Duminică 5 septembrie 1999

Aşa cum ne înţelesesem: nimic.

Presupun: am făcut rău în zilele, perioadele în care nu am consemnat în jurnal, motivând: „Nu am nimic de spus.”. Adevărat: nu am nimic interesant de spus, dar trebuie consemnată această ne-avere ne-interesantă – astfel: „Azi nu am nimic de spus”.

Deci am păcătuit faţă de mine, ne-scriind: „nu am nimic de scris”, aşa cum păcătuiesc amicii din România care-şi motivează tăcerea, ne-răspunsul la scrisorile mele prin: „Ce să-ţi fi scris – dacă nu s-a întâmplat nimic nou.?”

S-a voalat cerul. De-acum începe toamna. Va mai re-veni încolo, în octombrie, apoi gata: vom recădea în clima Parisului.

În „anexa” Universităţii am desenat: un liceu şi o şcoală normală – în accepţia română: cea pregătind învăţători. Am pierdut de multă vreme legătura cu lumea dascălilor, însă impresiile de la pornire (a nenorocirii – şi a ţării şi a profesiei – venită odată cu „campania de lămurire, la sate”) nu a putut să fie dezminţită. Din păcate. Justific asta, pornind de la cauză la efect, cu întrebarea: „Cine i-a învăţat pe învăţătorii-dezvăţători învăţătura de oameni şi de învăţători?” „Profesorii – de la şcolile pedagogice, de la facultăţi”.

Am văzut cât – dar mai ales cum – îi învăţaseră pe elevi şi pe studenţi profesorii. Ei, cum. Exact cum face G. Adameşteanu jurnalistică: îi învaţă pe alţii ceea ce nu ştie ea.

Unul dintre începuturile însănătoşirii unei comunităţi ca a noastră, grav atinsă, este (alături de sănătate) educaţia. Fireşte, am rostit o chestie ştiută de toată lumea – dar, ca la noi: o ştii, însă nu ţii seama de ea. Deci: pentru ca, în sfârşit copiii să pornească în lume cu o învăţătură corectă, trebuie mers şi „atacat” izvorul, începutul: învăţământul universitar.

Cetatea Albă va reproduce la scara 1:20 ce va fi necesar să se întâmple în tot ţinutul românesc. Aşadar: o Universitate – aceasta apăsat umanistă (există o facultate de Agronomie, dar se va chema: de AgriCultură şi va face parte dintre umanioare, prin funcţia ei educativă) care îi va pregăti pe profesorii învăţământului mediu.

        „Lanţul” va fi acesta: profesorii universitari de la Cetatea Albă vor ţine cursuri şi la

Liceu şi la Şcoala Normală; studenţii din ultimii ani – de la toate facultăţile – vor face o susţinută practică la Liceu şi la Şcoala Normală; elevii ultimelor cursului superior ai Şcolii Normale vor face practică (de predare) la Şcoala de Aplicaţie, aflată în incinta şi în.

Proprietatea Şcolii Normale (ca un laborator, ca o pepinieră); drept rezultat: Şcoala de Aplicaţie (denumirea poate să-i fie ajustată): o şcoală de elită – ca cea a Normalei Noastre de la Sibiu

        (până în 1948, la reformă), unde a fost elev şi N. Manolescu.

Adevărat: va fi un circuit închis – dar numai unul dintre circuite. La Universitate pot intra candidaţi de oriunde, fără examen de admitere, însă după un an de probă, cei inapţi vor fi sfătuiţi să-şi caute norocul în altă parte.

Povestea cu examenul de admitere: oricât de aparent înclinată spre selectare, spre „calitate”, rămâne o probă traumatizantă şi nedreaptă.

Deviza trebuie să fie: „Vine oricine – rămâne cine poate”.

În primul an toţi studenţii vor primi o bursă – standard, minimă: cât să le permită să plutească un an: şi să confirme (ori să infirme). Adevăratul examen de admitere îl vor da dinspre anul I spre anul II. Atunci, potrivit notării, vor fi confirmaţi şi vor primi burse adecvate.

Dintre multele bune obişnuinţe ale universităţilor anglo-saxone se va reţine şi aceasta:

Termenul de „muncă fizică, degradantă” – va fi abolit. Studenţii vor fi încurajaţi să îşi câştige banii de buzunar, nu ca pe timpul meu, descărcând vagoane de cartofi, în Gara Obor, ci, atât la servicii, în incinta campusului (la restaurantele-cantină, la oficiile poştale, bancare, la întreţinerea curăţeniei, la întreţinerea parcului de biciclete, cât şi la „taxiurile” tricicletice (?) – în fine, lucrând acasă (la cămin) pentru edituri şi pentru imprimerii. Desigur, aceste venituri nu vor afecta bursa.

Facultatea de Agronomie – pardon: de Agricultură va fi de aproape flancată de una de Biologie (agriculturală, fireşte) şi va fi dirijată spre ceea ce se numeşte acum „ameliorare” (a solului, a apei, a aerului – a sufletului). Pe lângă laboratoarele propriu-zise, va fi dotată cu importantă suprafaţă de sere (toate cu plasă retractilă-rulabilă pe coamă, din septembrie în iunie) şi cu pepiniere.

Cu excepţia unei secţii de viticultură, pepinierele (şi o parte din sere) vor produce puieţi de arbori (nu de pomi fructiferi); destinaţi creării de benzi, „petice”, „masive” – de pădure; destinaţi marginilor drumurilor, a cursurilor de ape; zonelor urbane: străzilor, bulevardelor, parcurilor. Pepinierele (şi serele) Agriculturii nu se vor ocupa de plante exotice – treaba altora – ci cu producerea „materialului săditor”, cum i se spunea pe când lucram şi eu la aşa ceva (atât în Bărăgan, cât şi în „libertatea” de la Şercaia). Fiindcă va fi nevoie de multă verdeaţă, în primul rând în Campus; apoi în jurul lui. Aceste pepiniere (şi sere) vor începe a exista încă din „preistoria” Campusului: chiar înainte de a demara primele săpături, imediat după trasarea perimetrului, vor fi aşezate spre Vest, în plină câmpie a Bugeacului. Fireşte, va exista o „problemă”: apa, însă o pepinieră are mai puţină nevoie decât o cultură de câmp. Se va face un foraj şi va fi asigurată apa necesară funcţionării stabilimentului.