IX.

De atunci, nu se mai observară schimbări neaşteptate la Olga. Era liniştită şi blândă în purtări faţă de mătuşa ei şi în societate, dar nu simţea că trăieşte, nu gusta viaţa din plin decât atunci când era cu Oblomov. Nu mai întreba pe nimeni ce are de făcut, cum să se poarte, nici nu mai recurgea, în minte, la autoritatea Sonicikăi.

Pe măsură ce în faţa ei se deschideau fazele vieţii, adică ale sentimentului, ea cerceta atent fenomenele, asculta glasul instinctului sau şi-l controla cu ajutorul puţinelor observaţii şi experienţe avute, şi înainta încet, cu băgare de seamă, încercând cu piciorul terenul pe care trebuia să păşească.

Nici n-avea cui să ceară sfat. Mătuşa? Dânsa trecea cu atâta uşurinţă şi îndemânare peste asemenea chestiuni, încât Olga n-a izbutit niciodată să desprindă din răspunsurile ei vreo maximă pe care să şi-o întipărească în minte. Stolz era plecat. Să-i ceară sfat lui Oblomov? Dar acesta era un fel de Galatee faţă de care ea trebuia să joace rolul de Pigmalion[42][43]

Viaţa ei era acum plină. Trăia însă în lumea ei nouă, nebănuită de nimeni, în chip discret, fără să trezească atenţia celorlalţi, fără frământări şi zbucium aparent. Faţă de toţi ceilalţi, făcea exact aceleaşi lucruri ca şi mai înainte, dar totul era altfel.

Se ducea la teatrul francez: conţinutul piesei căpăta deodată o legătură cu viaţa ei. Citea o carte şi în ea găsea negreşit, între rânduri, scânteieri din inteligenţa ei, pe alocuri străbătea flacăra sentimentelor ei sau întâlnea cuvinte spuse de ea în ajun, ca şi cum autorul ar fi pândit bătăile inimii ei.

Copacii din pădure erau aceiaşi, dar foşnetul lor avea acum un alt înţeles: între ei şi Olga se statornicea un fel de înţelegere vie. Păsările nu mai ciripeau ca înainte, ci vorbeau ceva între ele. Şi totul în jurul ei părea să-i grăiască, să-i răspundă. Se deschidea o floare, iar ei îi părea că-i aude suflarea gingaşă.

Până şi visurile prinseseră o viaţă a lor: erau pline de vedenii, cu chipuri cu care ea vorbea uneori cu glas tare… Îi povesteau ceva, dar atât de nedesluşit, încât ea nu înţelegea nimic; se străduia să le vorbească, să întrebe, însă şi vorbele ei erau nelămurite. Iar Katia îi spunea dimineaţa că a auzit-o aiurind noaptea.

Îşi aduse aminte de prezicerile lui Stolz. Acesta îi spusese de mai multe ori că ea n-a început încă să trăiască şi Olga se supărase chiar că o ia drept o fetiţă mică, pe când ea are douăzeci de ani. Acum înţelegea însă că Stolz avusese dreptate şi că viaţa abia începea pentru ea.

— Ai să vezi: când în organismul dumitale se vor fi trezit toate puterile şi viaţa va prinde a fremăta în jurul dumitale, vei vedea atunci lucruri pe care nu le vezi acum, vei auzi ce nu auzi încă: muzica nervilor, simfonia sferelor, vei prinde cu urechea cum creşte firul de iarbă. Aşteaptă, nu te grăbi, că vine de la sine! o ameninţa el.

Şi iată că timpul acesta venise.

— Trebuie să fie freamătul puterilor vieţii; s-a trezit organismul… îi repeta ea cuvintele, pândind cu luare-aminte fiorii necunoscuţi, cercetând cu pătrundere, dar şi cu sfială, orice manifestare a puterii noi ce se trezea în ea.

Nu se lăsa furată de visuri, nici subjugată de freamătul frunzişului, de vedeniile nocturne sau şoaptele tainice de la miezul nopţii, când îi părea că cineva se pleacă spre urechea ei şi-i spune ceva nelămurit şi de neînţeles.

— Nervi! repeta uneori, zâmbind printre lacrimi şi înfrângându-şi cu greu teama, în plină luptă a nervilor, încă slabi faţă de puterile ce se trezeau.

Se scula din pat, bea un pahar de apă, deschidea fereastra şi îşi făcea vânt cu batista, alungând visurile din ceasurile de somn şi de veghe.

Cât despre Oblomov, de cum se deştepta dimineaţa, îi răsărea în minte chipul Olgăi, stând în picioare cu o crenguţă de liliac în mână. Adormea cu gândul la ea; o avea mereu în faţa lui, fie că se plimba, fie că citea.

Ducea cu ea, în gând, zi şi noapte, convorbiri nesfârşite. Îmbogăţea Istoria descoperirilor şi invenţiilor cu descoperiri noi în înfăţişarea sau caracterul Olgăi, născocea prilejul de a se întâlni cu ea „din întâmplare”, de a-i trimite o carte ori de a-i face o surpriză.

Iar convorbirile cu ea le prelungea singur acasă, astfel încât se întâmpla uneori ca Zahar să intre în odaie, iar Ilia Ilici să-i spună pe un ton nemaipomenit de blând şi de dulce, aşa cum vorbea în gând cu Olga:

— Mă, păcătosule, mă! Rândul trecut, iar mi-ai adus cizmele necurăţate. Ia vezi, să n-o păţeşti cu mine…!

Îşi pierduse însă tihna, din clipa când o auzise cântând pentru întâia oară. Nu mai trăia viaţa de mai înainte, când îi era totuna dacă stă întins pe spate şi se uită pe pereţi, sau dacă a venit să-l vadă Alexeev, sau dacă s-a dus el însuşi la Ivan Gherasimovici, în zilele când nu aştepta pe nimeni şi nimic, nici ziua, nici noaptea.

Acum, şi ziua şi noaptea, orice oră de dimineaţă sau de seară, avea altă înfăţişare: ori era plină de radioasă strălucire, ori mohorâtă şi incoloră, după cum era luminată de prezenţa Olgăi sau se scurgea fără ea, searbăd şi plictisitor.

Toate acestea se răsfrângeau asupra fiinţei sale, zi de zi şi clipă de clipă; îi jucau în minte tot felul de ipoteze, presupuneri, presimţiri, îl stăpânea un chin al necunoscutului din pricina întrebării: o văd sau nu o văd? Ce va spune, ce va face? Cum se va uita la mine, ce mă va întreba, va fi mulţumită sau nu? Aceste întrebări ajunseseră problemele esenţiale ale vieţii lui.

        „Ah, dacă s-ar putea să nu simţi decât căldura dragostei, fără frământările ei, visa el. Nu, viaţa nu te lasă în pace, oriunde ai pleca, te arde cu focul ei! Câtă mişcare, câte preocupări au putut să încapă deodată în ea! Dragostea este o şcoală grea a vieţii!”

Citise până acum mai multe cărţi. Olga îi cerea să-i povestească cuprinsul lor şi-l asculta cu nemaipomenită răbdare. Scrisese câteva scrisori la ţară, îşi schimbase vechilul şi, prin intermediul lui Stolz, intrase în legătură cu unul dintre vecinii săi. Ar fi fost în stare chiar să se ducă la ţară, dacă s-ar fi îndurat să plece de lângă Olga.

Nu mai mânca seara şi, de două săptămâni, nu mai ştia ce înseamnă să te culci ziua.

În două-trei săptămâni au cutreierat cu trăsura toate împrejurimile Petersburgului. Mătuşa şi Olga, baronul şi Oblomov se duceau la diferite concerte care se dădeau afară din oraş, la serbări mari. Puseseră la cale o excursie în Finlanda, pe Imatra.

Cât despre Oblomov, nu s-ar fi dus nicăieri mai departe de parc, dar Olga mereu născocea ba una, ba alta. Şi era de ajuns ca el să şovăie puţin cu răspunsul, când îl poftea la vreo plimbare, ca aceasta să aibă loc negreşit. Şi atunci zâmbetele Olgăi nu se mai sfârşeau. Nu era deal, pe distanţă de cinci verste în jurul staţiunii, pe care el să nu-l fi urcat de câteva ori.

Între timp, afecţiunea dintre ei creştea, se dezvolta şi se manifesta după legile ei neclintite. Olga înflorea o dată cu dragostea ei. Ochii ei erau acum mai luminoşi, mişcările mai graţioase, pieptul i se împlinise atât de frumos şi se mişca într-un ritm mai viu.

— Te-ai făcut mai frumoasă de când suntem aici, în vilegiatură, Olga, îi spunea mătuşa.

Şi în zâmbetul baronului se citea acelaşi compliment.

Olga se îmbujora la faţă şi îşi punea capul pe umărul mătuşii. Aceasta o bătea afectuos peste obraz.

— Olga, Olga! o chemă într-o zi încet, aproape în şoaptă, Oblomov, de la poalele dealului unde îi dăduse ea întâlnire ca să meargă împreună la plimbare.

Nici un răspuns. Oblomov se uită la ceas.

— Olga Sergheevna! adăugă el cu glas tare. Tăcere.

Olga era sus pe deal, îi auzea chemarea, dar tăcea, stăpânindu-şi cu greu râsul. Voia să-l facă să se caţere sus pe deal.

— Olga Sergheevna! chemă Oblomov, făcându-şi drum printre tufe până la jumătatea dealului şi privind în sus. „Mi-a spus să viu la cinci şi jumătate” îşi zicea el.

Nemaiputându-se stăpâni, Olga izbucni în râs.

— Olga, Olga! A, eşti acolo! spuse el şi porni spre creasta dealului.

— Uf! Ce idee şi pe dumneata să te ascunzi tocmai sus! zise el aşezându-se lângă ea. Ca să mă chinuieşti pe mine, te supui singură la chinuri.

— De unde vii? De-a dreptul de acasă? întrebă ea.

— Nu. Am trecut pe la voi; acolo, mi s-a spus că ai plecat.

— Ce ai făcut azi? întrebă ea.

— Astăzi…

— Te-ai certat cu Zahar? urmă ea.

Oblomov râse, ca şi cum aceasta ar fi fost cu neputinţă.

— Nu, am citit o revistă franţuzească. Dar ascultă-mă, Olga…

Nu-şi sfârşi fraza, ci se aşeză numai lângă ea şi se cufundă în contemplarea profilului, a capului ei, a felului cum mişca mâna înainte şi înapoi, înfigând acul în lucru şi trăgându-l iar. Îşi ţinea privirea asupra ei, ca o lupă în al cărei focar se adună căldura razelor, şi nu-şi mai putea lua ochii de la ea.

Stătea nemişcat, numai privirea şi-o muta când la dreapta, când la stânga, când în jos, după cum se mişca mâna Olgăi. În toată fiinţa lui era o intensă activitate: sângele curgea mai iute prin vine, pulsul bătea de două ori mai tare; simţea ca un clocot în inimă. Şi toate acestea cu atâta putere, încât răsufla adânc şi rar, aşa cum răsuflă un om înainte de execuţia capitală ori într-o clipă de supremă desfătare sufletească.

Amuţise şi nici nu mai putea măcar să se mişte; doar ochii lui, umezi de înduioşare, rămâneau aţintiţi asupra ei.

Olga îi arunca din timp în timp câte o privire adâncă, citea limpede sentimentul zugrăvit pe faţa lui şi se gândea: „Doamne, cât de mult mă iubeşte! Câtă duioşie! Câtă delicateţe!” îl admira şi se simţea în acelaşi timp plină de mândrie, privind acest om adus de ea la picioarele ei.

Momentul aluziilor simbolice, al zâmbetelor semnificative şi al crenguţelor de liliac trecuse fără putinţă de întoarcere. Dragostea se făcea tot mai severă, mai pretenţioasă, se preschimba treptat într-un fel de datorie; se năşteau drepturi reciproce. Îşi deschideau unul altuia tot mai mult sufletul, şi neînţelegerile, ca şi îndoielile, piereau sau lăsau loc unor probleme mai serioase şi mai limpezi.

Olga îl mai înţepa încă din când în când cu sarcasme uşoare pentru anii irosiţi în lenevire, mai rostea câte o condamnare severă, îi înfiera apatia mai adânc şi mai cu folos decât Stolz. Mai apoi, pe măsură ce erau mai intimi, trecu de la ironizarea vieţii lâncede, lipsite de vlagă, a lui Oblomov, la manifestări despotice de voinţă: îi amintea cu îndrăzneală ţelul vieţii şi obligaţiile lui şi-i cerea cu severitate să se mişte, solicitându-i mereu mintea, fie că-i punea câte o problemă subtilă de viaţă pe care ea o cunoştea, ori, dimpotrivă, venea cu o întrebare despre ceva nelămurit pentru ea, ceva care depăşea cunoştinţele ei.

Şi Oblomov se frământa, îşi spărgea capul, recurgea la tot felul de şiretlicuri, numai ca să nu decadă în ochii ei, să-i ajute să dezlege acel nod greu ori să-l taie eroic în două.

Toată tactica ei de femeie era pătrunsă de duioasă afecţiune; toate năzuinţele lui de a răspunde la îndemnurile minţii ei vădeau pasiunea lui.

Dar mai adesea, răpus de violenţa sentimentelor, Oblomov se culca la picioarele ei, îşi punea mâna pe inimă şi-i asculta bătăile, fără să-şi ia de la Olga privirea nemişcată, mirată şi plină de ardoare.

        „Cât de mult mă iubeşte!” îşi zicea ea în asemenea clipe, admirându-l. Iar când i se întâmpla să mai surprindă în sufletul lui Oblomov vreo rămăşiţă din trăsăturile cele vechi, o umbră de oboseală, de somnolenţă morală – şi Olga ştia atât de bine să citească în fundul acestui suflet! – îl copleşea cu mustrări, întovărăşite uneori de remuşcări amare, de teama de a fi greşit.

Câteodată, când lui Oblomov îi venea să caşte, abia deschidea gura, că şi întâlnea privirea ei uimită, închidea gura atât de repede, că i se loveau dinţii. Ea urmărea necruţător orice umbră de somnolenţă cât de mică în trăsăturile lui, îl întreba nu numai ce face, dar şi ce are de gând să facă.

Mai mult chiar decât la mustrările ei, Oblomov se înviora când băga de seamă că, din pricina oboselii lui, obosea şi ea, era distrată şi rece. Se simţea atunci cuprins de frigurile vieţii, de o renaştere a energiei, a activităţii, şi umbra dispărea din nou, iar dragostea clocotea ca un izvor puternic şi limpede.

Dar toate aceste preocupări nu ieşeau deocamdată din cercul magic al iubirii. Activitatea lui era negativă: nu dormea, citea, uneori se gândea să-şi scrie proiectul, umbla mult şi se plimba mult cu trăsura. Dar o orientare spre viitor, rostul propriu-zis al vieţii, adevărata activitate, acestea se aflau încă în stadiul de simple năzuinţe.

— Ce fel de viaţă şi de activitate mai caută Andrei? se întreba Oblomov, după masă, holbându-şi ochii ca să nu adoarmă. Parcă asta nu-i viaţă? Parcă dragostea nu-i o slujbă? Ia să-ncerce! Să faci zi de zi câte zece verste pe jos! Aseară am dormit în oraş la o cârciumă păcătoasă, îmbrăcat – numai cizmele mi le-am scos – şi fără Zahar. Şi toate astea de dragul comisioanelor ei!

Cel mai chinuitor pentru el era s-o audă pe Olga punându-i vreo întrebare de specialitate şi cerându-i, ca unui profesor, un răspuns pe deplin satisfăcător.

Olga făcea acest lucru destul de des, nicidecum din pedanterie, ci numai din dorinţa de a şti despre ce e vorba. Adesea, îşi uita chiar cu totul gândurile în privinţa lui Oblomov, atât o pasiona chestiunea în sine.

— De ce nu ne-or fi învăţând şi pe noi lucrurile acestea? spunea ea gânditoare şi mâhnită, ascultând uneori cu aviditate frânturi dintr-o conversaţie pe o temă socotită îndeobşte fără interes „pentru femei”.

Într-o zi, îi puse lui Oblomov întrebări privind stelele duble. Ilia Ilici avu imprudenţa să-l citeze pe Herschel[43] şi fu trimis la oraş să caute cartea acestuia; o citi acolo toată, ca să-i poată explica Olgăi, să-i poată satisface curiozitatea.

Altă dată, tot din imprudenţă, pomeni într-o convorbire cu baronul ceva despre şcolile de pictură. Iar îşi făcuse de lucru pe o săptămână! Fu nevoit să citească şi să-i explice; ba s-au dus şi la Ermitaj[44][45] iar acolo a trebuit să-i confirme cele citite prin exemple.

Dacă-i răspundea ceva într-o doară, ea-l prindea îndată şi atunci nu mai era scăpare.

Pe urmă, câte o săptămână trebuia să se plimbe prin prăvălii, căutându-i reproduceri după cele mai bune tablouri.

Sărmanul Oblomov, când îşi împrospăta cunoştinţele, când colinda librăriile în căutarea lucrărilor noi; uneori nu dormea nopţi de-a rândul, scotocind prin cărţi şi citind, pentru ca, a doua zi, să poată răspunde – ca din întâmplare, cu cunoştinţele scoase din arhiva memoriei – la întrebarea din ajun.

Aceste întrebări, ea nu le punea în felul distrat al femeilor, nici sub imperiul unui capriciu trecător – să afle un lucru ori altul – ci stăruitor, cu nesaţ, iar în cazul când Oblomov tăcea, îl pedepsea printr-o privire lungă, cercetătoare. Ce teamă îi era lui de asemenea priviri!

— De ce nu spui nimic, de ce taci? îl întrebă ea odată. S-ar crede că te plictiseşti.

— Ah! rosti el, ca trezindu-se dintr-un leşin. Ce mult te iubesc!

— Adevărat? Dacă nu te întrebam, nu s-ar fi zis, spuse ea.

— Dar e cu neputinţă să nu simţi ce se petrece în mine, începu el. Ştii, îmi vine şi greu să vorbesc. Uite aici… dă-mi mâna! Mă apasă ceva, ca piatra de greu, aşa cum se întâmplă la o durere mare. Şi, ciudat lucru: fie că suferi, fie că eşti fericit, în organism se petrece acelaşi proces: respiri greu, aproape că te doare, şi-ţi vine să plângi! Dacă aş plânge, ca la o durere, lacrimile m-ar uşura…

Olga se uita la el în tăcere, ca şi cum ar fi vrut să-i verifice cuvintele, să le compare cu ceea ce era scris pe faţa lui. Zâmbea, mulţumită de această verificare. Chipul ei era scăldat de fericire, o fericire calmă pe care părea că nimic n-o poate tulbura. Se vedea bine că pe ea n-o apăsa nimic pe inimă, că se simţea bine, cum te simţi în mijlocul naturii, într-o asemenea dimineaţă liniştită.

— Ce-i cu mine? întrebă gânditor Oblomov.

— Să-ţi spun?

— Spune-mi!

— Eşti îndrăgostit!

— Da, bineînţeles! confirmă el, luându-i mâna de pe lucru, dar n-o sărută, ci numai îi lipi degetele de buzele lui, cu gândul să le ţină aşa mai multă vreme.

Olga încercă să-şi tragă binişor mâna, dar el o ţinea strâns.

— Lasă! Destul, spuse ea.

— Dar dumneata? întrebă el. Dumneata… nu eşti îndrăgostită…?

— Îndrăgostită? Nu… Nu-mi place asta. Eu te iubesc! spuse ea şi-l privi lung, vrând parcă să se asigure că într-adevăr îl iubeşte.

— Iu-besc! îngână Oblomov. Dar de iubit poţi sa iubeşti o mamă, un tată, o dădacă, chiar şi un căţel: toate acestea se acoperă cu o noţiune generică, colectivă: „iubesc”, întocmai ca şi cu un vechi…

— Halat? întrebă ea ironic. Ŕ propos, unde-i halatul dumitale?

— Care halat? N-am avut nici un halat.

Olga se uită la el cu un zâmbet de dojană.

— Îmi vorbeşti de un halat vechi! spuse el. Eu aştept cu sufletul la gură, cu nerăbdare, să văd izbucnind din inima dumitale sentimentul, să văd ce nume vei da acestor elanuri, iar dumneata… Cum poţi, Olga! Da, sunt îndrăgostit de dumneata şi afirm că, în afară de aceasta nu există adevărată dragoste: nu te îndrăgosteşti nici de tată, nici de mamă, nici de o dădacă. Pe ei îi iubeşti numai.

— Nu ştiu, răspunse ea pe gânduri, cu o privire lăuntrică, cercând parcă să prindă ceea ce se petrecea în inima ei. Nu ştiu dacă sunt îndrăgostită de dumneata. Şi, dacă nu sunt, poate că n-a venit încă momentul. Atâta ştiu că n-am iubit aşa nici pe tata, nici pe mama, nici pe dădaca mea…

— Şi care-i diferenţa? Simţi ceva mai deosebit? stăruia el.

— Ai dori să ştii? întrebă ea cu o umbră de viclenie.

— Da, da, da! Cum se poate să nu simţi nevoia să-ţi exprimi sentimentele?

— Dar de ce vrei să ştii?

— Ca să trăiesc clipă de clipă cu acest gând, azi, toată noaptea, mâine, până când ne revedem iar… Nu trăiesc decât prin asta.

— Ei vezi, dumneata simţi nevoia să reîmprospătezi în fiecare zi rezerva dumitale de dragoste. Iată deosebirea între un îndrăgostit şi un om care iubeşte. Eu…

— Dumneata?… spuse el nerăbdător.

— Eu iubesc altfel, răspunse ea, răsturnându-se pe speteaza băncii cu privirea rătăcind printre norii care pluteau pe cer. Eu îţi duc dorul: îmi pare rău să mă despart de dumneata, fie şi pentru, scurt timp şi sufăr când despărţirea e mai lungă. Am aflat, o dată pentru totdeauna, am văzut şi cred că mă iubeşti, şi sunt fericită, chiar dacă nu mi-ai repeta niciodată că mă iubeşti. Nu ştiu să iubesc mai mult şi mai bine.

        „Parcă ar fi… cuvintele Cordeliei[45]”, se gândi Oblomov, uitându-se la Olga cu ochi plini de patimă…

— De-ar fi… să mori dumneata, spuse ea cu oarecare şovăială, am să port doliu toată viaţa şi niciodată n-o să mai zâmbesc. Dacă te vei îndrăgosti de alta, n-am să cârtesc împotriva soartei, nici n-am să rostesc blesteme, ci îţi voi ura în gândi fericire. Pentru mine, această dragoste este una cu… viaţa, iar viaţa…

Îşi căută cuvintele.

— Ce este viaţa, după dumneata? întrebă Oblomov.

— E o datorie, o obligaţie; aşadar şi dragostea este o datorie. Mi se pare că însuşi Dumnezeu mi-a trimis-o şi mi-a poruncit să iubesc, încheie ea, ridicându-şi ochii spre cer.

— Cordelia! rosti Oblomov. Şi n-are decât douăzeci şi unu de ani! Deci, aceasta e dragostea după părerea dumitale! adăugă el îngândurat.

— Da, şi cred că am destulă putere ca să trăiesc şi să iubesc o viaţă întreagă…

        „Cine a putut să-i insufle aceste gânduri? se întreba Oblomov, uitându-se la Olga aproape cu evlavie. Doar nu pe calea experienţei, a suferinţelor, a încercării prin foc a ajuns ea la această concepţie simplă şi senină asupra vieţii şi a dragostei.”

— Dar bucurii răscolitoare, pasiuni, crezi, că există? întrebă el.

— Nu ştiu, răspunse ea, nu le cunosc şi de aceea nu ştiu dacă există.

— O, ce bine le înţeleg acum!

— Poate că cu timpul voi simţi şi eu aceasta, voi cunoaşte aceleaşi avânturi ca şi dumneata, mă voi uita şi eu aşa la dumneata când ne vom întâlni şi n-are să-mi vină să cred că eşti într-adevăr în faţa mea… Trebuie să fie tare caraghios… adăugă ea vesel. Ce ochi faci dumneata câteodată! Cred că ma tante a observat.

— Dar ce fericire îţi dă dragostea, întrebă el, dacă nu cunoşti acele bucurii pe care le simt eu?

— Ce fericire? Iată! spuse ea, cu un gest larg al mâinii, cuprinzându-l pe el, pe ea şi singurătatea din jurul lor. Oare nu e aceasta o fericire, oare am trăit vreodată aşa? Înainte, n-aş fi stat aici, între aceşti copaci, nici un sfert de ceas singură, fără carte, fără muzică. Mă plictisea să stau de vorbă cu un bărbat, în afară de Andrei Ivanîci. Nu ştiam despre ce să vorbesc şi mă gândeam mereu cum aş face să rămân singură… Iar acum… mă distrează chiar să şi tăcem în doi.

Îşi plimbă ochii în jur, alunecând peste copaci şi iarbă, apoi îi opri asupra lui, îi zâmbi şi–i întinse mâna.

— Crezi că n-are să-mi pară rău când vei pleca? adăugă ea. Că nu mă voi grăbi să mă culc ca să adorm şi să nu mai văd noaptea cea plicticoasă? Că n-am să trimit mâine dimineaţă la dumneata? Că…

Cu fiecare întrebare, Oblomov înflorea din ce în ce la faţă, iar ochii îi străluceau tot mai mult.

— Da, da! repetă el. Şi eu aştept cu nerăbdare dimineaţa. Şi pe mine mă plictiseşte noaptea, şi eu voi trimite mâine la dumneata, nu pentru o treabă, ci numai ca să-ţi mai rostesc o dată numele, să aflu de la servitori vreun amănunt în legătură cu dumneata, să-i invidiez că au şi avut parte să te vadă… Noi doi gândim, trăim şi nădăjduim la fel. Iartă-mi îndoielile: sunt din ce în ce mai sigur că mă iubeşti, aşa cum nu i-ai iubit nici pe tatăl dumitale, nici pe mătuşa, nici…

— Nici căţelul, spuse ea şi izbucni în râs. Ai deci încredere în mine şi nu te frământa cu îndoieli deşarte asupra acestei fericiri, căci, altfel, va pieri. Ceea ce socotesc al meu, nu mai dau niciodată îndărăt, doar dacă mi s-ar lua cu forţa. Ştiu acest lucru, cu toate că sunt tânără, însă… Ştii ceva, spuse ea cu siguranţă în glas, de o lună de zile, de când te cunosc, am stat să mă gândesc mult şi multe ara simţit; e ca şi cum aş fi citit, puţin câte puţin, o carte groasă… Nu te îndoi deci…

— Nu pot să nu mă îndoiesc, o întrerupse el. Nu-mi cere acest lucru! Acum, când eşti de faţă, cred orice: privirea, glasul dumitale, totul îmi vorbeşte. Te uiţi la mine atât de grăitor, încât nu mai e nevoie de cuvinte: pot să-ţi citesc în ochi. Dar când nu eşti lângă mine, începe un joc de îndoieli, de întrebări atât de chinuitoare, încât simt din nou nevoia să alerg la dumneata, să te văd – altfel, nu cred. De ce o fi aşa?

— Iar eu cred: de ce oare? întrebă ea.

— Şi cum ai putea să nu crezi? În faţa dumitale e un om nebun, bolnav de patimă! Cred că în ochii mei te vezi ca într-o oglindă. Şi apoi, ai douăzeci de ani. Uită-te la dumneata! Poate oare un bărbat, întâlnindu-te, să nu-ţi plătească tributul admiraţiei… fie chiar numai cu o privire? Dar să te cunoască, să te asculte, să te privească îndelung, să te iubească, o, e destul pentru a scoate pe cineva din minţi! Iar dumneata eşti atât de calmă, atât de senină! Şi dacă trece o zi-două fără să te aud spunând „te iubesc” aici mi se dezlănţuie zbuciumul…

Şi arătă cu mâna spre inimă.

— Te iubesc, te iubesc, te iubesc! Poftim provizie pe trei zile! spuse ea, sculându-se de pe bancă.

— Glumeşti mereu, în timp ce eu… spuse el cu un oftat, coborând dealul împreună cu ea.

Astfel se desfăşurau între ei convorbirile, mereu pe aceeaşi temă, dar cu diferite variante. Întâlnirile, conversaţiile, toate alcătuiau unul şi acelaşi cântec; erau aceleaşi sunete, aceeaşi lumină vie, strălucitoare, numai razele ei se frângeau şi se despărţeau în mănunchiuri când trandafirii, când verzi, când gălbui, tremurând în atmosfera înconjurătoare. Fiece zi, fiece ceas aduceau cu ele noi sunete, noi raze, dar strălucirea luminii era aceeaşi, răsuna mereu acelaşi cântec.

Şi Olga, şi Oblomov plecau urechea la aceste sunete, le prindeau din zbor şi se grăbeau să-şi cânte unul altuia ceea ce auziseră, fără a bănui că mâine vor răsuna alte acorduri, vor juca alte raze, iar a doua zi uitau că în ajun auziseră un alt cântec.

Olga îşi înveşmânta confidenţele în culorile care străluceau în momentul acela în închipuirea ei şi le credea luate întocmai din natură, grăbindu-se, în cochetăria ei nevinovată şi inconştientă, să apară frumos împodobită în ochii prietenului său.

Oblomov credea şi mai mult în aceste sunete vrăjite, în lumina cea fermecătoare, şi se grăbea sa apară în faţa Olgăi în plinătatea pasiunii, să-i dezvăluie întreaga strălucire şi putere a focului ce-i mistuia sufletul.

Nu se minţeau nici unul pe altul, nici fiecare pe sine însuşi; nu exprimau decât ceea ce le dicta inima, dar glasul inimii trecea prin închipuirea lor.

De fapt lui Oblomov puţin îi păsa dacă Olga era ori nu o Cordelie, dacă era să rămână credincioasă acestui chip sau să pornească pe o cale nouă, prefăcându-se într-o altă imagine; nu dorea decât să-i apară în culorile şi razele strălucitoare cu care trăia în inima lui, nu dorea decât să se simtă fericit alături de ea.

Nici Olga nu dorea să ştie dacă pătimaşul ei adorator i-ar fi ridicat mănuşa aruncată în gura leului, dacă s-ar fi azvârlit de dragul ei în prăpastie. Nu dorea decât să vadă semnele acestei pasiuni, iar el să rămână credincios idealului ei de bărbat, al unui bărbat pe care ea l-a trezit la viaţă; nu dorea decât să întreţină în el cu raza privirii şi cu zâmbetul ei flacăra vioiciunii, iar el să nu înceteze a vedea în ea scopul vieţii.

De aceea, în imaginea fugară a Cordeliei, în focul patimii lui Oblomov, nu se rămăsese decât o clipă o adiere efemeră a dragostei, o singură dimineaţă a ei, un arabesc capricios al iubirii. Iar mâine, mâine va străluci o altă imagine, poate tot atât de frumoasă, dar alta…