Duminică 12 septembrie 1999

Sami Damian mi-a comunicat opiniile despre Jurnal de apocrif.

Cam un sfert (o pagină din patru) este ocupat de laude – restul, obiecţii.

Sami are o tenacitate cu care doar (aparent) timizii sunt înzestraţi. Pe lângă asta, românizat şi el, nu mai ţine minte anume fapte (de scris) ale mele, ale lui, ale altora, iar în câteva împrejurări rosteşte neadevăruri curate.

El, cu o bună şcoală a şedinţelor – fie acelea. Orale, fie scrise -nu poate produce o caracterizare, un referat, un articol despre ceva-cineva, fără a păstra „globalitatea-obiectivitatea”: dacă totul este, de pildă, favorabil („pozitiv”), apoi nu pot lipsi şi câteva negative; lipsuri, „părţi”. Şi viceversa.

Las de o parte laudele la adresa Jurnalului de apocrif, nu pentru că nu ar conta, ba da, mai ales că mi-au făcut plăcere, ci pentru că, totuşi, nu ele m-au iritat. În fine: contrariat:

Sami Damian este adeptul (mai mult: partizanul) zugrăvitului „cu umbrele şi luminile” subiectului (mai corect: obiectului). Nu acceptă să citească (necum să scrie), în o repede ochire, nu în portret, opinii defavorabile – „fiindcă au fost omise cele favorabile”. Astfel „nu te însoţesc în caracterizările nimicitoare în portretele Coposu, Ana Blandiana, Marino, Gabriela Adameşteanu”, scrie el. Iar mai departe explică viziunea lui despre lume, viaţă – şi scris: „. Nu tăgăduiesc că o sumă de detalii (.) corespund realităţii, dar omiţi constant o altă zonă, adesea mai importantă. În care personajele ridiculizate de tine au o contribuţie de substanţă' (s. mea).

Sami Damian este convins că era absolut necesar să-i urmez sfatul – de pildă: „portretul” (cum îi spune el), Anei Blandiana trebuia neapărat „să conţină” şi „contribuţiile de substanţă” ale persoanei în chestie; înainte de a afirma că este o profitoare, că 1-a frecventat şi legitimat pe acel porc (şi la propriu) de Gogu Rădulescu, că, nu mai departe de anul trecut s-a făcut grav vinovată de Addenda la Cartea neagra a comunismului – etc, eram obligat să atrag atenţia cititorului că ea este bună poetă, că ea are mari merite în luările ei de poziţie după decembrie 89. Altfel ceea ce scriu eu riscă să fie luat drept calomnie! Tot după Sami, înainte de a afirma că Marino a colaborat cu Securitatea – altfel n-ar fî călătorit până şi în Spania! N-ar fi fost invitat la. Fete de l'Humanite, la Paris – trebuia să-i prezint bibliografia, pentru a-i pune sus, la vedere, „contribuţia de substanţă”.

Iar când afirmă: „. În aceste împrejurări tu judeci în mare măsură în funcţie de răul pe care ţi l-au provocat ţie”, Sami greşeşte -şi jigneşte.

Drăguţul de el: a uitat ce stătea scris în volumele anterioare ale Jumal-ului meu, anume că nici Ţepeneag, nici Gelu Ionescu, nici Stroescu nu-mi făcuseră mie vreun rău – ca să-i judec (veninos) în funcţie de acela – ci, cu totul întâmplător: din pricina răului făcut altora (Monicăi Lovinescu, lui Virgil Ierunca, deci „cauzei” – în numele căreia am comist destule gafe, răutăţi – însă nu şi nedreptăţi); la fel cu Marino: ce rău mi-a făcut el mie? Niciunul! Nici Tănase nu mi-a făcut vreunul, nici Pintilie, la urma urmelor nici Lăncrănjan, nici Păunescu, aceştia nu m-au atacat nominal – au atacat însă, ca să spun aşa, „cauza” – de aceea am sărit din baie şi am zbierat la ei.

Sami Damian mă mângâie patern, pedagogic pe creştet şi îmi laudă faptele bune, mai cu seamă cele recente datorate, crede el, exclusiv, „recomandărilor” sale, îndemnându-mă să continuu tot aşa.

Mai departe: Sami vrea să creadă că „sumedenia de învinuiri pentru care nu ai probe suficient” – la adresa lui Edgar Reichmann se datorează numai şi numai pentru că acest ins a scris în Le Monde că nu i-au plăcut cărţile mele sau (adversativul aparţine lui Sami) pentru că „a făcut curte prosteşte lui Iliescu”.

Ei, ce fac eu acum? Ca şi în cazul Blandienei, mă apuc să-i re-explic prietenului meu Sami că vita de E. Reichman mi-e antipatic (ă), nu pentru că a scris depreciativ despre Gherla – ci pentru că a pus cartea mea în balanţă cu nu ştiu ce comitere a tovarăşului Mirel Bergman (dealtfel prieten al lui Sami); nu pentru că m-a atacat, acuzându-mă de antisemitism (în cronica laDân caiâdor), ci pentru că e profund (şi de multă vreme) murdar? Că nu i-a făcut doar curte lui Iliescu cel de după 1989, dar a fost membru al echipei de exmatricu-latori UTM din jurul lui Iliescu cel dintre 1956-58, la Universitatea Bucureşti? Să mai adaug şi ceea ce spune Ileana Vrancea despre el, în textele publicate recent la Dialog-lui Solacolu? La ce bun? Tot nu va ţine minte, iar la următoare încontrare va trebui să-i re-re-reexplic ceea ce îi re-explicasem.

Desigur, nu este de acord cu atacurile mele la adresa altui evreu, Petran. Ce simpatic, Sami: îşi imaginează că dacă i-a atacat (cu pixul lui, personal) pe evreii Corbea şi Ornea, gata, Evreii răi au fost lichidaţi, deci nimeni să nu mai aducă vorba despre ei!

Are dreptate: am greşit în notaţia „inspirată” de Dr. Olteanu în legătură cu „fuga” lui de la o tentativă de cenaclu. O regret din suflet.

Şi greşesc grav pentru că scriu jurnalul de faţă – chiar aşa: n-oi fi având altceva de făcut? Iar dacă chiar ţin jurnal, să o fac după reţeta lui Balotă – bine, nu chiar după a lui Balotă, ci după a lui Ciocârlie.

Pe promontoriul din Liman – pe axa vest-est – în cel mai avansat punct răsăritean al Europei (am mai spus asta, în 1993 – ei şi? Tot nu s-a reţinut) se va afla o bornă, un semnal materializat: până aici a fost Europa, de aici încolo începe Asia. Pe aceeaşi longitudine se mai află Kiev şi St. Petersburg – localităţi mult în interiorul. Asiei.

Multă vreme am crezut că voi putea plasa acolo o piramidă elansată (111 m.) în care să fie găzduită biblioteca universităţii. Am desenat-o, am rotit-o, am privit-o.

— Nu-i bună! Biblioteca trebuie să se afle în centrul universităţii, la îndemână.

Dar ce pun (em) pe promontoriu? Ce întrebare! Emblema (neoficială) a Basarabiei: o moară de vânt!

Ce poate fî mai potrivit pentru o utopie ca aceasta – decât moara de vânt?

Ce mi-am zis eu: punem, nu una, ci trei (să fie, de rezervă, nu se ştie când ai nevoie.):

O moară de vânt. Stilizată, având un corp, patru aripi şi cârmă

— Aceasta va fî „principala” – şi mult mai înaltă (66 m.) şi mai. Lată-n spete (am să revin);

O eoliană cu elice tripală, cum se văd frecvent în Occident

        (20 m.);

O eoliană cilindrică mai scundă (10 m.).

Moara de vânt: un turn troncpiramidal (secţiune octogonală sau dodecagonală);

Aripi (40 m. diametru), aşezate pe un cadru circular mobil sprijinit pe un suport – şi el circular – fix;

La 33, la 44 şi la 55 metri câte un „inel” amenajat şi ca restaurant-bufet;

Ultimul inel va fi doar pentru. Privit: la răsărit, peste Limanul Nistrului, pe timp frumos, se vede Odessa (abia 40 km.); la Nord Nord-Vest: Tiraspol, Tighina; la Sud Sud-Vest: Arcis, Braţul Chilia, cu oraşul Chilia, poate şi Ismail.; în Sud; Marea Neagră, de la stânga (Odessa) la dreapta (Sulina) şi litoralul Basarabiei de Sud, cu lacul Budachi şi Lagunele de atâtea ori şi atâta. Desenate de mine şi populate tot de acela.

Corpul Morii de Vânt: alb strălucitor (placaj marmoră) iar inelele în culori vii.

Dacă aş păstra o singură eoliană cu elice (de sămânţă), aş planta mai multe cilindrice: simple verticale, duble orizontale. Avantajul acestora: nu au nevoie de catarge înalte, apoi corpurile lor în rotaţie pot constitui superbe pete de culoare – n-am spus bine: trebuia să vorbesc, nu de pete de culoare, ci de iluziile optice create de cilindrii rotitori pictaţi – mă gândesc la dublele orizontale, învârtindu-se în sens opus pe axul orizontal şi „în cerc” pe cel vertical.

Iar m-a tulburat Ileana Vrancea (am recitit cu creionul în mână ultima culegere de eseuri scoase de Solacolu. Le cunoaşteam pe toate: unele au fost publicate tot în Dialog, din ultimul („I. Petrovici”) citisem fragmentul din 22 – însă nu cunoşteam dedesubturile, necinstea structurală a Gabrielei Adameşteanu.

Despre unele „victime” ale Ilenei Vrancea: Radu Florian, Volovici, Ed. Reichmann, Lilly Marcou, Radu Ioanid aveam de multă vreme păreri proaste – am şi scris-o. Eseurile ei mi le-a confirmat. În legătură însă cu Shafir. A fost o surpriză pentru mine. Îl credeam un om şi delicat şi onest, la locul lui, textul despre Tudoran mă descumpănise, însă cum nu cunoşteam proposta lui Tudoran, rămăsesem în espectativă.

— Mai degrabă înclinând, mărturisesc, spre Shafir.

Or iată că Ileana Vrancea arată, cu citate, că Shafir a falsificat. Citate! Şi nu doar el, ci şi alţi comentatori ai Holocaustului: Eskenasy, Fischer-Galaţi, Andrei Cornea, Radu Florian – să nu mai vorbesc de rabinul Rosen.

— Toţi, pe după cap cu. I. C. Drăgan!

Aşadar, în România, nu doar Românii „povestesc” ce-i taie pe ei capul (şi ce le convine), dar fără a produce citate: Pruteanu, D. C. Mihăilescu, Alex. Ştefănescu, N. Manolescu, G. Dimisianu – ci şi Evreii! Obosit fiind, iată, abia mă stăpânesc să nu repet gluma îndoielnică, întrebând cine de la cine a învăţat să fie puturos, necinstit – iar la urmă să re-re-povestesc anecdota cu copilul evreu dat la o stână, ca să înveţe româneşte.

Aşadar aveam dreptate când, povestind „aventurile” (indirecte) mele cu Israelienii (de pildă faptul că, înainte de '89, personalul companiei ELAL cerea călătorilor care urmau să coboare la Bucureşti, să predea cărţile lui Goma publicate în Occident), afirmam:

Faţă de acei intelectuali evrei de origine română care apără, nu adevărul – ci interesele (schimbătoare, cum altfel?) ale statului Israel, nutresc, vorba lui Raicu, mefienţă. Ba chiar profund dispreţ. Judecând după fapte de scris, care ar fi diferenţa dintre Shafir şi Pruteanu: că unul este evreu, celălalt ne-? Dar există un adevăr. Etnic evreesc? În opoziţie cu adevărul mioritic?