Miercuri 24 martie 1999

Mă întorc la universitari:

Desigur, vorbind eu despre universitari, este ca şi cum aş afirma că strugurii sunt acri; că vorbesc aşa, numai pentru că eu nu am fost capabil să termin facultatea ceea, să-mi dau şi eu un doctorat, acolo, că n-ar fi fost foc; şi că, dacă aş fi fost şi eu un om cu studiile încheiate, cu certitudine aş fi fost mai puţin veninos – ori deloc.

Întru totul de acord cu acestea – şi cu alte frustrări, complexe, lupte de clasă. Rămâne însă indeniabil faptul că „dăscălimea” este o pătură aparte, cu o psihologie aparte – am cunoscut-o, în expresia ei de bază, ca să zic aşa: învăţătorul de la sat – prin părinţii mei.

Înainte de venirea comuniştilor în Basarabia, găseai printre indigeni mulţi „apostoli”, mai cu seamă dintre absolvenţii şcolilor normale înfiinţate după Unirea din 1918. Toţi era de la ţară, toţi fuseseră inflamaţi, atât de descoperirea cărţii, cât şi de discursurile care le aminteau mereu, mereu, misiunea lor: de a scoate poporul din obscurantism, din mizerie, din rele obiceiuri (lene, beţie.). Cei care aveau să fie părinţii mei, deşi, prin medie şcolară şi prin notaţia primmilor ani de suplinitori ar fi avut dreptul la repartizări mult mai favorabile, au ales un cătun, poate cel mai prăpădit din judeţ: Mana, o localitate hibridă, în care „elementul autohton” era cu totul minoritar, oamenii provenind din slugile de la curte (eu am apucat curtea – fără proprietar – un zid i s-a prăbuşit la cutremurul din '40), din rătăcitori de pe întreg Imperiul Rus – iată, am ezitat să le spun „suflete”, în sensul de iobagi, mai degrabă robi ruseşti.

Fireşte, nu am amintiri „cinstite” dinainte de 1940 – când s-a terminat cu viaţa normală în Basarabia (şi nu doar acolo.), dar am înţeles că părinţii, mai ales tata, în ultimii ani ai acelui deceniu (1930-40), nu că ar fi abandonat idealurile haretiste (şi iorghiste), dar ei înşişi se. Umanizaseră; se dedaseră cu viaţa socială: îi interesau mai puţin oamenii din sat, ţăranii, cât popa, şeful de post, pretorul – şi, desigur, colegii din alte sate. Nu era neapărat ceva rău în asta – dar nu mai era ceva atât de dezinteresat. Dacă n-ar fi năvălit Ruşii, dacă nu s-ar fi revărsat comuniştii peste toată lumea noastră şi am fî rămas în normalitatea necomunistă, probabil părinţii mei ar fi urmat destinul majorităţii zdrobitoare a învăţătorilor de sat din întreaga Românie: şi-ar fi făcut datoria „la clasă”, dar şi-ar fi făcut datoria şi faţă de sine şi de propria familie: ar fi cumpărat ceva pământ, şi-ar fi făcut o casă.

Comunismul a răsturnat totul, viaţa materială, dar şi cea spirituală. Să-l obligi pe un dascăl să mintă de la catedră – e ceva foarte grav. Înainte, el putea spune una (de la catedră) şi face alta (în viaţă) – or odată cu instaurarea comunismului, dăscălimea a fost prima categorie de cetăţeni obligaţi să-şi renege meseria, vocaţia.

Prestigiul conferit de însăşi profesia a fost pe dată compromis: în timp (şi în spaţiu), tot învăţătorii din mediul rural au fost primele victime – obligaţi să-i „lămurească” pe părinţii şcolarilor să dea cote; apoi să intre în întovărăşiri; apoi să intre în colhoz. Cine dintre umani ar fi rezistat la o asemenea încercare? Tata povestea, nefericit, în Ardeal, că învăţătorii localnici, în timp ce „lămureau” omul, îi făceau cu ochiul, complice: lămuritul nu-i purta pică lămuritorului că îl îndemnase să facă ceva împotriva firii, iar lămuritorul nu avea conştiinţa că ar fi făcut o faptă rea. Însă cu totul alta era situaţia unui învăţător „străin” – iar pentru un basarabean, în Ardeal, şi mai grav (boul de ţăran din Târnava Mare nu-şi mai aducea aminte că doar cu câţiva ani în urmă îl ura pe basarabean şi pe bucovinean, fiindcă povestea „tăt feliu' de blăstămăţii despre ruş'„- când Ruşii veneau „să ne deie Ardialu' sfânt de la Unguri!”). Tata, „străin”, „refujat” (ori de-a dreptul: „fuljerat”, cum ne spuneau ciobanii din Buia) nu putea să-i facă cu ochiul lui Gheorghe ori lui Văsâi ori lui Rusalim – cum făcea, de zor, directorul Hulea, neam cu un sfert din sat. Hulea fusese, pe rând ţărănist, legionar, carlist, antonescian, acum comunist – ei şi? Era buian de-al lor, cum tata nu putea fi cu nici un chip. Şi nu cred că asta ar fi aranjat lucrurile în sufletul tatei.

În aceeaşi perioadă (1948-54) dascălii de la secundar (şi urban -fiindcă funcţionaseră „gimnaziile unice”, din '48 – şi la ţară) nu fuseseră supuşi aceloraşi obligaţii, doar la aceea de a participa la campania de alfabetizare. Mai târziu a venit munca-voluntară-obligatorie, pe ogoarele fără haturi abandonate de foşii ţărani.

În fine, dascălii de rang universitar nu aveau asemenea „sarcini”, nu erau trecuţi prin tocătorul de carne de om, care dădea cârnaţul omului nou. Dar să fi rămas (cei care rămăseseră ne-comprimaţi, ne-alun-gaţi, ne-retrogradaţi) intacţi, pishologic şi mai ales moral?

Repet ce am mai scris: ultimii dascăli adevăraţi pe care i-am avut vreodată au fost. Învăţătorii unşi peste noapte „profesori de ciclul doi”, la Gimnaziu Unic de la Şeica Mare – în anul şcolar de pomină 1948-l949. Adevărat, erau, în majoritate basarabeni (şi foşti colegi de Normală de-ai tatei, de-ai mamei), însă directorul – şi profesor de matematici, Anghelina: era ardelean; la română – domnişoara Pădureanu, din chiar Şeica. Şi, atenţie, eu fusesem retrogradat de reformă la Şeica şi la gimnaziu de k o şcoală foarte bună, Normala de la Sibiu, unde făcusem doi ani. În toamna lui 49 am intrat la liceu, la Gheorghe Lazăr, tot de la Sibiu. Şi am nimerit în altă lume: profesorii -profesori adevăraţi, nu „pe puncte” ca cei de la Şeica – erau deja striviţi, înspăimântaţi, paralizaţi. Repet: în toamna anului 1949.

Ce putuse să se petreacă doar într-un an, cât lipsisem din Sibiu? Se vede că valul de teroare (victime fiind şi părinţii mei, arestaţi atunci – dar în sat, la Buia) avusese efectul scontat: îi băgase în boale pe cei încă liberi (am scris mai pe larg în Sabina, în Roman intim).

La Bucureşti. N-am avut (ne) şansa de a cunoaşte, dintru început, Universitatea, ci mai întâi Institutul de literatură Eminescu, având statut special. Şi despre acest paradox am scris (probabil în Justa): „Fabrica de Scriitori” avea regulament de şcoală de cadre, însă noi, studenţii eram mult mai liberi (la gură, deci pe la suflet) decât cei de la facultăţile neideologice (medicina, de pildă) – explicaţie: noi nu mai eram recomandaţi de regiuni, raioane, ci, fiind cu toţii absolvenţi de liceu, candidasem (şi ce greu fusese examenul, la „Eminescu”: doar dăduse simultan şi la Universitate, puteam face comparaţie). Dinspre partea profesorilor. Cei mai apropiaţi nouă erau două „cadre” de la materii „secundare”: frumoasa basarabeancă Alia Zamfir, la limba rusă şi frumuşeta ardeleancă Theodora Cristea, la franceză, precum şi asistentul de la istoria literaturii ruse: Spiegelblatt, despre care am mai scris. Îl aveam la literatură universală pe Vianu – dar cine se putea apropia de el? Doar Grigurcu, culturalofagul, cel care nu ierta nici o celebritate ne-vizitată. Şi noi, ceştialalţi am fi dorit să „discutăm” cale de două propoziţiuni cu Marele Vianu, dar, spre deosebire de Grigurcu, noi aveam „nas” normal: simţeam, vedeam, auzeam, miro-seam cât de frică îi era lui Vianu de eventualele contacte cu studenţii, în general, în special cu cei de la „fabrica de scriitori”- dealtfel eticheta îi aparţinea. Am să-i dezamăgesc pe Cosaşu, pe Geo Şerban (şi pe Vartic, pe Marta Petreu), însă cei din seria noastră, '54 nu îl admiram pe Petru Dumitriu (care ne era un fel de profesor de. Măiestrie!), din contra: aveam o neîncredere de fond în „malagambist”. Bănuiesc motivul: spre deosebire de Cosaşu, Iureş, Mugur, noi nu eram evrei; nici orăşeni; fiind noi, în majoritate, de la sate (în excepţie intra Grigurcu), ştiam unde anume dispăruseră ţăranii care nu dăduseră cotele, care nu aderaseră „de bună voie” la colhoz: la Canal! Or acest murdar Petru, scrisese cu mâna lui o mare murdărie (de vreo şase sute de pagini), iar acum (în prezentul din 1954) ni se înfăţoşa cu nesfârşită nesimţire îmbrăcat, încălţat cum nu văzusem nici în filmele cu putreda burjuime.

Bătrânii mei şi-au întrerupt activitatea în jurul datei arestării mele (1956), oricum, chiar de n-ar fi fost uzaţi până la urzeală, bolnavi, tot ar fi fost zdrobiţi sufleteşte din pricina a ceea ce deveniseră ei, luminătorii, ei, apostolii neamului: nişte oarecari auxiliari ai ispravnicilor.

Eu am mai avut contact cu profesorimea universitară între 1965 -când am reluat studiile prin un nou examen de admitere – şi 1967 (când am dezertat definitiv.). Revenirea şi a mea (1965 a fost anul „Invaziei Puşcăriaşilor Politici)” s-a petrecut sub semnul Deschiderii. Să facă ai mei compatrioţi un efort de memorie, să accepte că, dacă faima lui 1964 (anul în care ultimii deţinuţi politici au ieşit din închisori) a rămas, totuşi, „în familie” (bine: la plural), următorul a ieşit în piaţa mare. De ce? Simplu: murise Gheorghiu-Dej în martie (1965) şi îi luase locul Ceauşescu – iar schimbarea domnului: bucuria românui. Apoi: ceea ce noi, interesaţii, numeam „decretul lui Ceauşescu” a avut existenţă reală şi nu înţeleg jena confraţilor, beneficiari ca şi mine de acest HCM sau ce va fi fost care ne permitea celor cu studii universitare întrerupte continuarea lor, celor care apucaseră să publice înainte de arestare, reintrarea în legalitatea publicării, a editării.

În legătură cu această dată de hotar (pe care eu o situez astfel: „în vara anului 1965”- probabil prin iunie), am avut câteva „încontrări” epistolare cu amicul Laszlo a propos de I. D. Sârbu. În sensul că eu comunicam adevărul cunoscut de toţi puşcăriaşii (cu excepţia celor care nu aveau deloc interesul să recunoască acest lucru), anume: foştii deţinuţi politici, oricând s-ar fi liberat din închisoare (Doinaş: dacă a fost arestat în noiembrie 56, atunci a ieşit în primele luni ale lui 57), nu au avut voie să publice – în periodice, în volume – decât (Jupă iunie 1965. Cu asta am spus totul.

Ziceam: re-contactul meu cu profesorimea universitară: a fost foarte bun. În majoritate profesorii pe care îi avusesem şi înainte (ca Poghirc), ori erau prieteni cu prieteni de-ai mei (Piru – cu Marino), ori vor fi ştiut ei ce e aceea puşcăria, din familie (Zoe Buşulenga) – s-au purtat cu deferentă, aş zice: cu prietenie. Iar dintre colegii din 1956, îl pun de-o parte pe Sandu Vasile (care se prefăcea că nu mă văzuse în viaţa lui) şi, deşi nu comunicasem înainte de arestare, un Mircea Martin, un Gelu Ionescu s-au arătat extrem de calzi, de disponibili. Şi oarecum jenaţi: în 56 eram cu un an, cu doi înaintea lor, iar acum, în 65, ei îmi erau asistenţi. Singura care nu mă ştia dinainte şi nu a avut asemenea complexe a fost Ioana Zlotescu – ea a aflat abia din Bonifacâa (în 1991) că, înainte, o gândeam frumos.

Vreau să spun: cât am mai rămas în Universitate, nu am simţit o eventuală respingere a mea. Nu exista nici un motiv – motivele plecării mele dintre universitari (aici fiind incluşi studenţii) erau de cu totul altă natură decât dăscălească.

        ^ Nu am simţit această barieră – acest Zid al Berlinului – decât după 89. Întâi vag, apoi ceva nedesluşit, dar neînregulă, în fine, mi s-a arătat – chiar dacă nu am avut contacte cu universitarii. Nu, nu e bine spus: ba avusesem contacte cu universitarii, însă nu dădusem un nume incompatibilităţii. Abia privind îndărăt înţeleg câte ceva.

În călătoria în America întâlnisem universitari peste tot şi nu am întâlnit ostilitate (decât în săliile de conferinţe, printre „unii auditori indignaţi”); da, dar călătoria mea fusese programată de Coste, de Stere (Ion, fiul lui Constantin) exact în funcţie de ne-ostilitatea acelor oameni, fiindcă toţi erau, fie sub regim de refugiaţi politici, fie deja cetăţeni americani. Or aici, în Europa.

Mă obişnuisem, nici nu-i mai luam în seamă pe universitarii români care nu participau la acţiunile noastre nici măcar cu numele pe o petiţie. Cu excepţia lui Cicerone Poghirc nu am întâlnit vreun român, fie el refugiat politic, ori cu alt statut. Se mai agita, de prin 1987, în Italia, Adrian Niculescu – el fiind, potrivit tradiţiei familiei, anticomunistul de serviciu, tatăl său şi mama sa, cunoscuţi lingvişti şi cooperanţi, rămânând într-o poziţie discretă. Este adevărat: profesorul (Al.) Niculescu mă invita mereu la seminariul lui de la Sorbona -m-am dus o singură dată, doar pentru că erau implicaţi în asta Dana şi Ara Şimanian. Insă refuzul meu nu avea o motivaţie precisă. Ci doar aşa, după nas.

Mi s-au lămurit lucrurile după 89. Când, pe de o parte s-au manifestat persoane care, înainte, nu s-ar fi jucat cu mine – atât români, cât şi francezi şi italieni (evident, tot universitari). De precizat: după 89 au fost câţiva ani – doi, trei?

— De apropiere, apoi, când lucrurile în România nu au dat semn că se vor liberaliza, în continuare, universitarii români ca şi cei ne-români, dar în legătură strânsă cu statul român s-au întors la atitudinea dinainte (regretând, probabil că avuseseră slăbiciunea şi imprudenţa să-mi facă avansuri, ori să accepte avansurile mele; aşa, între 1990 şi 1992).

        [M-am oprit aici, acum câteva ore: mi s-a făcut rău, aşa că am închis ordinatorul].

Aseară mi s-a telefonat de la AII: mi-au cerut adresa, ca să-mi trimită şpalturile. Şi eu, care credeam că au adresa mea – doar le-o trimisesem acum o lună, odată cu bibliografia.

Iar am întrerupt. Deşi nu privesc des ecranul când scriu, mi s-a făcut iar rău – iar am întrerupt. Am să scriu câte puţin, ca să nu forţez. Nu ştiu ce anume.