Sâmbăta 20 martie 1999

Mai avem o zi până la echinox.

Eram gata să spun: „Nu-i înţeleg pe cei care trăiesc în afara timpului.” – dar mă abţin. Fiindcă aceia se vor fi mirând că cineva pe lumea asta nu poate trăi, fără a şti în ficare moment cât e ora. Aşa suntem noi: ne înţelegem perfect.

Să fie această inapetenţă faţă de timp a românilor un handicap ori o imensă calitate, o de nepreţuit însuşire? Deocamdată îmi dau seama de neajunsurile. Calităţii: unii nu-şi datează scrisorile şi se miră când îţi arăţi nemulţumirea: de ce, doar scrisoarea a ajuns la tine (în cele din urmă)? A, vrei să ştii – precis – cât timp a făcut? Vrei să afli – cu precizie – la cât timp după ajungerea la destinaţie a scrisorii tale ţi s-a răspuns? De ce? Important este că ai primit un răspuns, nu? Fiindcă puteai foarte bine să nu-l primeşti nici azi. Nu mai lipseşte decât recomandarea de a mulţumi lui Dumnezeu că a ajuns răspunsul – pe vremurile astea.

Chiar aşa: de unde-mi va fi venind această nesuferită pretenţie de a fi „în/la timp”? De la închisoare? Posibil, acolo numeri, nu doar zilele, ci uneori (adeseori) secundele – la anchetă, la izolare, în preajma liberării. La închisoare românul îşi aduce aminte că tată-su ori străbunicu-său fusese cioban şi cresta, însemna pe răboj, nu numai numărul oilor, al caşilor, al măgarilor, ci şi unităţile de timp. Adevărat, nu cu ochii la ceas, ci la cer. Ajuns în închisoare, coborâse la nivelul pământului: la zile, ceasuri, minute, secunde. Ziua se măsura de la deşteptare la deşteptare, ceasurile după „program”, secundele după paşii de plimbare (!) prin celulă.

Am îndoieli că, la mine, ar fi început scufundarea în timp odată cu închisoarea. Închiderea, fireşte, poate provoca datul din mâini şi din picioare pentru a ieşi la suprafaţa timpului în care fuseseşi aruncat şi călcarea apei (timpului), ca să nu te scufunzi, însă închidere este nu doar închisoarea propriu-zisă, ci şi internatul; ci şi lagărul de repatriaţi, după ascunsul prin păduri. Se vede că trebuie să te ajungă ameninţarea dispariţiei, a morţii, pentru a afla că există timp.

Încerc să-mi amintesc urmele scrise ale părinţilor – în afară de planurile pentru lecţiile viitoare (care, fireşte, trebuiau datate). Tata avea carneţele în care nota (prudenţă câştigată prin experienţă.) doar treburi, evenimente domestice de genul: „cump. (ărat) 1 sac cart. (ofi)”, „dat boc. (ancii) la rep. (arat)”, „de vorbit pt. lemne”., însă fiecare însemnare purta data. Mama nu ţinea asemenea răboj gospodăresc, însă ea alcătuia monografia satului în care se afla atunci (i-au fost confiscate toate caietele la arestarea din ianuarie 1949 şi nu i-au mai fost restituite). Fiecare notaţie: un detaliu de îmbrăcăminte, un cântec, o snoavă, etc – era datată. Deci, înainte de a încerca pe piele proprie închiderea, mi se inculcase nevoia de repere în timp (ca să nu mă înec); văzusem asta în familie: aşa făceau părinţii mei.

Rămâne de văzut dacă ancorarea în timp a scriitorului este o condiţie a bunei literaturi. Nu. Da. Da-nu.

Seara: pe la orele 15 a telefonat Cornel Dumitrescu de la New York. Că a avut un scandal cu Babeţi – pe chestia lui Buhoiu. Ei, da.

În astă-seară, pe la ora 19,30 mi-a telefonat ziaristul de radio Ciocârlan. M-a anunţat: „dat fiind faptul că se împlinesc 50 ani de la moartea lui Eugen Ionescu.”, ar vrea să stăm de vorbă.

M-am crispat – am pus pe seama vinaţului zisele, dar degeaba: impresia era făcută – măcar pentru azi. După o pauză am spus, aşa, în treacăt, că Ionescu n-a murit „acum 50 ani”, ci în urmă cu 5 ani.

A tăcut, apoi a îngăimat ceva din care n-am înţeles nimic.

Am „auzit” că mă înregistrează. I-am spus că nu accept să dialoghez prin telefon, el a insistat, m-a întrebat dacă ceea ce spusesem până atunci poate fi transmis – am răspuns că da, însă n-am mers mai departe, explicând, pentru a multa oară că nu angajez dialoguri telefonice – dacă doreşte în scris, să-mi trimită întrebările.

La care ziaristul Ciocârlan mi-a zis cam aşa: „Vreţi răul ţării acestea?”

Atunci m-am supărat. O vreme n-am răspuns, apoi i-am comunicat că nu accept să mi se spună aşa ceva nici sub formă interogativă. L-am anunţat că ne oprim cu discuţia, l-am salutat şi am închis.

Ca să vezi: Vreau răul ţării acestea.