Martf 23 martie 1999

Coşmar – început calm:

Mergeam într-o căruţă. Fusesem mai mulţi, însă la „etape” cobo-râseră jumătate, rămânând – cu căruţaşul – trei. Căruţa mergea agale, eu priveam în stânga, unde cerul se întunecase ameninţător, chiar voisem să atrag atenţia că are să ne prindă furtuna pe drum, dar nimeni nu m-a luat în seamă. Au început să cadă primele picături, eu eram cu capul descoperit şi în cămaşă, mă întrebam ce voi face, fiindcă nu aveam nimic sub care să mă adăpostesc. Am văzut că atât cel din faţă cât şi cel din spatele meu aveam umbrele negre, desfăcute. Mi-am zis că o să mă dau sub o umbrelă – dar sub care? Pe această sfâşiere, căruţa a oprit undeva şi eu am coborât, cu gândul să găsesc un adăpost de ploaie.

Am observat că în casa spre care mă îndreptam, căutând un acoperiş, ardea lumina (în plină zi). Mi-am zis: „Am uitat lumina aprinsă!”

Era casa mea, casa noastră, chiar dacă nu ştiusem că trec pe lângă ea, că mă oprisem la ea.

De aici visul s-a precipitat: căutam cheia casei – de fapt un şperaclu mare, grosolan (îl ştiam bine, din vis), însă nu-mi aduceam aminte unde îl ascunsesem. Din casa căreia îi dădeam ocol, ca să găsesc locul cheii, răzbătea muzică de la un radio şi mă întrebam cine va fi ascultând radioul în casa mea (ciudat: pentru întâia oară în vise-cu-casa-mea prezenţa bătrânilor nu s-a făcut simţită în nici un moment al visului-coşmar). La un moment dat, căruţaşul – care dintr-o dată se dovedise a fi un prieten al meu (dar cine?) m-a strigat. Din casă unde pătrunsese Dumnezeu ştie cum, fiindcă auzise ceva.

— Iar eu, din gura lui am auzit cuvântul „tragedie”.

Am deschis şi eu o uşă (cum?), l-am văzut pe prietenul meu căruţaş luptându-se cu un câine fioros, roşcat, cu părul zburlit, încer-când să-l împiedece să sfâşie un motan şi el roşcat, însă cu picăţele albe, ca o bibilică. Mi-am adus aminte: eu îi lăsasem încuiaţi pe Goofy şi pe Cazimir! Am strigat la ei – pe dată s-au potolit. Încă mă temeam că, sălbăticiţi, au să mă muşte – dar nu s-a întâmplat aşa: primul a venit la mine „Cazimir” (care, în realitate era gri-şoriciu), apoi Goofy (cocker spaniei, tărcat alb-negru.) – cu mare bucurie, să-i mângâi, să mă mângâie.

Şi m-am trezit.

Da. La urma urmei un obişnuit vis de compensaţie (casa pe care n-am avut-o niciodată) şi de culpabilizare (aici, în mod excepţional, lipseau bătrânii, dar locul lor era ţinut de aceste animale dragi: Gufa, cum îi mai spuneam căţeluşei şi Camizir, calmantul meu, pisoiul care-mi regla ritmul cardiac).

Acum, că ameninţarea vine din altă direcţie, mă pot gândi mai aşezat la aceea:

Nici vorbă: cea mai fricoasă dintre femei este infinit mai curajoasă şi mai îndurătoare, mai rezistentă decât mine – mă sperie numai gândul că trebuie să mă duc la dentist.

Nu ştiu cum sunt ele faţă cu moartea apropiată, însă în această probă nu mă clasez chiar pe ultimul loc. Am mai scris: singura grijă a mea este să nu rămân o povară pentru ai mei (paralizat, impotent, cerând asistenţă). Altfel – mi se fâlfâie.

Nu am sentimentul că „mi-aş fi făcut datoria” – ce-i aceea datorie-fâcută? Faţă de cine, faţă de ce? Dacă ar avea loc o adevărată judecată a fiecăruia, cântărindu-ni-se cu balanţa de pe simbol bunele şi relele, am rămâne cu toţii, cu toţii datori-vânduţi. De obicei oamenii înţeleg prin „datorie” isprăvi economice: mi-am făcut o casă, mi-am cumpărat 2 cai, chiar şi capra naţională; deasemeni, prin „datorie” înţeleg şi: am crescut trei copii, i-am dat la şcoală, i-am făcut oameni, mi-am măritat fetele. Ceea ce tot la economic trage.

Eu nu mă pot lăuda cu aşa ceva. Nu mi-am ridicat casă, nu mi-am procurat capră, nu mi-am însurat băiatul cu o fată de bună condiţie -n-am făcut nimic, nimic, nimic. Ba, ceva-ceva tot am comis: neşte cărţi – dar vorba ceea: cine nu scrie cărţi? Şi Săraru, şi Ceauşescu şi Diaconescu (editat de Dan Petrescu) – nu rămân ei în Istoria Culturii Române ca autori de cărţi? Deci, nici în această „ramură” nu am făcut vreo brânză.

În schimb, am făcut mult rău, multor oameni care nu meritau asta: părinţilor, în primul rând; apoi Anei şi lui Filip (ce cap de familie am fost, de n-am ştiut să le evit umilinţa, trauma expulzării din '95 şi sărăcia permanentă?). De aceea plecarea mea va avea un indeniabil caracter de dezertare; de abandonare a lor: mă duc, măcar ca să nu mai provoc necazuri.

Şi măcar dacă aş crede într-o viaţă de după moarte. Nu am nici consolarea asta. Trăind de la o zi la alta (de pe o zi pe alta), mă declaram mulţumit când îmi spuneam: „Azi n-am făcut nici un rău major – pot dormi liniştit.”.

Or asta nu e viaţă care merită prelungită cu orice chip.

Sufletele celor care mor aici, pe pământ? Dar l-am văzut pe al tatei, ridicându-se de pe pat şi oprindu-se în tavan, căutând să urce, negăsind pe unde să iasă şi răspândindu-se, ca fumul. Şi l-am ştiut -chiar de nu mai era vizibil – în odaie, ceasuri şi ceasuri după ce trupul înţepenise: zăbovea, şovăia: să plece de tot? Să se întoarcă la loc?

Da, dar după un timp. O lună, un an, zece?

— Se risipeşte, dispare – nu se duce, nu se mută în altă parte.

Asta din punctul de vedere şi de gândire al celui rămas în viaţă -dar din a celui plecat? Nici nu mai există punctul de vedere al aceluia. Viaţa s-a stins, ca o lumânare: mai urcă un firicel de fum – apoi gata: s-a răcit ceara, s-a răcit trupul, devenit corp. Sânt convins (numai că nimeni nu s-a întors de acolo să povestească.

— Ce?) că, eu, dacă mor, atunci mor-de-tot, nu „supravieţuieşte” nimic din mine, ca să se observe pe sine, de sus, să-i vază pe cei rămaşi în viaţă. Sufletul morţilor (cel care dăinuie) este în fapt, sufletul nostru, al rămaşilor în viaţă – cu vinovăţiile noastre faţă de mort şi faţă de încă vii (ceea ce nu-i rău de loc, nu strică din când în când o punere în chestiune.).

Aceasta va fi esenţa Ecleziastului.

Mi-a venit, aşa, să re-vin, să repet ce spusesem de curând în legătură cu Dicţionarul Zaciu.

Dacă în ochii unui licenţiat autodidactul (licenţiatul în liceu) este pe dată remarcat – şi reciproca este valabilă.

Deosebirea: nelicenţiatul va fi muncit de luptă de clasă, va fi. Frustratul (parcă vine o adiere de argint dinspre Apostrofa Naţională), cel care, neavând el (neputând să aibe), pretinde că avutul licenţiatului nu are valoare.

Ba are – valoare. Dar nu aceea.