Miercuri 22 septembrie 1999

Am trecut pe versantul umbrit: de azi, noaptea e mai lungă decât ziua. Ce ţi-e şi cu ziua asta! Ca să fim metafizici.

M-am tot gândit (pe când dormeam): nu, n-am să-mi comentez cărţile. Nu am nimic demn de interesul, în primul rând al meu – de comentat. Chiar de-aş face-o: cât adevăr ar cuprinde „comentariile”? Pe deasupra, ar fi penibil un asemenea demers. O carte: un copil (repet repetiţia altora, atâtora). L-ai făcut, l-ai aranjat pe ici, pe colo şi gata: el pleacă în lume, să se descurce singur. Frumos, urât, inteligent ori din contra – ăsta e, altul (în locul lui) nu mai faci. O nouă variantă a cărţii? Altă carte, cu viaţa şi norocul ei.

Să te apuci să explici cum ai făcut tu cartea cutare. Nici un interes: nici pentru scriitori – care îşi văd de făcutul cărţilor lor, după propriile „reţete” – nici cititorilor care, oricum, n-or să scrie cărţi, deci dezvăluirile tale nu le dezvăluie nimic.