III

— Bună ziua. Ilia. Mă bucur mult că te văd! Ei, ce mai faci! Cum o duci cu sănătatea? întrebă Stolz.

— Of, prost, dragă Andrei, spuse Oblomov cu un oftat. Vai de sănătatea mea!

— Ce ai, eşti bolnav? întrebă îngrijorat Stolz.

— Mă supără urcioarele; abia am scăpat săptămâna trecută de cel de pe ochiul drept, că acum se şi pregăteşte altul.

Stolz începu să râdă.

— Asta-i tot? întrebă el. Asta ţi se trage din prea mult somn.

— Cum „tot”? Mă dau gata şi arsurile. Să fi auzit ce-mi spunea doctorul adineauri! Zice că trebuie să mă duc în străinătate, că altfel e rău de mine: s-ar putea să am un atac de apoplexie.

— Şi ce ai de gând?

— Nu plec.

— De ce?

— Nici vorbă! Să fi auzit numai câte mi-a ordonat: să mă duc să stau undeva la munte, să plec în Egipt sau în America…

— Şi de ce nu te-ai duce? spuse liniştit Stolz. În Egipt ajungi în două săptămâni, iar în America în trei.

— Ei, dragă Andrei, ai început şi tu! Până acum te ştiam om cuminte, singurul, dar văd că şi tu ai înnebunit. Cine se mai duce în America şi în Egipt? Poate că englezii, că aşa i-a făcut Dumnezeu; de altfel nici n-au unde să stea la ei acasă. Dar de la noi cine se duce? Poate vreun împuşcă-n lună căruia i s-a urât cu viaţa.

— Parcă cine ştie ce ispravă grozavă ar fi să te urci într-o trăsură sau pe vapor, să respiri aer curat, să vezi ţări şi oraşe, obiceiuri străine, toate minunăţiile… Măi, măi! Ia spune-mi, cum îţi merg treburile? Ce mai e pe la Oblomovka?

— Ah! făcu Oblomov dând deznădăjduit din mână.

— Ce s-a întâmplat?

— Ce să fie: viaţa nu-mi dă pace!

— Zi bogdaproste! spuse Stolz.

— Cum bogdaproste? Şi dacă cel puţin m-ar mângâia, dar se leagă de mine, aşa cum se legau pe vremuri la şcoală băieţii bătăuşi de câte un elev cuminte: ba îl ciupeau pe ascuns, ba se repezeau la el să-i toarne nisip în cap… Uf, nu mai pot!

— Las' că şi tu prea eşti… cuminte. Dar ce s-a întâmplat? îl întrebă Stolz.

— Două nenorociri.

— Ce fel?!

— M-am ruinat de tot.

— Cum aşa?

— Stai să-ţi citesc ce-mi scrie vechilul… Unde-o fi scrisoarea? Zahar!

Zahar găsi scrisoarea. Stolz o parcurse şi izbucni în râs, pesemne din pricina stilului în care era scrisă.

— Ce potlogar şi vechilul ăsta! spuse el. I-a scăpat pe ţărani din mână şi pe urmă tot el se plânge! Mai bine i-ar fi lăsat să plece fiecare unde vrea, şi gata.

— Păi aşa te pomeneşti că o să vrea să plece toţi, se împotrivi Oblomov.

— Lasă-i să plece! spuse nepăsător Stolz. Cei care-s mulţumiţi nu pleacă; iar dacă nu-i convine omului, nu-ţi convine nici ţie: la ce bun să-l mai ţii?

— Cum poţi vorbi aşa? zise Ilia Ilici. Ţăranii noştri din Oblomovka sunt oameni aşezaţi, legaţi de casă; ce să caute ei pe drumuri?

— Tu nici nu ştii, îl întrerupse Stolz. La Verhliovo e vorba să se facă un chei şi să se construiască o şosea, aşa că Oblomovka are să fie în apropiere de drumul mare, iar la oraş o să fie târg.

— Of, Doamne! spuse Oblomov. Asta ne mai lipsea! Oblomovka se afla într-un colţ atât de tihnit, cu totul la o parte, iar acum o să fie târg, drum mare! Ţăranii o să se deprindă să meargă la oraş, au să înceapă a umbla pe la noi negustori. Suntem pierduţi! E o nenorocire!

Stolz râse.

— Cum să nu fie o nenorocire? urmă Oblomov. Până acum ţăranii au fost cum au fost, nici prea buni, nici prea răi; îşi vedeau de treabă şi nu râvneau la nimic. Acum o să se strice de tot! O să poftească la ceaiuri şi cafele, o să poarte pantaloni de catifea, o să cumpere armonici, cizme văcsuite… Nu se alege nimic bun din toate astea!

— Sigur, dacă o fi aşa, n-o să se aleagă nimic bun, spuse Stolz. Dar ia să deschizi în sat o şcoală…

— Nu-i prea devreme? spuse Oblomov. Cartea nu prea-i prieşte ţăranului: dac-o şti să citească, te pomeneşti că n-o să mai vrea să are pământul…

— Dar ţăranii o să citească tocmai despre felul cum trebuie să are mai bine, om ciudat ce eşti! Dar să lăsăm gluma la o parte: anul acesta trebuie să te duci negreşit la ţară.

— Da, adevărat. Numai că planul meu nu e încă… răspunse Oblomov cu sfială.

— N-ai nevoie de nici un plan! spuse Stolz. Totul e să te duci acolo: o dată ajuns, ai să vezi pe loc ce-i de făcut. De când tot moşmondeşti la planul tău, şi tot nu-i gata? Dar până acum ce ai făcut?

— Ah, frate dragă! Crezi că numai cu moşia am treabă? Dar cealaltă nenorocire?

— Care anume?

— Mă dă afară din casă.

— Cum te dă afară?

— Uite aşa; proprietarul ţine morţiş să plec din casă.

— Ei şi ce?

— Cum: şi ce? Mi-am ros spinarea şi şoldurile, răsucindu-mă mereu în pat de atâtea griji. Toate sunt pe capul meu: ba una, ba alta, socoteli de făcut, bani de plătit şi colo, şi colo. Şi mai vine şi mutarea! Cheltuiesc o groază de bani, nu ştiu nici eu pe ce! Mâine, poimâine, te pomeneşti că rămân fără o leţcaie…

— Eşti răsfăţat rău: să-ţi vină chiar atât de greu să te muţi din casă! rosti mirat Stolz. Dar fiindcă a venit vorba de bani: cum stai cu fondurile? Dă-mi vreo cinci sute de ruble: trebuie să-i trimit chiar acum. Mâine iau de la mine, de la birou…

— Stai puţin! Să mă gândesc… De curând mi-au trimis de la ţară o mie de ruble, iar acum a rămas… stai puţin…

Oblomov începu să scotocească prin sertare.

— Uite aici… zece, douăzeci, doua sute de ruble… mai sunt douăzeci. Am mai avut şi ceva gologani de aramă… Zahar, Zahar!

Cu săritura-i obişnuită, Zahar se dădu jos de pe cuptor şi intră în odaie.

— Unde sunt cele douăzeci de copeici care erau pe masă? Le-am pus eu ieri.

— Ce vă tot legaţi de ale douăzeci de copeici, Ilia Ilici? V-am mai spus că n-au fost nici un fel de bani pe masă…

— Cum să nu fi fost! Era restul de la portocale…

— I-aţi dat cuiva şi aţi uitat, spuse Zahar pornind spre uşă.

Stolz începu să râdă.

— Ce ţi-e şi cu ăştia din Oblomovka! spuse el mustrător. Nici nu ştiu câţi bani au în buzunar.

— Dar deunăzi, câţi bani i-aţi dat lui Mihei Andreevici? aminti Zahar.

— A, da, mi-a mai cerut şi Tarantiev zece ruble. Oblomov se întoarse repede spre Stolz: Am şi uitat…

— De ce-l mai primeşti pe individul ăsta bestial? întrebă Stolz.

— Parcă-i vorba de primit? se amestecă Zahar. Vine ca la el acasă sau ca la cârciumă. A luat o cămaşă şi o jiletcă de a boierului, şi luate au fost! Mai adineauri venise să ceară fracul: „Împrumută-mi-l”, cică. Puneţi-l măcar dumneavoastră, Andrei Ivanîci, taică, puţin la locul lui.

— Asta nu te priveşte, Zahar, du-te la tine! spuse sever Oblomov.

— Dă-mi o coală de hârtie, ceru Stolz, să scriu un bilet.

— Zahar, adu nişte hârtie, îi trebuie lui Andrei Ivanîci… porunci Oblomov.

— Păi n-avem! N-aţi căutat chiar astăzi? răspunse Zahar de pe sală, fără să-şi dea osteneală să intre în odaie.

— Dă-mi o bucăţică, de care o fi! nu se lăsa Stolz.

Oblomov căută pe masă, dar nu găsi nici un colţ de hârtie.

— Dă-mi cel puţin o carte de vizită.

— Nu mai am demult cărţi de vizită, spuse Oblomov.

— Ce-i cu tine? întrebă ironic Stolz. Şi mai ai de gând să te ocupi de treburi? Să faci un plan? Ia spune-mi, te rog, te mai duci pe undeva? Pe cine vezi?

— Unde să mă duc! Nu merg nicăieri, mai mult stau acasă: mă frământ mereu pe chestia planului. A mai venit şi povestea cu mutatul… Noroc de Tarantiev că s-a oferit să-mi caute ceva…

— Mai vine cineva la tine în vizită?

— Vine… Tarantiev, Alexeev. Adineauri a trecut şi doctorul. Au fost Penkin, Sudbinski, Volkov…

— Nu prea văd nici cărţi la tine, spuse Stolz.

— Uite şi o carte! răspunse Oblomov, arătând cu mâna cartea de pe masă.

— Ce-i asta? întrebă Stolz, aruncând o privire asupra cărţii. O călătorie în Africa. Dar pagina la care te-ai oprit s-a decolorat… Nici ziare nu văd… Citeşti vreodată ziarele?

— Nu. Tiparul e prea mărunt, strică ochii. Şi-apoi, ce nevoie? Dacă e ceva nou, toată ziua n-auzi vorbindu-se decât despre asta.

— Iartă-mă, Ilia! spuse Stolz, aruncându-i lui Oblomov o privire mirată. Dar ce faci tu tot timpii?! Stai ca o plăcintă?

— Chiar aşa, Andrei. Ca o plăcintă, răspunse trist Oblomov.

— Şi crezi că a recunoaşte înseamnă a te justifica?

— Nu mă justific. Nu-i decât un răspuns la cuvintele tale, răspunse Oblomov oftând.

— Dar trebuie să ieşi din toropeala asta.

— Am mai încercat eu înainte şi n-am reuşit, iar acum… La ce bun? Nimic nu mă îndeamnă, sufletul meu nu cunoaşte avântul, iar mintea doarme liniştită, încheie el cu o umbră de amărăciune. Dar să lăsăm asta… Spune-mi mai bine de unde vii acum?

— De la Kiev. Peste vreo două săptămâni, plec în străinătate. Vino şi tu…

— Poate că viu… hotărî Oblomov.

— Atunci stai jos şi scrie o cerere, pe care s-o înaintezi chiar mâine…

— Ei, asta-i! Chiar mâine?! începu Oblomov, luându-şi seama. Ce grăbiţi sunt oamenii ăştia, parcă-i mână cineva de la spate! Să ne mai chibzuim, să stăm de vorbă, pe urmă, cum o da Dumnezeu! Poate că ar fi mai bine să mă duc dintâi la ţară, iar în străinătate după aceea…

— De ce: după aceea? Nu ţi-a prescris doctorul? Trebuie să te descotoroseşti întâi de grăsime, de greutatea trupului, atunci va pieri şi somnolenţa sufletului. Ai nevoie de gimnastică, trupească şi sufletească.

— Nu, Andrei, toate astea m-ar obosi prea mult. O duc cam prost cu sănătatea. Mai bine lasă-mă-n pace, du-te singur…

Stolz se uită la Oblomov care stătea culcat, Oblomov se uită la Stolz.

Stolz clătină din cap, iar Oblomov oftă.

— Mi se parc că ţi-e lene şi să trăieşti, spuse Stolz.

— Chiar aşa: mi-e lene, Andrei!

Andrei se gândea cum să-l atingă la coarda sensibilă şi care e acea coardă; îl privi un timp în tăcere, apoi deodată începu să râdă.

— Cum se face că ai un ciorap de aţă, iar celălalt de bumbac? întrebă el, arătând cu ochii spre picioarele lui Oblomov. Şi cămaşa ţi-ai pus-o pe dos!

Oblomov se uită la picioarele lui, apoi la cămaşă.

— Chiar aşa, recunoscu el, puţin cam ruşinat. Ce ţi-e şi cu Zahar al meu, o adevărată pacoste! Nici nu ştii cum m-am săturat de el! Trăncăneşte mereu, e obraznic, nu pot să-i cer nimic!

— Ah, Ilia, Ilia! spuse Stolz. Să ştii însă că nu te las aşa. Peste o săptămână n-o să te mai recunoşti pe tine însuţi. Deseară am să-ţi aduc la cunoştinţă planul meu, cu toate amănuntele în ceea ce te priveşte pe tine şi pe mine. Deocamdată îmbracă-te. Lasă că te pun eu în mişcare. Zahar! strigă el. Adu hainele lui Ilia Ilici!

— Unde vrei să plec? Ce te-a apucat? O să vină îndată Tarantiev şi Alexeev la masă. Pe urmă voiam să…

— Zahar, spuse Stolz, fără să-l asculte, adu-i să se îmbrace.

— Îndată, Andrei Ivanîci, numai să curăţ cizmele, răspunse Zahar, plin de bunăvoinţă.

— Cum vine asta? La ora cinci după amiază cizmele încă nu sunt curăţate?

— De curăţat, le-am curăţat eu încă de săptămâna trecută, dar boierul n-a ieşit deloc şi şi-au pierdut lustrul…

— Adu-le aşa cum sunt. Să-mi duci geamantanul în salon: trag la voi. Mă îmbrac îndată. Să fii şi tu gata, Ilia. Luăm masa undeva în grabă, apoi facem două-trei vizite şi…

— Cum vine asta… aşa deodată? Stai puţin… Lasă-mă să mă gândesc… sunt nebărbierit…

— N-are nici un rost să stai să te gândeşti şi să te scarpini la ceafă. Te bărbiereşti pe drum: te duc eu.

— Şi unde mergem în vizită? exclamă cu jale Oblomov. În case necunoscute? Ce ţi-a trăsnit! Mă duc mai bine la Ivan Gherasimovici; n-am mai fost de vreo trei zile.

— Cine mai e şi Ivan Gherasimovici?

— Un coleg de-al meu, de la birou…

— A! Intendentul acela cărunt! Ce-ai găsit la el? Cum îţi vine să-ţi pierzi timpul cu un dobitoc ca ăsta?

— Ce aspru judeci uneori oamenii, Andrei! Doamne fereşte! Să ştii că-i un om foarte cumsecade, numai că nu poartă cămăşi de olandă…

— Ce faci la el? Despre ce vorbiţi? întrebă Stolz.

— Ştii ce plăcut şi ce ordine e la el în casă? Are nişte odăi mici şi divane moi: te cufunzi în ele cu cap cu tot, de nu te mai vede nimeni. Ferestrele sunt cu totul acoperite de iederă şi de cactuşi, are peste o duzină de canari şi trei câini foarte blânzi! Pe masă găseşti oricând o gustare. Gravurile de pe pereţi reprezintă numai scene de familie. Nu-ţi mai vine să pleci de la el. Stai acolo, fără nici o grijă, fără să te gândeşti la nimic, ştii că alături de tine este un om… desigur, cam simpluţ, nici gând să-i împărtăşeşti vreo idee, în schimb bun şi primitor, fără viclenie, fără pretenţii şi care nu te vorbeşte de rău în spate!

— Şi ce faceţi?

— Ce să facem? Ne aşezăm faţă în faţă pe câte un divan, ne întindem şi picioarele pe el; dânsul fumează…

— Şi tu?

— Fumez şi eu, ascult cum cântă canarii. Pe urmă, Marfa aduce samovarul.

— Tarantiev, Ivan Gherasimîci! spuse Stolz, ridicând din umeri. Ei, haide, îmbracă-te mai repede, îl grăbi el pe Oblomov. Iar lui Tarantiev să-i spui când o veni, adăugă el către Zahar, că nu luăm masa acasă, că Ilia Ilici n-o să mai ia masa acasă toată vara, iar la toamnă va avea foarte multă treabă, aşa că n-o să poată fi văzut…

— Lăsaţi că-i spun eu negreşit, n-o să uit nimic, răspunse Zahar. Dar cu mâncarea ce să fac?

— S-o mănânci sănătos cu cine vei pofti.

— Am înţeles, boierule.

Peste vreo zece minute Stolz se întoarse în odaie, îmbrăcat, pieptănat şi ras, în timp ce Oblomov şedea melancolic pe pat, încheindu-şi încet cămaşa pe piept şi căznindu-se să nimerească nasturele în butonieră. În faţa lui, cu un genunchi în pământ, stătea Zahar, ţinând în mână o cizmă necurăţată, întocmai ca pe un blid cu mâncare, gata s-o tragă în picior şi aşteptând numai să termine Oblomov cu încheiatul.

— Nu te-ai încălţat încă? spuse mirat Stolz. Hai, Ilia, grăbeşte-te, mai repede!

— Unde vrei să mergem, pentru ce? se jelea Oblomov. Ce să caut eu acolo? M-am dezvăţat, n-am nici o poftă…

— Hai, hai mai repede! îl zorea Stolz.