Miercuri 15 septembrie 1999

Până acum nu am scris în jurnal cum anume desenez Utopia Magna; mai corect: cum anume o fac – din creion şi din gumă.

Mai cu seamă din gumă.

Nu sânt desenator, nici arhitect, nici măcar tehnician constructor, ca să folosesc, din când în când guma de şters. Sânt un biet mânuitor de cuvinte care a dat în mintea conceptorului.

Dacă anume „invenţii”: instalaţia de desalinizare, serele etajate (mi-a folosit la ceva preţioasa indicaţie ceauşină.), eolienele, etc, după ce le găsesc o formă-stadiu acceptabile – le las aşa, desenate; însă altfel se petrec lucrurile când este vorba, nu de obiecte (aici şi farul-Moară de Vânt şi Biserica piramidală şi Biblioteca sunt obiecte), ci de aşezarea lor în spaţiu. De a le găsi un loc în lume.

Fireşte, topografia, în mare, este respectată: aici fiind vorba de o

Universitate ridicată pe malul Limanului Nistrului, la sud de oraşul Cetatea Albă şi la nord de Şaba. Acolo există un „pinten” care înaintează spre est, îngustând laguna. Deci „amplasamentul este real. Vreau să spun: veridic.

Însă când umblu cu creionul la aşezarea, în spaţiul dat, a elementelor componente, începe aventura.

Fiindcă, pe hârtie, umblu cu creionul mult mai puţin decât cu guma. Să verifice oricine: să ia rigla, să o aşeze pe cartonul de desen şi să tragă o linie. Câte mişcări a făcut? Două plus două pregătitoare (luare şi aşezarea riglei, a creionului) şi una. Finalizatoare: trasarea liniei. Iar acum, fără a mai socoti căutarea gumei de şters: câte mişcări vor fî necesare pentru a şterge o linie de cinci centimetri? Cinci? Şapte? Unsprezece? După care alte trei-patru cinci, „măturarea” firimiturilor rezultate.

Hărţile campusului: patru. Trec la altă coală de desen, nu atunci când îmi schimb optica asupra unui detaliu-important (este adevărat: nici nu am mai mult de patru coli.) ci atunci când asta este inutilizabilă: atâta a fost ştearsă, încât hârtia, fostă plană, a devenit ciuruită de bolfe, presărată de concavităţi (în raport cu mine), iar urmele de creion au devenit indelebile.

Atunci ce fac eu?

Ce să fac: scriu-desenez pe nisip. Sau: pe tăbliţă de ardezie. Scriu-şterg, scriu-şterg – şterg.

Chiar dacă, printr-un accident, ceea ce imaginez este realizabil, nu rămâne nimic din succesivele „variante” ale posibilului.

În această împrejurare nu mai blestem sărăcia care mă împiedecă să-mi cumpăr coli de desen după poftă (şi nevoie): mă consolez că am lăsat un fel de însemnări eliptice, prescurtate, codificate – în jurnal, cu ajutorul cuvintelor.

La mânuirea lor mă oarecum pricep, măcar pentru că fac treaba asta de o viaţă.

După amiază: îmi telefonează un poliţist de la postul din rue Rambuteau (200 metri de poarta noastră). Că sânt convocat pentru proces. Care proces? „Insultes et menaces”, îmi explică el. Întreb pe cine am insultat-ameninţat – el îmi răspunde că am să văd eu acolo, la Tribunal. Bine, dar pe cine am insultat-ameninţat? Acelaşi răspuns: că o să aflu la tribunal. Întreb: la ce dată a fost înregistrată plângerea? După o pauză lungă îmi spune că nu ştie, dar dacă vreau amănunte să vin „la secţie”.

Tocmai atunci intra Ana, întoarsă de la slujbă, auzise ultima parte a convorbirii.

        „Pe cine-ai mai insultat?” mă întreabă.

        „Pe cine-am mai insultat?” i-am „răspuns”.

La poliţie m-a primit un tânăr simpatic, sportiv, tuns legionnaire, cu cercel în ureche. Mi-a dat un dosărel – din care am aflat că recla-manatul este Vădim Tudor (aşa figurează în acte, făr' de Corneliu) şi că sânt chemat la Tribunalul din Bucureşti, la 14 decembrie ăst an. Poliţistul s-a apucat să bată la ordinator. Fără să se întrerupă m-a întrebat cine-i „le plaignant: un flic de chez vous?” Mirat – nu-i spusesem nimic despre viaţa mea cea fericită de pe meleagurile plaiurilor dealvaletice – am corectat într-un târziu, că nu e „flic”, ci „securist.

— Eram pregătit să-i explic ce-i acela, dar încercelatul m-a asigurat că bănuise el. După care – nu mă întreba, îmi comunica. Că nu mă prezint.

— Nu: să nu mă prezint. Am confirmat – la care el mi-a zis că era sigur!

Mi-a dat o copie după Procesul verbal de notificare – şi m-a condus până jos, la poartă.

Ca să vezi! Securistul V. C. Tudor mă cheamă la tribunal! Şi-a găsit pe cine să dea el în judecată, că alţii pe el: legioane! Nici nu mă întreb cum va fi motivat plângerea (Francezii n-au primit decât convocarea la Bucureşti, fără explicaţii), presupun că în vreun text din Jurnal 4e apocrif va fi găsit că îl insult (şi ameninţ, cu ce: cu bătaia?).

Necazul fiind că nu am unde publica un text în care să fac o punere la punct. Cotidianul s-a căcănărit de tot, chiar aseară îi spusesem lui Lulu că nu mai trimit nimic acolo.

O să văd. Până atunci, mai trebăluiesc câte ceva la Universitatea Laguna, de la Cetatea cea Albă. (.)