9, când mă pregăteam să ies, ca să merg în oraş, am avut o alertă (aşa-i zice): am simit o ameţeală-pe-stânga – adică tendinţă de vrie pe stânga. M-am stăpânit, m-am oprit, am aşteptat. Năuceala (dealtfel, uşoară) a durat câteva bune secunde; şi parcă mă încerca greaţa, deşi nu mâncasem nimic de aseară. Am ieşit pe cursivă, am privit în jur, am respirat adânc: răul s-a dus, dar încetişor. M-am hotărât să ies, însă la cea mai mică alertă (iar!), să mă opresc, eventual să mă întorc. Am luat-o agale spre ziare, spre pâine. Nu-mi mai era rău, dar nici bine: călcam din pod mai des, chiar pe loc drept, în fine, am cumpărat ce era de cumpărat, m-am întors.

Alerta asta să fi fost: „Atenţie, nu mai face prostii!” (alimentare mai cu seamă, dar şi de consum nervos – în ultimele zile am avut discuţii tensionate, consumante cu Mariana Sipoş, cu Ştefana Bianu, cu Ciocârlan) sau, cu adevărat grav: „Atenţie, vin cu toată puterea!”?

Nu ştiu. Este adevărat, în ultima vreme nu am respectat interdicţiile alimentare, am mâncat şi gras, am mai tras şi câte un gât de whisky – cât despre cafea, nici nu ştiu dacă s-o pun la socoteală: a devenit atât de proastă solubila Columbia (dar şi ieftină: jumătate cât Nescafe mediocră), încât rămân pe fundul ceştii coji, ca de tărâţe.

Ora 20,30: au fost Şişmanienii. Vorbind mai animat, m-a apucat iar ameţeala. Nu ştiu dacă este vreo legătură cu starea de enervare -ar fi bine, pe aceea poţi s-o stăpâneşti, s-o eviţi. O să văd; o să-mi spună doctorul.

Ce efect îmi face? Ai să râzi, vorba celuia, dar nu mi-e frică, nu am regrete -doar temeri pentru ai mei. În fine, trebuie să-l caut mâine pe Serdaru. În 25 martie se vor face 5 luni.

Adineauri iar am avut o asta.

Închid ordinatorul. Mai sigur.