Luni 22 martie 1999

Am dormit prost, agitat, de teamă să nu plec în somn. Toată noaptea a plouat cu mare violenţă, acum (ora 8) s-a oprit; se zice că are să se lumineze, încolo, după amiază.

Revin, ca să corectez: nu teamă este cuvântul potrivit, mai aproape ar fi: plictiseală. Da, domnule, e plictisitor să mori lung, ideal este să te pălească un glonte în numele tatălui, măcar ştii o treabă.

Şi iarăşi mă întreb, ca proasta: de ce în preajma sfârşitului oamenii îşi exprimă regretele (un eufemism) că n-au apucat să facă aia, aia, aia.? Dacă întâmplarea s-ar întâmpla la 30, fie la 40 ani, aş înţelege: într-adevăr, la acea vârstă încă nu ai apucat să dai suficient din tine.

De acord, eu nu sânt un caz exemplar (şi exemplificativ) – dar zic:

Născut în 1935, ar fi fost păcat (de mine.) să mor la 20 ani (în 1955 – n-aş mai fi apucat Revoluţia Maghiară.); ar fi fost păcat să mor la 30 ani (în 1965), fiindcă abia atunci ieşisem din gaură şi nu debutasem.

În 1975. N-ar mai fi fost cine ştie ce pagubă: oricum, tata murise, mama murise cu un an în urmă, Filip urma să se nască la sfârşitul aceluia (1975), apucasem să scriu cinci cărţi rotunde, toate erau, fie publicate (Ostânato, Uşa.), fie în curs de.: Gherla peste un an, peste doi în cerc, peste patru: Gardă inversă.

Dacă aş fi plecat atunci – în 1975 – ce bine ar fi fost pentru toată lumea: n-ar fi existat scandalul '77 (deşi nu-mi fac nici o iluzie în ceea ce priveşte „regretele” breslaşilor: cui săi pară rău că nu făcuse, nu fusese ceea ce nu era în firea lui să facă, să fie: lui Breban? Lui Manolescu? Blandianei? Doinaşului?); n-ar fi existat nici exilul pentru mine, deci nu ar fi avut de unde să mă excludă Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Barbăneagră, Răuţă. Şi mai ales, mai ales; nu ar fi existat un „după. Revoluţie”, cum grafiază ei, deci n-ar fi fost nici o babă clănţănitoare, nici un „procuror” (l-am citat pe amicul Ţepe) să-i fută la cap că au fost laşi, că s-au lăsat piteştizaţi, că s-au dat cu puterea, că s-au târât, că nu ştiu să se folosească de libertatea căpătată după 89.

Păi dacă aş fi plecat la vârsta de 40 ani, în 1975, ar fi fost raiul pe pământ în lumea scriitoricească: toţi directorii de conştiinţă ar fi avut acum chiar şi câte patru secretare – nu mai spun de amante. Şi, vorba lui Breban, „domnul acela care dă Premiul Nobel” (tovarăşul tovarăşului Lâsenko: Arthur/Arturovici/Lundkvist) i l-ar fi dat lui, ca unui cunoscător al drumului la Stockholm.

Dar uite, că n-au avut noroc confraţii. N-am dispărut în 75; nici în 1976, când, după apariţia, la Gallimard şi transmiterea, la Europa liberă (în lectura mea) a Gherlei a început campania din Săptămâna (cea vizibilă – cealaltă se purta în afara privirilor bieţilor români); n-am murit nici în 1977, să zicem la cutremurul din 4 martie – ce bine le-ar fi prins!; nici în aprilie-mai, la Rahova, când băieţii lui Pleşiţă au, ca să mă exprim aşa: „exagerat” doza de aconitină; şi, culmea: n-am crăpat nici după aceea, în patul meu (unde fusesem trimis să mor ţivil, ca să nu zbiere reacţiunea.).

Da, domnule. În 1977, când am plecat în exil, aveam 42 ani, o lună şi trei săptămâni, iar de-atunci au trecut, încă 22 ani. Din care 10 de reproşuri, acuzaţii, „invective” la adresa co-breslaşilor mei.

Am obţinut consult la dr. Schaan diseară la orele 18.

Ora 21: am fost la doctor. Cardiologia lui nu a găsit nimic, deci m-a trimis la ORL. Mâine dimineaţă, am să încerc să obţin oră la spitalul Tenon (Place Gambetta). O să văd câte zile am de aşteptat până la data programată.

Bine că e asta, nu cealaltă.