V

        „Acum ori niciodată!” În mintea lui Oblomov, cuvintele răsăriră ameninţătoare de cum se trezi, dimineaţa.

Se sculă din pat, străbătu de vreo trei ori odaia, îşi băgă capul în salon: Stolz stătea la masa şi scria.

— Zahar! strigă Oblomov.

Dar nu auzi cunoscuta săritură de pe cuptor. Zahar nu venea: Stolz îl trimisese la poştă.

Oblomov se apropie de masa prăfuită, se aşeză pe scaun, luă în mână tocul şi-l muie în călimară, dar nu găsi cerneală. Căută hârtie, nu era nici hârtie.

Dus pe gânduri, scria ceva cu degetul în colbul mesei, apoi se uită la cele scrise: era cuvântul „oblomovism”.

Îl şterse repede cu mâneca. Cuvântul acesta i se arătase noaptea în vis, scris cu litere de foc pe perete, întocmai ca lui Balthazar[35] la ospăţul său.

Veni Zahar. Văzând că Oblomov nu mai e în pat, se uită la boierul său cu ochi tulburi, minunându-se că-l găseşte în picioare; şi în privirea lui mirată, tâmpă, se citea: „Oblomovism!” „Un singur cuvânt, se gândea Ilia Ilici, dar. cât venin e în el!”.

Conform obiceiului, Zahar luă peria, pieptenul şi prosopul şi dădu să-l pieptene pe Ilia Ilici.

— Du-te dracului! spuse supărat Oblomov, făcându-l să scape din mână peria, iar Zahar nu scăpă prilejul de a lăsa şi pieptenul să cadă…

— Vreţi poate să vă culcaţi din nou? întrebă Zahar. Lăsaţi să vă aşez aşternutul.

— Adu-mi cerneală şi hârtie, răspunse Oblomov. Îi stăruiau în minte cuvintele: „Acum ori niciodată!”

Ascultând această chemare deznădăjduită a minţii şi a energiei sale, îşi dădea seama că i-a mai rămas o brumă de voinţă; cântărea în gând această rămăşiţă jalnică şi se întreba unde-l va duce, cum s-o întrebuinţeze.

După o frământare chinuitoare, puse mâna pe toc şi scoase din colţ o carte; voia să citească, să scrie şi să gândească într-o singură oră tot ce nu citise, nu scrisese şi nu gândise în decurs de zece ani.

Ce trebuia să facă acum? Să meargă înainte, sau să rămână pe loc? Această întrebare pur oblomovistă era pentru el mai adâncă decât întrebarea lui Hamlet[36]. Să meargă înainte însemna să lepede halatul comod, nu numai de pe umeri, dar şi de pe sufletul şi mintea sa; însemna ca, o dată cu colbul şi păienjenişul din colţuri, să măture şi aţele de păianjen de pe ochi şi să-i deschidă mari.

Care era primul pas de făcut? Cu ce să înceapă? Nu ştiu, nu pot… Ba nu… Mă ascund după deget, ştiu şi… De altfel e şi Stolz aici, alături; îmi spune el îndată.

Dar ce va spune? „Într-o săptămână să aşterni pe hârtie instrucţiuni amănunţite pentru un avocat şi să-l trimiţi la ţară să ipotecheze Oblomovka, să mai cumperi pământ, să trimiţi un plan al lucrărilor de construcţie, să-ţi închiriezi apartamentul, să scoţi un paşaport şi să pleci pentru o jumătate de an în străinătate, să dai jos grăsimea de prisos, să scazi în greutate, să-ţi împrospătezi sufletul cu aerul acela pe care-l visai cândva împreună cu prietenul tău, să trăieşti fără halat, fără Zahar, şi fără Tarantiev; să-ţi pui singur ciorapii şi să-ţi scoţi cizmele, să dormi numai noaptea, să călătoreşti aşa cum călătoresc toţi ceilalţi, cu trenul, cu vaporul, iar pe urmă… Pe urmă… să te instalezi la Oblomovka, să ştii ce-nseamnă o semănătură şi un treierat, de ce se întâmplă ca un ţăran să fie sărac sau bogat; să umbli pe câmp, să mergi la alegeri, la uzină, la mori, în port. Şi în acelaşi timp să citeşti ziare, cărţi, să te frămânţi, căutând să afli de ce-or fi trimis englezii un vas al lor în Orient…”

Asta are să-mi spună! Asta înseamnă să mergi înainte… Şi aşa toată viaţa! Adio, ideal poetic al vieţii! Dar asta nu mai e viaţă, ci un fel de atelier de fierărie; eşti veşnic între flăcări, pocnete, dogoare, zgomot… Când mai trăieşti? Nu-i mai bine să stai locului?

Să stai locului însemna să-ţi pui cămaşa pe dos, să-l auzi pe Zahar sărind jos de pe cuptor, să iei masa împreună cu Tarantiev, să te gândeşti mai puţin la toate, să nu termini de citit cartea de călătorie în Africa, să îmbătrâneşti în tihnă în casa cumetrei lui Tarantiev…

        „Acum ori niciodată!” „A fi sau a nu fi!” Oblomov vru să se scoale de pe fotoliu, dar nu nimeri dintr-o dată cu piciorul în papuc şi se aşeză din nou.

Peste două săptămâni, Stolz plecă în Anglia, făcându-l pe Oblomov să-i făgăduiască solemn că va veni de-a dreptul la Paris. Ilia Ilici avea paşaportul gata, îşi comandase chiar un palton de drum şi-şi cumpărase o şapcă. Până acolo ajunseseră lucrurile.

Zahar îi dovedise cu multă înţelepciune că era de ajuns să-şi comande o singură pereche de cizme, iar cealaltă s-o pingelească numai. Oblomov îşi cumpără o pătură, o flanelă de lână, o trusă de voiaj; ar fi vrut să-şi cumpere şi un sac pentru merinde, dar vreo zece persoane îi spuseseră că în străinătate nu se mai călătoreşte cu proviziile după tine.

Leoarcă de năduşeală, Zahar alerga pe la diferiţi meseriaşi şi prin prăvălii, şi cu toate că pusese în buzunar destule monezi de câte zece şi cinci copeici – de la resturile primite prin prăvălii – totuşi îl blestema şi pe Andrei Ivanovici, şi pe toţi cei care au născocit călătoriile.

— Ce o să se facă el singur prin străinătăţi? spunea el la băcănie. Aud că pe acolo boierii sunt slujiţi numai de nişte fete. Cum o să-i tragă o fată cizmele din picioare? Cum o să-i pună ea boierului ciorapii pe picioarele goale?

Zâmbi larg de i se zburliră favoriţii şi clătină clin cap. Uitându-şi lenea, Oblomov scrisese şi ce ia cu el şi ce lasă acasă. Tarantiev fu însărcinat să ducă mobilele şi celelalte lucruri la locuinţa cumetrei, în cartierul Vîborg, să le încuie acolo în trei odăi şi să le păstreze până la întoarcerea lui Oblomov din străinătate.

Cunoscuţii lui Oblomov începuseră chiar să spuie, unii cu neîncredere, alţii râzând sau cu un fel de spaimă: „Pleacă! Închipuiţi-vă: Oblomov s-a urnit din loc!”

Dar Oblomov nu plecă nici peste o lună, nici peste trei.

În ajunul plecării, peste noapte, i se umflase buza.

— M-a pişcat vreo muscă, nu pot s-o pornesc la drum cu asemenea buză, spuse el şi hotărî să aştepte alt vapor.

Veni luna august. Stolz era de mult la Paris şi-i scria scrisori disperate, dar nu primea nici un răspuns.

De ce? S-o fi uscat cerneala în călimară ori n-avea hârtie? Poate din pricină că în stilul lui Oblomov se întâlneau cam des cuvintele „care” şi „ce” sau pentru că din ameninţătoarea chemare „acum ori niciodată”, Ilia Ilici a ales cuvântul din urmă, şi-ia pus mâinile sub cap şi Zahar se străduia zadarnic să-l deştepte?

Nu, călimara era plină de cerneală, iar pe masă stăteau scrisori, hârtie, chiar şi timbrată, şi încă toată de mâna lui Oblomov.

Scria pagini la şir fără ca cuvântul „care” să revină de două ori, stilul lui era acum curgător, pe alocuri chiar expresiv şi elocvent ca în „acele zile” când, împreună cu Stolz, visase o viaţă de muncă şi călătorii.

Se scula la şapte dimineaţa, citea şi ducea pe undeva nişte cărţi. Pe faţa lui nu mai vedeai somnolenţa, oboseala şi lehamitea. Căpătase chiar culori, iar în ochi avea o strălucire nouă, ceva ce semăna cu îndrăzneala sau cel puţin cu încrederea în sine. Nu se mai culca niciodată în halat: îl dusese Tarantiev la cumătră, dimpreună cu alte lucruri.

Citea o carte sau scria, îmbrăcat cu o haină de casă. La gât purta o legătură uşoară; gulerul cămăşii răsfrânt peste cravată era alb ca zăpada. Ieşea îmbrăcat cu o haină frumos croită, cu o pălărie elegantă… era vesel, fredona… De ce oare?

Iată-l la fereastra vilei sale (locuieşte acum într-o vilă la câteva verste de oraş). Alături de el, un buchet de flori. Scrie ceva grăbit, aruncând neîncetat priviri spre cărarea din dosul unor tufişuri; apoi se grăbeşte iar cu scrisul.

Deodată, nisipul de pe cărare scârţiie sub nişte paşi uşori. Oblomov aruncă tocul, ia repede buchetul şi aleargă la fereastră.

— Dumneata eşti, Olga Sergheevna? Vin îndată, îndată! spune el, luându-şi pălăria şi bastonul.

Aleargă spre portiţă, oferă braţul unei femei fermecătoare şi dispare împreună cu ea în pădure, în umbra brazilor înalţi…

Ieşind de după un colţ, Zahar îl petrece cu privirea, încuie odaia şi se duce la bucătărie.

— A plecat! spune el Anisiei.

— O prânzi acasă?

— Cine ştie? răspunde somnoros Zahar.

Zahar e neschimbat. Aceiaşi favoriţi uriaşi şi barbă nerasă, aceeaşi jiletcă cenuşie, aceeaşi haină ruptă. S-a însurat însă cu Anisia, fie pentru că a rupt-o cu cumătră, fie aşa, din credinţa că omul trebuie să fie însurat. S-a cununat cu ea, dar, în ciuda zicătoarei, nu s-a schimbat deloc.

Stolz îl prezentase pe Oblomov Olgăi şi mătuşii acesteia. Când îl adusese întâia oară în casă, mătuşa avea musafiri. Oblomov se simţea prost, ca de obicei.

        „Bine ar fi să pot scoate mănuşile, se gândea el, e cald în odaie. Nu mai sunt învăţat!”

Stolz se aşezase alături de Olga, care stătea singură lângă o lampă, ceva mai la o parte de masa de ceai, rezemată de speteaza fotoliului şi foarte puţin atentă la cele ce se petreceau în jurul ei.

Venirea lui Stolz o bucurase. Cu toate că în ochii ei nu se aprinseră scântei, nici nu i se îmbujoraseră obrajii, faţa i se luminase de o lumină blândă, liniştită, şi ea zâmbise.

Îl socotea prieten. Îi era drag pentru că o făcea întotdeauna să râdă şi nu se plictisea cu el, dar se şi sfia puţin, simţindu-se alături de dânsul ca o fetiţă mică.

Când în mintea ei se năştea vreo întrebare, vreo nelămurire, nu îndrăznea să i-o spună îndată lui: era atât de deştept pe lângă ea, atât de superior ei, încât amorul ei propriu suferea la gândul că nu e la înălţime, că între mintea şi între anii lor era o diferenţă prea mare.

Stolz o admira de asemeni dezinteresat, ca pe o fiinţă drăgălaşă, cu o minunată prospeţime a minţii şi a sentimentelor. În ochii lui, ea nu era decât o copilă fermecătoare care făgăduieşte mult.

Şi totuşi Stolz stătea cu ea de vorbă mai des şi cu mai multă plăcere decât cu alte femei, fiindcă va urma inconştient, din instinct, calea cea simplă, firească, a vieţii; mulţumită firii sale fericite şi a educaţiei sănătoase, fără savantlâcuri, pe care o primise, în gândurile, sentimentele sau voinţa ei nu era nimic prefăcut, şi asta se străvedea în orice mişcare cât de neînsemnată a ochilor, a buzelor sau a mâinilor.

Poate că mergea atât de sigur pe această cale tocmai din pricină că, din timp în timp, auzea alături de ea alţi paşi, şi mai siguri, ai „prietenului” său, în care avea încredere, şi-şi potrivea pasul după al lui?

Oricum ar fi, la puţine fete puteai întâlni o asemenea simplitate şi libertate firească în priviri, cuvânt şi purtare. În ochii ei nu puteai citi niciodată: „Acum voi face o guriţă mică şi voi cădea pe gânduri, că-mi şade bine. Arunc o privire speriată, scot un ţipăt şi se adună lumea în jurul meu. Mă aşez la pian şi-mi arăt vârful piciorului…”

N-avea în ea pic de cochetărie, nici un artificiu, nimic prefăcut sau de ochii lumii. Tocmai de aceea era apreciată aproape numai de Stolz, de aceea stătea câteodată singură, fără să-şi ascundă plictiseala, când se dansa; de aceea, uitându-se la ea, chiar şi cei mai amabili tineri rămâneau cam tăcuţi, neştiind ce să-i spună şi cum…

Unii o socoteau prea simplă, prea mărginită, incapabilă de gândire adâncă, pentru că din gura ei nu curgeau sentinţe savante despre viaţă şi dragoste, nici replici rapide, neaşteptate şi îndrăzneţe, nici judecăţi împrumutate din cărţi ori de la alţii asupra muzicii şi literaturii. Vorbea puţin, exprimându-şi numai gândurile ei, spunând lucruri fără importanţă şi de aceea era ocolită de „cavalerii” cei deştepţi şi dezgheţaţi; cei mai puţin dezgheţaţi, dimpotrivă, o socoteau prea complicată şi se temeau puţintel de ea. Numai Stolz vorbea cu ea într-una şi o făcea să râdă.

Îi plăcea muzica, dar cânta mai mult pe ascuns sau numai lui Stolz ori unei prietene de la pension… Cânta însă, după părerea lui Stolz, mai bine ca orice cântăreaţă.

De cum s-a aşezat Stolz lângă ea, a şi răsunat în odaie râsul ei atât de sonor, de sincer şi de molipsitor, încât oricine îl auzea începea să râdă negreşit şi el, fără să ştie de ce.

Dar Stolz n-o făcea numai să râdă. Peste o jumătate de oră, ea-l asculta cu interes, îndreptându-şi privirea plină de curiozitate spre Oblomov, căruia îi venea să intre în pământ.

        „Ce o fi vorbind despre mine?” se gândea el, trăgând neliniştit spre ei cu coada ochiului. Fu cât p-aci să plece, dar mătuşa Olgăi îl chemă lângă ea la masă, unde se găsi deodată sub focul privirilor încrucişate ale vizitatorilor.

Se întoarse speriat spre Stolz. Dar acesta nu mai era acolo. Se uită atunci la Olga şi întâlni aceeaşi privire, plină de curiozitate, îndreptată asupra lui.

        „Tot se mai uită!” gândi el, examinându-şi stingherit hainele.

Îşi trecu chiar batista peste obraz, crezând că, poate, s-a murdărit pe nas; îşi atinse cravata, să vadă dacă nu s-a dezlegat, lucru care i se întâmpla câteodată. Dar totul părea să fie în ordine, iar Olga tot se mai uita la el.

Feciorul îi aduse o ceaşcă de ceai şi tava cu prăjituri. Vrând să-şi învingă tulburarea şi să pară la îndemână, Oblomov se servi cu atâţia biscuiţi, pesmeciori şi covrigei, încât o fetiţă care şedea lângă el pufni în râs. Ceilalţi se uitară cu curiozitate la grămăjoara din farfuria lui.

        „Dumnezeule, se uită şi ea! se gândi Oblomov. Ce mă fac cu grămada asta?”

Văzu cu coada ochiului că Olga s-a sculat de la locul ei şi a trecut într-un alt colţ al odăii, şi se simţi ceva mai uşurat.

În schimb, fetiţa nu-şi lua ochii de la el, aşteptând să vadă ce va face cu pesmeciorii.

        „Să-i mănânc mai repede”, se gândi el şi se puse cu slujba pe ei, grăbit; din fericire, biscuiţii se topeau în gură.

Nu-i mai rămăseseră decât doi pesmeciori. Răsuflă uşurat şi se încumetă să privească în direcţia Olgăi…

Dumnezeule! Stătea lângă un bust, rezemată de soclu, şi-l urmărea din ochi. Pe cât se părea, plecase din colţul ei anume ca să-l poată urmări în voie: nu-i scăpase stângăcia comisă de el.

La cină, Olga se aşeză la celălalt capăt al mesei; vorbea, mânca şi părea să nu-i dea nici o atenţie lui Oblomov. Dar ori de câte ori acesta îşi întorcea cu teamă ochii spre ea, în nădejdea că, poate, nu se uită la el, îi întâlnea îndată privirea, plină de curiozitate şi de o mare blândeţe…

După cină, Oblomov se grăbi să-şi ia rămas bun de la mătuşă; aceasta îl pofti a doua zi la masă, rugându-l să transmită invitaţia şi lui Stolz. Ilia Ilici se înclină în faţa ei şi traversă salonul, fără să ridice ochii. Iată, îndată după pian şi paravan e uşa. Îndrăzni să arunce o privire într-acolo: la pian stătea Olga, care se uita la el cu multă curiozitate. I se păru chiar că zâmbeşte.

        „Poate că i-o fi povestit Andrei că aseară am pus un ciorap de un fel şi altul de alt fel şi cămaşa întoarsă pe dos!” îşi spuse Oblomov şi plecă acasă, foarte indispus din pricina acestei presupuneri, dar mai ales din pricina invitaţiei la masă la care răspunsese printr-o înclinare a capului, deci o primise.

Din clipa aceea privirea stăruitoare a Olgăi nu-i mai ieşi din cap. Zadarnic se întinse el în pat cât era de lung, zadarnic încercase poziţiile cele mai lenevoase şi mai comode, nu putea să adoarmă cu nici un chip. Îi era scârbă şi de halatul său, Zahar îi părea prost şi de nesuferit, iar praful şi păienjenişul din odaie cu totul de neîndurat.

Porunci să se scoată afară unele tablouri proaste pe care i le vârâse pe gât un protector oarecare ai artiştilor săraci. Drese cu mâna lui storurile care nu se mai ridicau de mult, o chemă pe Anisia şi-i porunci să spele ferestrele, dădu jos câteva pânze de păianjen, apoi se culcă pe o parte şi rămase astfel vreun ceas cu gândul la Olga.

Zugrăvindu-şi în minte portretul ei, îi studia stăruitor înfăţişarea.

La drept vorbind, nu era o frumuseţe, adică nu era nici foarte albă, nici foarte rumenă în obraz, nici ochii ei nu străluceau de un foc lăuntric; n-avea nici buze de mărgean, nici dinţi de mărgăritare, nici mânuţe mici de copil de cinci ani cu degete în chip de boabe de struguri.

Dar, preschimbată în statuie, ar fi întruchipat graţia şi armonia. Staturii sale destul de înalte îi corespundea în totul mărimea capului, iar mărimii capului ovalul şi proporţiile figurii. Toate acestea, la rândul lor, se îmbinau armonios cu umerii şi cu întreaga ei făptură…

Oricine o întâlnea în drum, chiar şi un om distrat, se oprea o clipă în faţa acestei fiinţe armonioase, plămădită cu o artă atât de sobră şi totodată cu atâta migăloasă desăvârşire.

Nasul ei avea o linie graţioasă, uşor curbată; buzele erau subţiri şi adesea strânse, semn de gândire concentrată. Aceeaşi expresie de gândire o regăseai şi în privirea totdeauna vioaie a ochilor albaştri-cenuşii, cărora nu le scăpa nimic. Sprâncenele dădeau acestor ochi o deosebită frumuseţe: nu erau arcuite, nici nu se rotunjeau deasupra ochilor ca două dunguliţe anume subţiate, nu, erau două linii castanii, mătăsoase, aproape drepte, care rareori stăteau simetric: una din ele era ceva mai ridicată decât cealaltă şi de aceea deasupra sprâncenei se desena o cută uşoară în care părea că sălăşluieşte însuşi gândul.

Capul Olgăi, uşor aplecat înainte, era aşezat cu multă graţie şi nobleţe pe gâtul ei subţire şi mândru; tot trupul ei se mişca lin, păşind uşor, aproape fără zgomot…

        „De ce s-o fi uitat aseară atât de stăruitor la mine? se gândea Oblomov. Andrei se jură pe toţi sfinţii că nu i-a spus nimic despre ciorapi, nici despre cămaşă, ci i-a vorbit numai despre prietenia noastră şi i-a povestit cum am crescut şi am învăţat împreună, tot ce era frumos, şi între altele (a spus şi asta), cât de nenorocit e Oblomov, cum tot ce era bun în el se pierde din pricina nepăsării, din lipsă de activitate, cât de slab pâlpâie viaţa în el şi…” „Dar atunci de ce a zâmbit? îşi spunea mai departe Oblomov. Dacă are măcar un pic de inimă, această inimă ar trebui să se strângă, să sângereze de milă, în timp ce ea… Ei, nu-i nimic, zâmbească sănătoasă! Nu vreau să mă mai gândesc! Mă duc numai azi la ele la masă, pe urmă nu-mi mai calcă piciorul pe acolo”.

Zilele treceau însă una după alta, iar Oblomov nu numai că mai călca pe acolo, dar îşi petrecea o bună parte din timp în casa Olgăi.

Într-o bună dimineaţă, Tarantiev îi mută toate lucrurile la cumătră lui, într-o ulicioară din cartierul Vîborg, astfel încât Oblomov petrecu trei zile în şir aşa cum nu i se mai întâmplase de mult: fără pat, fără divan, luând masa la mătuşa Olgăi.

Descoperi deodată că peste drum de vila lor mai este o vilă neocupată. O închirie fără măcar s-o vadă, şi acum locuia acolo. Îşi petrecea alături de Olga toată ziua. Citeau împreună cărţi, îi trimitea flori, se plimba pe lac şi pe dealuri… el, Oblomov!

Câte nu se întâmplă pe lume! Cum de a putut totuşi să se întâmple asta? Iată cum:

În ziua când, împreună cu Stolz, luase masa la mătuşa ei, Oblomov îndurase, în tot timpul mesei, acelaşi chin ca şi în ajun: mânca sub ochii Olgăi, ştia că, în timp ce vorbeşte, privirea ei e ca soarele deasupra lui, îl arde, îl tulbură, zgândărindu-i nervii, aprinzându-i sângele în vine. Abia când au trecut pe balcon, fumul ţigării de foi îi dădu putinţa să se ascundă o clipă de această privire tăcută şi stăruitoare.

        „Ce-i asta? spunea el, negăsindu-şi locul. E un adevărat chin! Poate vrea să-şi bată joc de mine? La nimeni nu se uită aşa: nu îndrăzneşte. Eu sunt mai sfios, poate de aceea… Am să-i vorbesc, îşi zise el, şi să-i spun mai bine prin cuvinte ceea ce încearcă ea să scoată din mine cu privirea ei.”

Deodată Olga apăru în faţa lui, în pragul balconului. Oblomov îi oferi un scaun şi fata se aşeză alături de el.

— E adevărat că dumneata totdeauna te plictiseşti? îl întrebă ea.

— Da, mă plictisesc, răspunse el, dar nu chiar totdeauna… Am şi eu ocupaţiile mele…

— Andrei Ivanovici mi-a spus că lucrezi la un plan.

— Da, am de gând să mă duc să trăiesc la ţară şi mă pregătesc puţin câte puţin pentru acest lucru.

— Dar nu pleci în străinătate?

— Vreau să plec negreşit. Să-şi termine numai Andrei Ivanîci pregătirile.

— Îţi pare bine că pleci? îl întrebă ea.

— Da, foarte bine…

Îi aruncă o privire: un zâmbet îi juca pe faţă, aprinzându-i lumini în ochi, ori revărsându-se peste obraji; numai buzele rămâneau strânse ca întotdeauna. Oblomov nu mai avu curaj să mintă înainte.

— Sunt puţin cam… leneş… spuse el, însă…

Îi era necaz că această fată izbutise atât de uşor, aproape fără să scoată un cuvânt, să-l silească a-şi mărturisi lenea. „Ce este ea pentru mine? Parcă m-aş teme de ea”, se gândi el.

— Leneş! răspunse ea cu o umbră de vicleşug. Cum e cu putinţă? Un bărbat leneş e ceva care chiar nu pot pricepe.

        „Ce nu poate să priceapă? se gândi el. Cred că e foarte simplu”.

— Stau mai mult pe acasă şi tocmai de aceea Andrei mă crede…

— Dar atunci cred că scrii foarte mult, spuse ea, sau citeşti. Ai citit cumva…

Şi iar îl privi foarte stăruitor.

— Nu, n-am citit! se grăbi el să spună, speriat că are de gând să-l examineze.

— Ce anume? întrebă ea râzând.

Râse şi Oblomov.

— Am crezut că vrei să mă întrebi de vreun roman. Nu citesc romane.

— N-ai ghicit. Voiam să te întreb despre note de călătorie.

Oblomov se uită atent la ea: îi râdea toată faţa, numai buzele nu-i zâmbeau…

        „Ehei! Este foarte… trebuie să fii prudent cu ea…” se gândi Oblomov.

— Şi ce cărţi îţi plac dumitale? întrebă ea, curioasă.

— Ce-i drept, îmi plac mai mult călătoriile…

— în Africa? îl întrebă ea încet şi maliţios.

Ilia Ilici roşi, bănuind – şi nu fără oarecare îndreptăţire – că Olga ştie prea bine nu numai ce anume citeşte el, dar şi cum citeşte.

— Eşti amator de muzică? întrebă ea, dorind să-i risipească sfiala.

În clipa aceea se apropie de ei Stolz.

— Ilia, spuse el, i-am spus Olgăi Sergheevna că eşti pasionat de muzică şi am rugat-o să ne cânte ceva… Casta diva.

— De ce-mi atribui tot felul de lucruri? răspunse Oblomov. Nu sunt deloc pasionat de muzică…

— Ia uitaţi-vă la el! îl întrerupse Stolz. Se mai şi supără. Îl recomand ca pe un om cumsecade, iar dânsul se grăbeşte să decepţioneze lumea!

— Nu fac decât să mă lepăd de rolul de amator: e un rol dubios şi greu!

— Şi ce gen de muzică îţi place mai mult? întrebă Olga.

— E o întrebare la care e greu de răspuns. Orice gen de muzică! Uneori îmi face plăcere să ascult o flaşnetă răguşită, o melodie oarecare care mi-a rămas în memorie; altă dată plec la jumătatea unei opere. Uneori mă emoţionează Meyerbeer37, chiar şi cântecul vreunui barcagiu, depinde de dispoziţie! Iar alteori îmi vine să-mi astup urechile chiar când se cântă Mozart…

— Înseamnă că iubeşti cu adevărat muzica.

— Cântaţi-ne ceva, Olga Sergheevna, se rugă Stolz.

— Dar dacă monsieur Oblomov este dispus acum să-şi astupe urechile? spuse ea, întorcându-se spre el.

— Aici s-ar cere să fac vreun compliment, răspunse Oblomov, numai că nu mă pricep, şi chiar dacă m-aş pricepe încă nu m-aş încumeta…

— De ce?

— Şi dacă nu cântaţi bine? observă naiv Oblomov. M-aş simţi pe urmă foarte prost…

— Ca aseară, cu pesmeciorii… îi scăpă deodată Olgăi, care se roşi toată şi ar fi dat orice numai să nu fi spus asta. Scuză-mă, n-am vrut! adăugă ea.

Oblomov nu se aşteptase deloc la aceasta şi se fistici de tot.

— E o trădare perfidă! spuse el încet.

— Nu, cel mult o mică răzbunare, şi încă pe negândite, crede-mă, pentru faptul că dumneata n-ai găsit pentru mine nici un compliment.

— Poate că îl voi găsi după ce te voi asculta.

— Dar vrei să cânt? întrebă ea.

— Nu, el e cel care o doreşte, răspunse Oblomov, arătând spre Stolz.

— Dar dumneata?

Oblomov clătină negativ din cap.

— Nu pot să doresc un lucru pe care nu-l cunosc.

— Eşti un bădăran, Ilia, interveni Stolz. Iată ce-nseamnă să stai mereu culcat acasă şi să-ţi pui ciorapii…

— Dar bine, Andrei, îl întrerupse grăbit Oblomov, împiedicându-l să sfârşească, nu m-ar costa nimic să spun: „Ah! Aş fi foarte bucuros, aş fi fericit, desigur, cânţi minunat… urmă el, întorcându-se spre Olga, aceasta mi-ar face cea mai mare plăcere…” şi aşa mai departe. Dar este oare nevoie de asta?

— Dar ai fi putut cel puţin să doreşti acest lucru… de n-ar fi decât din curiozitate.

— Nu îndrăznesc, răspunse Oblomov, dumneata nu eşti o actriţă…

— Ei bine, atunci cânt pentru dumneata, îi spuse ea lui Stolz.

— Ilia, pregăteşte-ţi complimentele.

Între timp se înserase. Lumina lămpii străbătea prin perdeaua de iederă, asemenea razelor lunii. Trăsăturile Olgăi şi tot chipul ei se pierdeau în întunericul care o învăluia ca un acoperământ străveziu. Faţa-i era în umbră. Nu se auzea decât glasul ei dulce, dar puternic, plin de freamătul simţirii.

La rugămintea lui Stolz, cântă mai multe arii şi romanţe. Unele exprimau suferinţa şi un fel de presimţire nelămurită a fericirii; altele, bucuria; simţeai însă în aceste sunete germenele durerii.

Cuvintele, sunetele, glasul acesta puternic şi curat de fată făceau să-ţi bată mai tare inima şi să-ţi vibreze nervii; iar ochii străluceau, umeziţi de lacrimi. Îţi venea un dor de moarte, să nu te mai trezeşti din vraja sunetelor, şi totodată-ţi năştea în inimă setea de viaţă…

Pe Oblomov îl treceau fiori, era copleşit, îşi stăpânea cu greu lacrimile, dar şi mai greu îi era să înăbuşe strigătul de bucurie gata să izbucnească din inima lui. De mult nu se mai simţise plin ca acum de bucuria vieţii, de puteri care păreau să se fi ridicat din străfundul sufletului său, gata să săvârşească fapte măreţe.

Ar fi plecat chiar în acea clipă în străinătate – dacă nu i-ar mai fi rămas decât să se urce în tren şi să plece.

La urmă, Olga cântă Casta diva. Extazul, gândurile ce i se învârtejeau în cap, fiorii ce-i străbăteau, ca nişte ace, tot trupul, toate acestea îl copleşiseră pe Oblomov. Era sleit de puteri.

— Eşti mulţumit de mine astăzi? îl întrebă deodată Olga pe Stolz, sfârşindu-şi cântecul.

— Întreabă-l pe Oblomov, spuse Stolz.

— Ah! îi scăpă lui Oblomov.

O apucă pe Olga de mână, dar de îndată îi dădu drumul, în culmea emoţiei.

— Iartă-mă… îngăimă el.

— Ai auzit? îi spuse Stolz Olgăi. Ia spune drept, Ilia: de când nu ţi s-a mai întâmplat aşa ceva?

— Ar fi putut să i se întâmple şi azi dimineaţă, dacă pe sub fereastra lui ar fi trecut o flaşnetă răguşită… se amestecă în vorbă Olga, dar cu atâta bunătate, atât de blând, încât înţepătura sarcasmului era cu totul lipsită de venin.

Oblomov se uită la ea cu dojană.

— El nu şi-a scos încă geamurile duble: nu aude ce se petrece în afară, adăugă Stolz.

Oblomov se uită mustrător la Stolz.

Acesta luă mâna Olgăi într-ale lui.

— Nu ştiu cărui fapt să atribui felul minunat în care ai cântat astăzi. N-ai cântat niciodată aşa, Olga Sergheevna, cel puţin nu te-am auzit astfel demult. Iată complimentul meu! spuse el, sărutându-i pe rând toate degetele.

Stolz îşi luă rămas bun. Voi să se retragă şi Oblomov, dar Stolz şi Olga îl opriră.

— Eu am treabă, spuse Stolz, iar tu te duci să te culci… E prea devreme…

— Andrei! Andrei! se rugă de el Oblomov. Nu, astăzi nu pot să rămân, plec! adăugă el şi plecă.

Nu putu să doarmă toată noaptea. Trist şi gânditor se plimba în lung şi în lat prin-odaie; în zori de zi plecă de acasă, se plimbă pe malul Nevei, pe străzi, pradă unor sentimente nelămurite, gândindu-se cine ştie la ce…

Peste trei zile se duse iar la Olga şi seara, după ce ceilalţi musafiri se aşezară la cărţi, se pomeni alături de ea, lângă pian. Pe mătuşă o durea capul: stătea în birou cu flaconul de săruri la nas.

— Vrei să-ţi arăt colecţia de desene pe care mi-a adus-o Andrei Ivanîci de la Odesa? întrebă Olga. Nu ţi-a arătat-o?

— Mi se pare că vrei, în calitatea dumitale de gazdă, să mă distrezi? întrebă Oblomov. Degeaba!

— De ce degeaba? Vreau să nu te plictiseşti, să te simţi aici ca la dumneata acasă, plăcut şi bine, şi să nu mai pleci ca să… stai culcat.

        „E ironică şi rea!” se gândi Oblomov, admirând totuşi fără să vrea orice mişcare a ei.

— Dumneata doreşti să mă simt plăcut şi bine şi să nu mă plictisesc? repetă el.

— Da, răspunse ea, privindu-l ca şi în ajun, dar cu şi mai multă curiozitate şi blândeţe.

— Pentru aceasta trebuie, în primul rând, să nu te uiţi la mine ca acum şi cum te-ai uitat deunăzi…

Olga-l privea cu o curiozitate sporită.

— Tocmai această privire mă stânjeneşte foarte mult… Unde mi-e pălăria?

— De ce să te stânjenească? întrebă ea blând şi expresia de curiozitate pieri din ochii ei. Priveau acum blând şi prietenos.

— Nu ştiu. Mi se pare numai că această privire descoperă în mine lucruri pe care n-aş vrea să le ştie alţii, mai cu seamă dumneata…

— Dar de ce? Eşti prietenul lui Andrei Ivanîci, iar dânsul e prietenul meu, prin urmare…

— Prin urmare, nu e nici un motiv să ştii despre mine tot ce ştie Andrei Ivanîci, încheie ei.

— Nu e un motiv, dar e cu putinţă…

—.din pricina prea marii sincerităţi a prietenului meu. E un prost serviciu din partea lui…!

— Ai ceva de ascuns? întrebă Olga. Vreo crimă? adăugă ea râzând şi dându-se puţin înapoi.

— Poate, răspunse el cu un suspin.

— Într-adevăr, e o crimă mare, spuse ea cu sfiiciune, aproape în şoaptă, să pui ciorapi desperecheaţi.

Oblomov puse repede mâna pe pălărie.

— E mai presus de puterile mele! spuse el. Şi ai spus că vrei să mă simt bine! N-o să-l mai iubesc pe Andrei… El ţi-a spus?

— M-a făcut să râd astăzi, povestindu-mi acest lucru, adăugă Olga. Mă face totdeauna să râd. Iartă-mă, te rog, nu mai fac, nu mai fac şi o să-ncerc să mă uit altfel la dumneata…

Făcu o mutră maliţioasă şi gravă în acelaşi timp.

— Aceasta în primul rând, urmă ea. Nu mă mai uit ca ieri, aşa că poţi să te simţi plăcut şi bine. Urmează acum partea a doua: ce trebuie să fac ca să nu te plictiseşti?

El o privea drept în ochii ei albaştri-cenuşii şi buni.

— Uite, acum dumneata te uiţi la mine cam ciudat… spuse ea…

Într-adevăr, o privea, dar parcă nu cu ochii, ci cu gândul, cu întreaga lui voinţă, ca un hipnotizator; o făcea însă fără să vrea, nefiind în stare să n-o privească.

        „Doamne, cât e de drăguţă! Când te gândeşti că sunt fiinţe ca acestea pe lume! cugeta el, uitându-se la ea cu ochi aproape speriaţi. Pieliţa aceasta albă, ochii întunecaţi ca un abis, dar în care străluceşte totuşi ceva, pesemne sufletul ei! În zâmbetul ei poţi citi ca într-o carte; apoi, dinţii aceştia şi tot capul ei… cât de dulce odihneşte pe umeri, întocmai ca o floare ce se leagănă lin, plină de mireasmă…” „Da, simt că şi eu aflu ceva despre ea, parcă s-ar revărsa ceva din ea în sufletul meu. Aici, în dreptul inimii, parcă mă încălzeşte şi mi se zbate ceva… Simt aici ceva nou, ceva care parcă n-a mai fost înainte… O, Doamne! Ce fericire s-o privesc! Mi se taie răsuflarea.”

În timp ce aceste gânduri i se învârtejeau prin cap, o privea într-una, cum priveşti zările necuprinse sau un abis fără fund, cu desfătare, cu uitare de sine.

— Ah, monsieur Oblomov, acum dumneata te uiţi ciudat la mine! spuse ea, întorcându-şi sfios capul. Curiozitatea era însă mai puternică şi ochii îi rămâneau aţintiţi asupra lui.

Oblomov nu auzea nimic.

O privea într-adevăr într-una, fără să-i asculte cuvintele, urmărind în tăcere ceea ce se petrecea în el. Duse mâna la cap: şi acolo era un freamăt, un vârtej năprasnic. Nu apuca să-şi stăpânească gândurile, care zburau ca un stol de păsări; iar în partea stângă, în preajma inimii, simţea un fel de durere.

— Nu te mai uita la mine atât de ciudat, spuse Olga, mă simt şi eu prost… Cred că şi dumneata vrei să citeşti ceva în sufletul meu…

— Ce pot citi în sufletul dumitale? întrebă el aproape fără ştire.

— Am şi eu planuri începute şi neisprăvite, răspunse ea.

Aluzia la proiectul său neterminat îl făcu pe Oblomov să se dezmeticească.

— Ciudat lucru, spuse el. Eşti răutăcioasă şi totuşi ai o privire plină de bunătate. Nu degeaba se spune că nu te poţi încrede în femei; ele mint cu voie, prin vorbă, şi fără voie, prin priviri, zâmbet, roşeaţa din obraji, chiar leşinuri…

Vrând să şteargă impresia făcută, Olga luă încet din mâinile lui pălăria şi se aşeză pe scaun.

— Nu mai fac, nu mai fac, repetă ea grăbit. Iartă-mă, te rog, am o limbă nesuferită! Dar, crede-mă, n-a fost o ironie!… aproape cântă ea, şi în melodia acestei fraze se simţea freamătul sentimentului.

Oblomov se linişti.

— Numai Andrei e de vină! rosti el cu dojană.

— Atunci, mai întreb o dată, spune-mi ce trebuie să fac în al doilea rând ca să nu te plictiseşti? stărui ea.

— Cântă-mi! spuse ci.

— Iată complimentul pe care l-am aşteptat, îl întrerupse ea, aprinzându-se de bucurie la faţă. Apoi urmă cu însufleţire: Ştii ceva, dacă n-ai fi spus alaltăieri: „Ah!” după ce am cântat, cred că n-aş fi putut dormi toată noaptea, poate chiar aş fi plâns.

— De ce? întrebă mirat Oblomov.

Olga rămase pe gânduri.

— Nu ştiu nici eu, spuse ea.

— Eşti ambiţioasă, de aceea pesemne.

— Da, desigur, răspunse ea gânditoare, trecându-şi mâna peste clapele pianului, dar în lumea asta în toate găseşti ambiţie, şi încă multă. Andrei Ivanîci spune că ambiţia este aproape singurul motor al voinţei. Cred că dumitale îţi lipseşte, şi tocmai din pricina aceasta…

Nu-şi sfârşi fraza.

— Ce anume? întrebă el.

— Nu, nimic. Olga evită răspunsul. Îl iubesc pe Andrei Ivanîci, urmă ea, nu numai pentru că mă face să râd; uneori, se întâmplă chiar să mă facă să plâng; nu-l iubesc numai pentru că mă iubeşte, ci, poate, pentru că… mă iubeşte pe mine mai mult decât pe alţii. Vezi unde se ascunde amorul propriu?

— Îl iubeşti pe Andrei? o întrebă Oblomov, privind-o intens, cercetător în fundul ochilor.

— Da, desigur, dacă el mă iubeşte mai mult decât pe alţii, cu atât mai mult îl iubesc eu pe el, răspunse ea grav.

Oblomov se uita la ea în tăcere; ea îi răspunse printr-o privire simplă şi tăcută.

— O iubeşte şi pe Anna Vasilievna, şi pe Zinaida Mihailovna, dar nu aşa, urmă ea. Cu ele, nu e în stare să stea câte două ceasuri la şir, nu le face să râdă, nu le spune nimic din suflet. Lor le vorbeşte de afaceri, de teatru şi noutăţi, iar cu mine stă de vorbă cum ar vorbi cu o soră… nu, cu o fiică, se grăbi ea să adauge; uneori, chiar mă ceartă dacă nu înţeleg ceva de îndată, dacă nu-l ascult sau nu sunt de aceeaşi părere cu el. Pe ele nu le ceartă şi mi se pare că tocmai de aceea îl iubesc eu şi mai mult. Amorul propriu! adăugă ea gânditoare. Dar nu ştiu ce legătură are cu felul meu de a cânta… Mi s-au spus demult, în privinţa aceasta, lucruri foarte măgulitoare, iar dumneata nici n-ai vrut să mă asculţi, aproape că a trebuit să te silească s-o faci. Şi dacă, după aceasta, ai fi plecat fără un cuvânt, dacă n-aş fi citit nimic pe faţa dumitale… cred că m-aş fi îmbolnăvit… da, într-adevăr, asta-i amor propriu! încheie ea cu hotărâre.

— Dar ce ai putut citi pe faţa mea? întrebă el.

— Am văzut lacrimi, cu toate că dumneata voiai să le ascunzi. Bărbaţii au în firea lor această trăsătură urâtă: se ruşinează de sentimentele lor. E şi acesta un fel de amor propriu, greşit înţeles însă. Mai bine le-ar fi ruşine, câteodată, de gândurile lor, care îi înşală mai des. Chiar şi Andrei Ivanici se ruşinează de sentimentele lui. I-am spus acest lucru şi mi-a dat dreptate. Dar dumneata?

— Cum aş putea să nu-ţi dau dreptate, privindu-te? spuse el.

— Încă un compliment! Şi încă ce…

Se opri, neputând să găsească cuvântul.

— Banal! încheie Oblomov, fără să-şi ia ochii de ia Olga.

Un zâmbet al ei confirmă înţelesul cuvântului.

— Tocmai de acest lucru m-am temut când n-am vrut să te rog să cânţi… Ce poţi spune când auzi pe cineva cântând pentru prima oară? Şi, totuşi, trebuie să spui ceva. E greu să fii şi deştept, şi sincer totodată, mai cu seamă când e vorba de un sentiment, când te afli sub o impresie puternică, cum a fost atunci…

— E drept că atunci am cântat cum nu mai cântasem de mult, poate chiar niciodată… Să nu-mi mai ceri să cânt, căci nu voi mai putea cânta la fel… Adică, stai puţin, am să mai cânt ceva… spuse ea şi într-o clipă faţa i se îmbujora, ochii îi străluciră.

Se aşeză pe scaun, făcu două-trei acorduri puternice şi începu să cânte.

Doamne, câte lucruri se auzeau în cântecul ei! Speranţe, o teamă nedesluşită de furtuni, înseşi furtunile, avânturile către fericire… şi toate astea se auzeau nu atât în cântec, cât în glasul ei.

Cântă mult timp, întorcându-se când şi când spre Oblomov şi întrebând copilăreşte:

— Ajunge? Nu, să mai cânt ceva, şi cânta din nou. Obrajii şi urechile îi ardeau de emoţie; uneori, pe chipul ei tânăr sclipeau fulgerele sentimentului, se aprindea raza unei pasiuni atât de mari, de parcă ar fi retrăit acum, în suflet, ani mai de mult uitaţi; apoi, deodată, raza aceasta trecătoare se stingea şi glasul suna din nou, argintiu şi limpede.

În inima lui Oblomov fremăta aceeaşi viaţă; i se părea că trăieşte şi simte toate acestea, nu de un ceas-două, ci de ani întregi…

Deşi păreau nemişcaţi, ardeau amândoi de acelaşi foc lăuntric, erau străbătuţi de aceiaşi fiori; ochii le erau plini de lacrimi, izvorâte din acelaşi afund sufletesc. Erau semnele acelor patimi ce trebuiau sa se aprindă odată în sufletul ei tânăr, deocamdată supus numai încercărilor trecătoare de izbucniri a puterilor vieţii încă adormite.

Olga îşi încheie cântecul printr-un acord prelung şi melodios, în care glasul ei se stinse. Se opri deodată, cu mâinile pe genunchi, aruncându-i lui Oblomov o privire emoţionată şi întrebătoare: ce avea să zică el?

Pe faţa lui străluceau zorile unei fericiri trezite la viaţă din adâncul sufletului; privirea, umezită de lacrimi, era aţintită asupra ei.

Acum, ea a fost aceea care l-a apucat, fără să vrea, de mână.

— Ce-i cu dumneata? întrebă ea. Cum te-ai schimbat la faţă! De ce?

Ştia, de fapt, prea bine de ce se schimbase la faţă şi, înlăuntrul ei, se bucura de modestul triumf, de această răsfrângere a puterii ei.

— Uită-te în oglindă! urmă ea, arătându-i zâmbind chipul din oglindă. Ochii îţi strălucesc de lacrimi. Doamne, cât de puternic simţi muzica!

— Nu, nu simt… muzica… ci… iubirea! spuse încet Oblomov.

Ea îi lăsă de îndată mina, schimbându-se la faţă. Îi întâlni privirea aţintită asupra ei. Era o privire fixă, aproape de nebun; prin ea o privea nu Oblomov, ci însăşi pasiunea.

Şi Olga înţelese că acest cuvânt îi scăpase fără să vrea, că fusese ceva mai presus de voinţa lui şi, prin el, grăise adevărul.

Oblomov se dezmetici, îşi luă pălăria şi ieşi fugind din odaie, fără să se uite înapoi. Olga nu-l mai petrecu cu o privire plină de curiozitate. Rămase mult timp în picioare lângă pian, nemişcată ca o statuie, cu ochii lăsaţi în jos; numai pieptul i se ridica şi se lăsa ca un val.