IV.

Cu toate că era cam târziu, avură totuşi timpul să treacă într-un loc pentru nişte treburi, apoi Stolz pofti la masă şi pe un proprietar de mine de aur, după care se duseră împreună la ceai, la vila acestuia, unde găsiră alţi mulţi invitaţi. Şi Oblomov, din singurătatea lui desăvârşită, se pomeni pe negândite între o mulţime de oameni. Acasă se întoarseră tocmai noaptea târziu.

Povestea se repetă întocmai a doua şi a treia zi, astfel încât nici nu băgară de seamă cum a trecut săptămâna. Oblomov protesta, se văicărea şi discuta, era însă luat pe sus şi-l întovărăşea pretutindeni pe prietenul său.

Într-o seară, întorcându-se de undeva destul de târziu, protestă deosebit de energic împotriva acestei vieţi frământate.

— Să stau toată ziua cu cizmele. Mă şi mănâncă picioarele, bombănea Oblomov, punându-şi halatul. Nu-mi place viaţa asta a voastră din Petersburg! urmă el lungindu-se pe canapea.

— Dar ce fel de viaţă îţi place? întrebă Stolz.

— Alta decât cea de aici.

— Şi ce anume nu-ţi place în ea?

— Nimic nu-mi place: nici veşnica alergătură, nici veşnicul joc al patimilor mărunte, dar mai ales poftele hrăpăreţe, străduinţa de a o lua înaintea altuia, bârfelile şi flecărelile, înţepăturile reciproce, privirile care te cercetează din cap până-n picioare. Când stai să asculţi despre ce se vorbeşte, ameţeşti, te apucă capul. După înfăţişare, s-ar părea că sunt oameni deştepţi. Când colo, n-auzi decât: „Cutare a căpătat ceva, cutare a obţinut o arendă”. „Pentru care merit, mă-ntreb?” strigă unul. „Ăsta şi-a pierdut aseară toată averea la club. Iar cel de colo a câştigat trei sute de mii!” Ce plictiseală!… Dar unde-i omul? Ce a rămas din el? Unde se ascunde, cum de se pierde în noianul acesta de nimicuri?

— Lumea, societatea, trebuie doar să aibă ceva care s-o preocupe, spuse Stolz, fiecare îşi are interesele lui. Aşa e viaţa…

— Lumea, societatea! Cred ca mă trimiţi cu tot dinadinsul în această lume şi societate, ca să-mi tai orice poftă să mă mai duc acolo. Viaţa! Dacă şi asta mai e viaţă! Ce poţi găsi acolo? Hrană pentru minte sau suflet? Ia caută puţin centrul în jurul căruia gravitează toate acestea: nu există, nu există nimic adânc, nimic care să-ţi meargă la inimă. Oamenii aceştia din lume, din societate, sunt morţi, adormiţi, mai rău ca mine! După ce se conduc în viaţă? Ce folos că ei nu stau culcaţi, ci se agită zi de zi şi umblă de colo-colo, ca muştele? Intrând într-un salon admiri cât de simetric sunt aşezaţi musafirii, cât de cuminte şi grav stau pe locurile lor la cărţi. N-am ce zice, frumos scop al vieţii! Minunată pildă pentru o minte însetată de mişcare! Şi vrei să spui că oamenii aceştia nu sunt morţi? Că nu dorm, şezând astfel pe loc toată viaţa? Nu văd prin ce sunt mai rău eu, care stau culcat la mine acasă, fără să mă năucesc cu treiuri şi valeţi?

— Adevăruri străvechi s-au mai spus de o mie de ori, spuse Stolz. Ceva mai nou nu ştii?

— Dar tineretul nostru de aur cu ce se ocupă? Oare nu doarme şi el, în timp ce se plimbă, pe jos sau cu trăsura, pe Nevski Prospekt sau când dansează? Zi după zi pierdută, fără nici un rost! Dar să vezi cu câtă trufie şi nespusă demnitate, cu ce privire dispreţuitoare se uită ei la orice om care nu e îmbrăcat ca dânşii, care n-are nume sau titluri ca ale lor. Îşi închipuie, nenorociţii, că sunt mai presus de gloată: „Unde lucrăm noi, nu pătrunde oricine; stăm în fotolii de rangul întâi, mergem la baluri la prinţul N., unde numai noi suntem primiţi”… Iar când se întâlnesc, se îmbată şi se încaieră ca nişte bezmetici. Şi aceştia sunt oameni vii, neadormiţi? Dar nu-i numai tineretul: uită-te la cei mai în vârstă. Se adună laolaltă, se ospătează unii pe alţii, fără să fie bucuroşi de oaspeţi, fără bunătate sufletească ori simpatie. Se adună la un dineu sau la o serată, întocmai ca la serviciu, fără voie bună, fără căldură, numai ca să se laude cu bucătarul sau cu salonul lor, iar apoi să-şi bată joc pe din dos unii de alţii, sau să-şi pună piedici. Alaltăieri, la masă, nu ştiam în ce parte să mă uit, îmi venea să mă ascund sub masă, când au început să-i sfâşie pe cei absenţi: „Cutare e un prost, cutare e un laş, unul e hoţ, altul ridicol”…Pe toţi îi dădeau în tărbacă. Şi în timp ce vorbeau, se uitau unul la altul cu ochi în care parcă citeai: „Ia să ieşi numai pe uşă, că îndată o păţeşti şi tu la fel”… Dacă sunt aşa, de ce se mai adună? De ce îşi strâng atât de cordial mâinile? N-auzi un râs sincer, nu vezi o scânteie de simpatie! Se bat pe titluri, pe nume răsunătoare. „A venit la mine cutare, am fost în vizită la cutare”, aşa se laudă… Ce fel de viaţă e şi asta? Nu mi-o doresc. Ce să învăţ acolo, cu ce să mă aleg?

— Ştii ceva, Ilia? spuse Stolz. Judeci ca un filozof din antichitate; întocmai aşa scria în cărţile cele vechi. De altfel, e bine şi asta: cel puţin stai să judeci în loc să dormi. Ei, ce mai spui? Continuă.

— Ce să mai spun? Priveşte: nu vezi în jurul tău nici o faţă proaspătă, sănătoasă.

— Aşa e clima, îl întrerupse Stolz, iată şi tu ai o faţă cam boţită, cu toate că nu alergi deloc, ci mai mult stai culcat.

— Nimeni n-are o privire limpede, liniştită, urmă Oblomov, se molipsesc unul de la altul de griji şi frământări chinuitoare, caută mereu ceva, caută aprig, bolnăvicios. Şi măcar dacă acel ceva ar fi adevărul, binele, pentru ei şi pentru alţii. Dar ei râvnesc la succesele altora. Cutare se frământă mereu: mâine trebuie să se ducă la tribunal, procesul ţine de patru ani şi mai bine şi partea adversă e pe cale să învingă. Şi de cinci ani n-are decât un singur gând, o singură dorinţă: să-l doboare pe celălalt şi să-şi clădească, pe căderea aceluia, edificiul bunăstării lui. Să baţi timp de cinci ani pragurile, să stai şi să oftezi în sălile de aşteptare, iată pentru el idealul şi scopul vieţii. Unul e nenorocit că trebuie să meargă în fiecare zi la serviciu şi să rămână acolo până la ora cinci, în timp ce altul oftează că n-are asemenea noroc…

— Eşti un filozof, Ilia! spuse Stolz. Toată lumea aleargă şi se frământă, numai tu n-ai nevoie de nimic!

— Ştii, domnul acela galben la faţă, cu ochelari, urmă Oblomov, s-a legat deunăzi de mine. M-a întrebat dacă am citit discursul nu ştiu cărui deputat şi a făcut ochi mari când i-am răspuns că nu citesc ziare. Apoi a început să vorbească despre Ludovic-Filip[30], de ziceai că e taică-său. Pe urmă s-a ţinut de capul meu ca să-i răspund ce părere am despre plecarea ministrului Franţei de la Roma? Cum? Să te condamni pe viaţă ca, zi de zi, să-ţi încarci capul cu noutăţi de prin lume, să vorbeşti toată săptămâna până răguşeşti? Astăzi, Mehmet-Ali[31] a trimis un vas la Constantinopole, iar omul meu stă să-şi spargă capul întrebându-se: de ce oare? A doua zi, Don Carlos[32] a suferit un eşec, iar dânsul e foarte tulburat. Acolo se sapă un canal, dincolo au fost trimise în Orient nişte trupe. Foc! Arde casa! Se-ngălbeneşte, aleargă, ţipă, de parcă acea armată a pornit chiar împotriva lui. Stau şi discută, judecă aşa şi pe dincolo, dar, de fapt, se plictisesc de moarte. Şi toate ţipetele acestea nu ascund decât o gândire stearpă! Toate le sunt străine, de împrumut. Neavând nici o preocupare a lor proprie, se împrăştie, nu-şi îndreaptă sforţările în nici o direcţie anume. Sub această dorinţă de a îmbrăţişa totul, se ascunde vidul, lipsa de simpatie pentru ceva! Li se pare prea plicticos, searbăd sa-şi aleagă o cărare modestă, de muncă, s-o urmeze, să sape o brazdă adâncă; acolo trec prea neobservaţi, nu le serveşte la nimic aerul lor de atotştiutori, nici n-au cui să arunce praf în ochi.

— Dar noi doi nu ne-am împrăştiat, Ilia. Unde este atunci cărarea noastră modestă de muncă? întrebă Stolz.

Oblomov tăcu deodată.

— Stai să-mi termin… planul… spuse el. Şi adăugă cu năduf: Dar să-i lăsăm în plata Domnului! N-am nimic de împărţit cu ei, nici nu caut nimic; atâta numai că nu pot găsi că viaţa lor e o viaţă firească. Nu, nu este viaţă, ci denaturarea ei, a idealului de viaţă, pe care natura îl pune în faţa omului drept scop…

— Şi care e acel ideal, acel scop al vieţii?

Oblomov nu răspunse.

— Atunci spune-mi cum ţi-ai schiţat tu linia vieţii? îl iscodi mai departe Stolz.

— Mi-am schiţat-o.

— Şi cum e? Spune-mi, te rog.

— Cum? spuse Oblomov, răsturnându-se pe spate şi privind în tavan. Cum să fie? Aş pleca la ţară.

— Şi ce te împiedică s-o faci?

— Nu mi-am terminat încă planul. Apoi, n-aş pleca singur, ci cu soţia mea…

— Aha! Va să zică aşa! Ei, să fie într-un ceas bun! Dar ce mai aştepţi? Peste vreo trei-patru ani, nu te mai ia nimeni…

— Ce să-i faci, se vede că aşa mi-a fost scris! spuse Oblomov cu un suspin. Nu-mi permite starea materială.

— Vai de mine! Dar Oblomovka? Ai doar trei sute de suflete!

— Ei, şi? Cum aş trăi din asta cu soţia?

— N-aţi avea din ce trăi, doi inşi?

— Dar când or veni copiii?

— Pe copii să-i creşti astfel încât să-şi facă singuri un rost în viaţă; să ştii numai să-i îndrumezi aşa fel încât…

— N-are rost să faci din nobili nişte meseriaşi! îl întrerupse cu răceală Oblomov. Dar chiar şi fără copii, crezi că am fi numai noi doi? Se spune numai că eşti tu şi cu nevasta.; de fapt însă, de îndată ce te-ai însurat, îţi vin în casă fel de fel de muieri. Să te uiţi la orice familie: neamuri or fi, sau străine, dar chiar dacă nu locuiesc în aceeaşi casă vin zi de zi să-şi ia cafeaua, să mănânce… Şi cum ai putea, având numai trei sute de suflete, să ţii o asemenea pensiune?

— Ei bine. Să zicem că ai mai căpăta pe alături încă trei sute de mii de ruble, ce ai face? întrebă Stolz cu o curiozitate vie.

— I-aş vărsa imediat la casa de depuneri şi aş trăi din dobânzi.

— Ai avea cam puţine dobânzi. De ce nu vrei să intri undeva într-o societate, fie chiar şi a noastră?

— Nu, Andrei, pe mine nu mă păcăleşti.

— Cum? N-ai avea încredere nici în mine?

— Pentru nimic în lume. Nu că nu m-aş încrede în tine, dar cine ştie ce se poate întâmpla: te pomeneşti că daţi faliment şi ajung în sapă de lemn. Nu e mai sigur la bancă?

— Ei bine. Şi apoi ce-ai mai face?

— M-aş duce să stau într-o casă nouă, bine amenajată, în jurul meu aş avea numai vecini buni, cum ai fi tu, de pildă… Adică nu, tu nu poţi să stai locului…

— Dar tu poţi să rămâi mereu pe acelaşi loc? N-ai pleca nicăieri?

— Pentru nimic în lume!

— Dar atunci, dacă idealul vieţii e să rămâi mereu pe loc, de ce se mai zbate atâta lumea să construiască pretutindeni căi ferate, vapoare? Hai, Ilia, să înaintăm noi doi un proiect ca totul să se oprească, că noi tot n-o să călătorim.

— Se găsesc ei alţii! Nu sunt destui administratori, vânzători, negustori, funcţionari, călători care n-au ce face, oameni fără căpătâi? Să călătorească ei!

— Dar tu cine eşti oare?

Oblomov nu răspunse.

— Din ce categorie socială faci parte?

— Întreabă-l pe Zahar, spuse Oblomov.

Stolz îndeplini întocmai dorinţa lui.

— Zahar! strigă el.

Zahar intră în odaie cu ochii cârpiţi de somn.

— Cine e dumnealui din pat? întrebă Stolz.

Zahar se deşteptă deodată, şi se uită bănuitor, dintr-o parte, dintâi la Stolz, apoi la Oblomov.

— Cin' să fie? Parcă nu vedeţi?

— Nu văd, spuse Stolz.

— Mare minunăţie! E boierul, Ilia Ilici.

Şi zâmbi.

— Bine, du-te.

— Boierul! repetă Stolz şi izbucni în râs.

— Ei, un gentleman, îl corectă supărat Oblomov.

— Nu, nu! Eşti un boier! râdea înainte Stolz.

— Nu văd diferenţa, spuse Oblomov. Un gentleman e tot un boier.

— Un gentleman este un boier care-şi trage singur ciorapii în picioare şi-şi scoate singur cizmele, spuse Stolz.

— Da, englezul face treaba asta singur, fiindcă nu prea are slugi, pe când un rus…

— Hai, zugrăveşte-mi mai departe idealul tău de viaţă… Ai spus că vrei să ai prieteni buni în jurul tău. Mai departe? Cum ai vrea să-ţi petreci zilele?

— M-aş scula dimineaţa, începu Oblomov punându-şi mâinile sub ceafă. Pe faţa lui se zugrăvi o linişte adâncă: se şi vedea în gând la ţară. E o vreme minunată, un cer albastru, fără un nouraş, spunea el, casa mea din plan are cerdacul orientat spre răsărit, spre livadă şi câmp, iar faţada, spre sat. Până să se trezească nevastă-mea, mi-aş pune halatul şi aş ieşi în grădină să respir aerul răcoros al dimineţii; acolo l-aş găsi pe grădinar, aş stropi împreună cu el florile, aş tăia tufele şi crăcile pomilor. Aş face un buchet pentru nevastă-mea. Apoi m-aş duce la baie, sau să mă scald în râu, m-aş întoarce – balconul e deschis; soţia mea e îmbrăcată cu o bluză şi o boneţică uşoară, gata să-i zboare de pe cap… Mă aşteaptă. „Ceaiul e gata”, îmi spune ea. Ce sărutare! Ce ceai! Ce fotoliu comod! Mă aşez lângă masă; în faţa mea am pesmeciori, frişcă, unt proaspăt…

— Pe urmă?

— Pe urmă, îmbrăcat cu un surtuc larg sau cu vreo haină oarecare, cu braţul petrecut după mijlocul soţiei, pornesc împreună cu ea pe o alee nesfârşită, umbroasă. Merg aşa, încet, pe gânduri, tăcând sau depănându-mi gândul cu glas tare, numărând clipele de fericire ca bătăile pulsului; ascult cum bate şi cum se opreşte în piept inima; caut în natură înţelegere… pe nesimţite, ies spre râu, în câmp… Râul clipoceşte încet; spicele freamătă în adierea vântului, e cald… Mă aşez în barcă, nevastă-mea cârmeşte, ridică agale vâsla…

— Eşti poet, Ilia! îl întrerupse Stolz.

— Da, sunt un poet al vieţii, fiindcă viaţa e poezie. Numai că oamenii o strică! Pe urmă, s-ar putea să trec şi pe la seră, urmă Oblomov, îmbătându-se singur cu idealul de fericire pe care-l zugrăvea.

Scotea din închipuirea lui imagini demult zugrăvite şi tocmai de aceea vorbea cu însufleţire, fără să se oprească.

— Să mă duc să-mi văd piersicile, strugurii, spunea el, să comand ce anume să ne servească la masă, apoi să mă-ntorc, să iau o uşoară gustare şi să aştept musafiri… Între timp, nevastă-mea primeşte un bileţel de la vreo Maria Petrovna, o carte, nişte note, cineva ne trimite în dar un ananas sau poate chiar la noi în seră s-a copt vreun pepene uriaş; îl trimit unui prieten pentru prânzul de mâine şi mă duc şi eu acolo… În vremea asta, la bucătărie e fierbere mare; bucătarul, cu şorţ alb ca zăpada pe dinainte şi o bonetă în cap, e în plină activitate: pune o oală pe foc, scoate alta, amestecă cu lingura într-o cratiţă, întinde o cocă, aruncă apa afară… cuţitele toacă într-una… se hăcuieşte zarzavatul… Mai încolo, cineva învârteşte la o şerbetieră… Ce plăcut e să treci, înainte de masă, pe la bucătărie, să ridici capacul de pe o oală, să miroşi, să te uiţi, să vezi cum se fac piroştile, cum se bate frişca. Pe urmă, te întinzi pe o canapea; soţia îţi citeşte cu glas tare o carte nouă. Ne mai oprim, discutăm puţin… Dar iată că ne vin musafirii, de pildă tu, cu nevasta.

— Va să zică, mă însori şi pe mine?

— Negreşit! Mai vin doi-trei prieteni, mereu aceleaşi figuri bine cunoscute. Reluăm convorbirea de ieri; se fac glume sau se aşterne deodată o tăcere elocventă, rămânem pe gânduri, nu din pricina vreunui post pierdut sau a unui proces la casaţie, ci din pricina mulţumirii pe care ţi-o dau dorinţele împlinite. Suntem gânditori, fiindcă ne simţim bine… N-ai să auzi aici o filipică rostită cu spume la gură împotriva vreunui absent, n-ai să prinzi în priviri făgăduiala că o păţeşti şi tu la fel de îndată ce vei ieşi pe uşă. Cine nu ţi-e drag, cine nu-i om bun, nu-l pofteşti să împartă cu tine pâinea şi sarea. În ochii comesenilor vei vedea simpatie, în glumele lor va răsuna un râs sincer, lipsit de răutate. Totul va fi plăcut! Privirile şi cuvintele vor exprima sincer sentimentele! După masă, o cafea neagră, o havană fumată pe terasă…

— Îmi zugrăveşti întocmai viaţa părinţilor şi bunicilor noştri.

— Ba deloc, răspunse Oblomov, aproape jignit, nu-i deloc la fel! Crezi că nevastă-mea ar sta sa facă dulceţuri şi marinată de ciuperci? Să numere fuioarele şi să aleagă izvoade pentru pânza de casă? Să-şi pălmuiască fetele din casă? N-ai auzit ce am spus: note, cărţi, pian, mobilă elegantă?

— Dar tu?

— Nici eu n-aş citi ziare de anul trecut, nu m-aş plimba cu rădvanul, n-aş mânca tăiţei şi gâscă, ci mi-aş trimite bucătarul să înveţe să gătească la un club englezesc sau la un ambasador.

— Şi pe urmă?

— Pe urmă, după ce va fi scăzut căldura, am trimite o căruţă cu samovarul şi prăjiturile în crângul de mesteacăn sau pe o fâneaţă cosită, am aşterne covoare printre căpiţe şi ne-am desfăta acolo până în seara. Ţăranii se întorc de la câmp cu coasa la spinare; trece un car cu fân, plin de nu mai vezi nici carul, nici calul; în vârful clăii se zăreşte doar o şapcă de ţăran împodobită cu flori şi cu un căpşor de copil; se apropie o ceată de femei desculţe cu seceri, cântând de răsună până în zare… I-au zărit pe boieri, au tăcut, se înclină adânc. Una din ele, cu gâtul ars de soare şi braţele goale, cu ochi de ştrengăriţă plecaţi sfios, se apără doar un pic, de ochii lumii, de mângâierea boierului, dar e încântată… Sşşşt… să nu vadă nevasta! Doamne fereşte!

Oblomov şi Stolz pufnesc în râs.

— Pe câmp se lasă răcoare, încheie Oblomov, se întunecă; ceaţa se întinde ca o pânză argintie deasupra lanului de secară; caii tresar şi bat din picioare. E timpul să ne întoarcem. În casă s-au şi aprins luminile; la bucătărie se aud tocând cinci cuţite deodată: o tigaie de ciuperci, nişte cotlete, ceva zmeură… Muzică… „Casta diva…”[33]. începe să cânte Oblomov. Nu pot să mă gândesc fără emoţie la Casta diva, spuse el, după ce cântă începutul cavatinei. Ce plin de lacrimi e cântecul acestei femei! Câtă tristeţe răsună în el!… Şi nimeni din jurul ei nu ştie nimic… E singură… Taina ei o apasă; o încredinţează lunii…

— Îţi place această arie? Îmi pare bine; Olga Ilinskaia o cântă admirabil. Am să te prezint. Să vezi ce voce are, ce minunat cântă! Şi, în general, dacă ai şti ce fată încântătoare e! Adică, poate că nu judec obiectiv: eu am o adevărată slăbiciune pentru ea… Dar să lăsăm digresiunile, adăugă Stolz. Povesteşte mai departe.

— Ei, ce să-ţi mai spun? urmă Oblomov. Am cam terminat!… Musafirii se retrag în apartamentele lor, prin diferite corpuri de clădiri, prin pavilioane. Iar a doua zi, fiecare se duce unde vrea: unii pescuiesc, alţii îşi iau puşca la spinare, mai sunt şi din cei care stau aşa, degeaba…

— Fără nimic în mână? întrebă Stolz.

— Ce să aibă? Ei hai, poftim, o batistă. Spune drept, nu ţi-ar place să trăieşti aşa? întrebă Oblomov. Ai? Ce zici de o astfel de viaţă?

— Şi aşa mereu? întrebă Stolz.

— Până la bătrâneţe, până la moarte. După mine asta-i viaţa.

— Nu, asta nu e viaţă!

— Cum să nu fie? Ce-i lipseşte? Gândeşte-te numai că n-ai mai vedea nici o faţă palidă de om necăjit, nici o îngrijorare, nici un proces la casaţie; ai uitat de bursă şi de acţiuni, de dări de seamă, recepţii la ministru, înaintări şi sporuri de hrană. Numai convorbiri plăcute, intime! Şi când te gândeşti numai că n-ai fi nevoit să te muţi niciodată din casă. Şi asta spui tu că nu e viaţă?

— Asta nu e viaţă! repetă îndărătnic Stolz.

— Dar ce este atunci, după părerea ta?

— Este… (Stolz se gândi o clipă, căutând o denumire pentru această viaţă.) Un fel de… oblomovism, spuse el în cele din urmă.

— O-blo-mo-vism! silabisi încet Ilia Ilici, minunându-se de acest cuvânt ciudat. O-blo-mo-vism!

Se uită la Stolz cu o insistenţă ciudată.

— Dar unde-i atunci, după tine, idealul vieţii? Ce nu este oblomovism? întrebă el deodată sfios, pierzându-şi toată însufleţirea. Crezi că nu tinde toată lumea spre lucrurile visate de mine? Dar dă-mi voie! adăugă el ceva mai îndrăzneţ. Dar scopul final al alergăturii voastre, al jocului pasiunilor, al războaielor, al comerţului şi al politicii nu este el oare o continuă căutare de pace, o năzuinţă spre idealul acesta al paradisului pierdut?

— Chiar şi utopia ta tot oblomovistă este, spuse Stolz.

— Toată lumea caută liniştea şi pacea, se apără Oblomov.

— Nu, nu toată lumea. Nici măcar tu acum vreo zece ani nu căutai acest lucru în viaţă.

— Dar ce căutam eu atunci? întrebă nedumerit Oblomov, îndreptându-se cu gândul spre trecut.

— Adu-ţi aminte, gândeşte-te puţin. Unde sunt cărţile tale? Traducerile tale?

— Le-o fi pus pe undeva Zahar, răspunse Oblomov, trebuie să fie undeva, într-un colţ.

— Într-un colţ! spuse cu dojană în glas Stolz. În acelaşi colţ stau uitate şi gândurile tale: „Să lucrezi atâta timp cât vei avea puteri, pentru că Rusia are nevoie de braţe şi de minţi care să-i valorifice nesecatele sale bogăţii (sunt cuvintele tale); să lucrezi ca să te poţi odihni mai din plin, iar a te odihni înseamnă să trăieşti un alt aspect al vieţii, aspectul ei estetic, frumos, înseamnă să trăieşti o viaţă de artist, de poet”…Şi gândurile acestea tot Zahar le-a pus într-un colţ? Îţi mai aduci aminte, voiai, după lecturi, să cutreieri ţări străine, ca să cunoşti mai bine şi să iubeşti mai mult ţara ta? „Viaţa este gândire şi muncă, spuneai tu pe atunci, o muncă anonimă, desfăşurată în umbră, neîncetată însă; să poţi muri cu conştiinţa că ţi-ai îndeplinit misiunea.” Şi unde, în ce colţ zac toate acestea la tine?

— Da… da… spuse Oblomov, urmărind cu nelinişte fiecare cuvânt al lui Stolz, îmi aduc aminte că… chiar aşa… mi se pare că… Sigur că da, se învioră el deodată, amintindu-şi trecutul. Da, noi doi am vrut să străbatem dintâi în lung şi în lat întreaga Europă, să cutreierăm pe jos Elveţia, să ne frigem tălpile pe Vezuviu, să coborâm la Herculanum. Eram nebuni! Ce prostii!

— Prostii?! repetă Stolz cu mustrare. Dar nu erai tu acela care-mi spuneai, cu lacrimi în ochi, privind reproducerile madonelor lui Rafael, ale „Nopţii” lui Correggio, ale lui Apollo din Belvedere: „Doamne! Oare niciodată nu voi avea parte să le văd în original, să rămân ţintuit de emoţie la ghidul că stau în faţa unei opere a lui Michelangelo, a lui Tizian, că am păşit pe pământul Romei? Sunt oare osândit să nu văd toată viaţa chiparoşi, mirţi şi portocali decât în sere şi nu în patria lor? Să nu respir aerul Italiei, să nu mă-mbăt de azurul cerului?” Şi câte alte splendide focuri de artificii nu ţâşneau din creierul tău! Prostii?!

— Da, da, îmi amintesc! spuse Oblomov, gândindu-se la trecut. Tu m-ai luat de mână şi mi-ai spus: „Să ne legăm deci prin făgăduinţă să nu murim înainte de a vedea toate acestea…”

— Mi-aduc aminte, urmă Stolz, că mi-ai adus o dată o traducere din Say[34] cu o dedicaţie pentru ziua mea onomastică. Am păstrat până acum acea traducere. Şi cum te închideai tu cu profesorul de matematică, vrând negreşit să afli pentru ce trebuie să cunoşti toate aceste cercuri şi pătrate, dar te-ai lăsat la jumătate de drum, fără să ajungi s-o afli! Începuseşi să înveţi englezeşte… şi te-ai lăsat!… Dar când mi-am făcut planul de călătorie în străinătate şi te invitam să vii cu mine la universităţile din Germania, cum ai sărit în picioare, m-ai îmbrăţişat şi mi-ai întins solemn mâna: „Sunt al tău, Andrei. Voi fi oricând alături de tine!” Şi acestea sunt de asemeni cuvinte de-ale tale. Ai fost totdeauna puţin cam cabotin. Şi pe urmă, Ilia? Eu am fost de două ori în străinătate, după aceste înţelepte planuri ale noastre, şi am stat, foarte cuminte pe băncile universităţilor din Bonn, Jena, Erlangen, apoi am ajuns să cunosc Europa întocmai ca pe-o moşie a mea. Dar să zicem că o călătorie e un lux şi că nu oricine poate să folosească acest mijloc. Dar Rusia? Am colindat-o în lung şi în lat, muncesc…

— Odată şi odată o să te laşi de muncă, spuse Oblomov.

— N-o să mă las niciodată. Pentru ce m-aş lăsa?

— Când îţi vei dubla capitalul, spuse Oblomov.

— Chiar şi dacă mi-l împătresc, tot nu mă las.

— Dar atunci, urmă Oblomov, după o clipă de tăcere, la ce bun să te zbaţi, dacă ţelul tău e altul decât să te asiguri pe viaţă, iar apoi să te retragi şi să te odihneşti…?

— Oblomovism rustic! spuse Stolz.

— Ori să-ţi faci o carieră, să-ţi asiguri un loc şi o situaţie în societate, ca apoi să guşti din plin, într-o tihnă onorabilă, odihna binemeritată…?

— Oblomovism petersburghez! spuse Stolz.

— Dar atunci când să te bucuri de viaţă? întrebă Oblomov, plictisit de obiecţiile lui Stolz. Pentru ce să te frămânţi o viaţă întreagă?

— De dragul muncii ca atare şi nimic mai mult. Munca este imaginea, conţinutul, elementul şi scopul vieţii, cel puţin al vieţii mele. Iacă, tu ai alungat munca din viaţa ta; şi cu ce mai seamănă această viaţă? O să mai încerc – poate pentru ultima oară – să te ridic. Dar dacă şi după aceea vei rămâne mai departe să mucegăieşti aici cu de-alde Tarantiev şi Alexeev, ai să ajungi rău de tot, are să-ţi fie silă de tine însuţi. Acum ori niciodată! încheie el.

Oblomov îl asculta, privindu-l cu îngrijorare. Părea că prietenul lui i-a întins o oglindă şi el s-a speriat, recunoscându-şi chipul.

— Decât să mă cerţi, Andrei, mai bine ai face să mă ajuţi într-adevăr! începu el suspinând. Sunt şi eu frământat de acelaşi lucru. Şi dacă m-ai fi văzut şi m-ai fi auzit fie chiar şi astăzi, cum îmi sap singur mormântul şi-mi plâng ursita, n-ai mai fi avut inima sa mă dojeneşti. Ştiu totul, înţeleg totul, dar n-am nici putere, nici voinţă. Dă-mi şi mie din voinţa şi mintea ta, şi apoi du-mă unde vrei. Pe tine poate că te-aş urma, dar singur nu mă pot urni din loc. Ai dreptate: „Acum ori niciodată!” Încă un an şi va fi prea târziu!

— Tu eşti acela, Ilia? spuse Andrei. Eu te mai ţiu încă minte băiat vioi, subţirel, care se ducea în fiecare zi de la Precistenka la Kudrinn; acolo, într-o grădiniţă… Îţi mai aduci aminte de cele două surori? îţi mai aduci aminte de cărţile lui Rousseau, Schiller, Goethe, Byron, pe care le duceai lor, luând de la ele romanele doamnelor Cottin, de Genlis… cum făceai pe grozavul, voind să şlefuieşti gustul surorilor?

Oblomov sări din pat.

— Cum, îţi mai aduci aminte de toate acestea, Andrei? Cum să nu! Visam alături de ele, sădeam în sufletul lor nădejdi de viitor, desfăşuram planuri, gânduri şi… desigur şi sentimente, pe ascuns de tine… ca să nu-ţi baţi joc de mine. Dar toate acestea au murit acolo, şi nu s-au mai repetat niciodată! Dar unde or fi dispărut toate, şi de ce? Nu pot să pricep! Doar n-am trecut în viaţă nici prin furtuni, nici prin zguduiri mari. N-am pierdut nimic. Nimic nu-mi apasă conştiinţa: e limpede ca cristalul. Nici o lovitură a soartei n-a ucis în mine amorul propriu, dar iată: totul s-a dus, nici eu nu ştiu de ce!

Suspină.

— Ştii, Andrei, în viaţa mea n-a ars niciodată un foc, o văpaie, nici mântuitoare, nici distrugătoare. Ea n-a avut o dimineaţă care răsfrânge treptat culori vii, lumină, care apoi se preface în zi, ca la alţii, şi arde, clocoteşte şi se desfăşoară într-o lumină scânteietoare, iar apoi se domoleşte pe încetul, îşi pierde culorile şi se stinge, treptat şi firesc, către seară. Nu, viaţa mea a început dintr-o dată printr-o stingere. Pare ciudat, totuşi aşa e. Chiar din prima clipă de când am fost conştient de existenţa mea, am simţit că încep să mă sting. Începusem să mă sting scriind hârtii la serviciu; apoi am simţit că mă sting citind din cărţi adevăruri pe care nu ştiam să le aplic în viaţă, petrecând în mijlocul prietenilor, ascultând bârfeli şi palavre, maimuţăreli, o flecăreală rece şi răutăcioasă, văzând deşertăciunea din jurul meu, văzând prieteniile întreţinute prin adunări, fără scop şi fără simpatie. Mă stingeam şi-mi iroseam puterile trăind cu Mina: cheltuiam cu ea mai mult din jumătatea veniturilor mele şi-mi închipuiam că o iubesc; mă stingeam plimbându-mă trist şi alene pe Nevski Prospekt, printre blănuri de raton şi gulere de castor, la serate şi recepţii, unde eram primit cu bucurie, ca un eventual logodnic; mă stingeam şi-mi iroseam pe mărunţişuri viaţa şi mintea, mutându-mă din oraş la vilă şi de la vilă în strada Gorohovaia, neluând în seamă – ca şi ceilalţi – venirea primăverii decât prin apariţia stridiilor şi homarilor, a toamnei şi iernii prin sărbători, a verii prin plimbări, trăind toată viaţa într-un fel de toropeală leneşă şi comodă… Chiar şi ambiţia, pe ce mi-o risipeam? Comandându-mi hainele la un croitor la modă? Căutând să fiu invitat într-o casă cunoscută? Ori să-mi strângă mâna prinţul P.? Şi ştiu doar că ambiţia e sarea vieţii! Ce s-a făcut această ambiţie? Îmi vine a crede că ori n-am înţeles nimic din viaţa asta, ori chiar că nu e bună de nimic; iar ceva mai bun n-am cunoscut, n-am văzut niciodată şi nimeni nu mi-a arătat. Tu apăreai şi dispăreai ca un meteor rapid şi luminos, iar eu uitam de toate acestea şi mă stingeam…

Stolz nu mai răspundea spuselor lui Oblomov prin uşoare ironii. Îl asculta şi tăcea posomorât.

— Ai spus adineauri că sunt boţit la faţă, urmă Oblomov. Da, ai dreptate, sunt ca o haină veche, destrămată, ponosită; dar nu din pricina climei, nici a muncii, ci pentru că timp de doisprezece ani, am purtat, închis în suflet, un foc care căuta o ieşire, dar nu făcea decât să-şi pârjolească temniţa, fără a izbuti să iasă din ea, şi în cele din urma s-a stins. Aşadar, au trecut doisprezece ani, dragul meu Andrei: renunţasem să mă trezesc.

— Dar de ce n-ai evadat, de ce n-ai fugit undeva? De ce ai stat să te mistui aşa, în tăcere? întrebă nerăbdător Stolz.

— Unde să fug?

— Unde? Fie şi la ţăranii tăi, pe Volga. Şi acolo e mai multă viaţă, există interese, scopuri, muncă. Eu, unul, aş fi plecat în Siberia, la Sitha.

— Ce mijloace drastice prescrii! spuse trist Oblomov. Crezi că sunt singurul de felul meu? Priveşte în jurul tău: Mihailov, Petrov, Semionov, Alexeev, Stepanov… suntem nenumăraţi: numele nostru este legiune!

Copleşit de această spovedanie, Stolz tăcea. Spuse apoi cu un suspin:

— Da, a trecut mult timp! Dar nu te las aşa: te scot de aici, întâi în străinătate, pe urmă la ţară. Ai să slăbeşti puţin, îţi trece ipohondria, iar pe urma găsim noi şi o treabă.

— Da, să plecăm undeva! izbucni Oblomov.

— Chiar mâine începem demersurile pentru obţinerea paşaportului, apoi facem pregătirile… Să ştii că nu mă las. Ai auzit, Ilia?

— Toate le vrei mâine? obiectă Oblomov, căzând parcă din nori.

— Dar tu cum ai fi vrut, ca „treaba de azi să n-o lăsăm pe mâine”? Ce elan la tine! Ce e drept, azi e prea târziu, adaugă Stolz, dar peste două săptămâni vom fi departe…

— Cum vine asta, dragă, peste două săptămâni? Aşa deodată? îşi reveni Oblomov. Lasă-mă să mă gândesc mai bine, să mă pregătesc… Ar trebui vreo caleaşcă… Poate peste vreo trei luni.

— Ce caleaşcă! Până la graniţă vom călători într-o trăsură de poştă sau cu vaporul până la Lübeck; vedem noi cum o fi mai comod. Mai încolo, în multe locuri sunt căi ferate.

— Dar apartamentul, dar Zahar, dar Oblomovka? Trebuie să iau unele măsuri, se apăra Oblomov.

— Oblomovism, oblomovism curat! spuse Stolz râzând. Apoi îşi luă lumânarea, îi ură lui Oblomov noapte bună şi se duse la culcare. Acum ori niciodată, ţine minte! adăugă el întorcându-se spre Oblomov, înainte să închidă uşa.