X.

Oblomov era în starea de spirit a omului care tocmai a petrecut cu privirea asfinţitul soarelui de vară şi acum se bucură privind urmele lui roşietice, cu ochii pierduţi în zare, fără a-şi întoarce capul înapoi spre locui, de unde vine noaptea, gândindu-se numai că mâine va fi iar cald şi lumină.

Stătea culcat pe spate, desfătându-se de ultimele impresii ale întâlnirii din ajun. „Te iubesc, te iubesc, te iubesc”, răsuna încă în urechile lui, mai dulce ca orice cântec al Olgăi; mai simţea încă stăruind asupra lui cele din urmă raze ale privirii ei adânci. Citea în ea înţelesul, măsura gradul iubirii ei şi începea să aţipească, când deodată…

A doua zi dimineaţă, Oblomov se sculă palid şi posomorât. Pe faţă i se citeau urmele insomniei: fruntea îi era încreţită, iar în ochi nu rămăsese nici urmă de foc sau dorinţe. Mândria, privirea veselă şi vioaie, graba măsurată, conştientă, a mişcărilor unui om ocupat, totul pierise.

Îşi luă alene ceaiul, nu se atinse de nici o carte, nu se aşeză la masă; aprinse gânditor o ţigară şi se aşeză pe divan. Înainte s-ar fi întins pe divan; acum însă se dezvăţase şi nici nu-l trăgea spre pernă; se propti totuşi cu cotul pe ea, semn care amintea de obiceiurile sale dinainte.

Era posomorât, ofta din când în când, ridica deodată din umeri, clătina amărât din cap.

Simţea în el o frământare – nu erau însă fiorii dragostei. Avea în faţa lui chipul Olgăi, dar chipul acesta plutea în depărtare, într-un fel de ceaţă, stins, străin parcă de el. Oblomov îl privea cu ochi îndureraţi şi oftă.

        „Să trăieşti precum îţi porunceşte Domnul şi nu aşa cum doreşti este o regulă înţeleaptă, însă…”

Şi căzu pe gânduri.

        „Da, e limpede: nu poţi trăi după cum vrei, grăia în el un glas morocănos şi îndărătnic, căci cazi într-un haos de contradicţii pe care nici o minte omenească – oricât de adâncă, oricât de îndrăzneaţă – nu le poate descurca! Ieri ai dorit un lucru, astăzi râvneşti la el cu patimă, până la sleirea totală a puterilor, iar poimâine roşeşti de cele ce ai dorit; apoi îţi blestemi zilele de ce ţi s-a împlinit dorinţa; iată unde ajungi dacă păşeşti cu prea multă îndrăzneală şi fără frâu în viaţă, dacă spui îndărătnic vreau. Trebuie să înaintezi pe dibuite, să închizi ochii asupra multor lucruri şi să nu râvneşti la fericire, să nu îndrăzneşti să cârteşti dacă o pierzi – aşa e viaţa! Cine a mai scornit că viaţa este fericire, desfătare? Nebuni ce sunt! «Viaţa este viaţă, este datorie, a spus Olga, este o obligaţie, iar obligaţiile sunt câteodată grele.» Să ne facem deci datoria…”

Oblomov suspină:

— N-am s-o mai revăd pe Olga… O, Doamne! Tu mi-ai deschis ochii şi mi-ai arătat datoria, spunea el cu ochii spre cer. De unde să iau putere? Să rup! Mai este cu putinţă acum, deşi mă va durea mult; în schimb, n-o să mă căiesc mai târziu că nu m-am despărţit de ea. Dar are să vină îndată servitorul ei, voia să-l trimită… Nu se aşteaptă deloc…

Ce se întâmplase? Ce vânt a suflat deodată în viaţa lui Oblomov? Ce nori a adus? Şi de ce lua acum în spinare un jug atât de greu? Doar mai ieri se uitase în sufletul Olgăi şi văzuse acolo o lume luminoasă şi o soartă senină, citise acolo horoscopul lui şi al ei. Ce s-a întâmplat?

Poate că s-a culcat cu stomacul plin sau întins pe spate, aşa încât starea lui de spirit lirică a cedat locul unor spaime oarecare.

De câte ori nu ţi se întâmplă să adormi într-o seară senină şi liniştită de vară, plină de stele, gândindu-te cât de frumos are să fie mâine pe câmp în strălucirea dimineţii! Cât de plăcut are să fie să te afunzi în desişul pădurii, ca să te aperi de căldură!… Şi deodată te trezeşti în răpăit de ploaie, cu cerul acoperit de nori cenuşii şi trişti; e frig, umezeală…

Încă de cu seară, Oblomov îşi ascultase, ca de obicei, bătăile inimii, pe urmă o pipăise cu mâna, controlând dacă nu cumva s-a mărit, în sfârşit, se adâncise în analiza fericirii sale – când deodată dădu peste un strop de amărăciune şi se otrăvi cu el.

Veninul lucra repede şi puternic. Oblomov îşi retrăi în gând întreaga viaţă şi se simţi cuprins, pentru a mia oară, de remuşcări şi regrete tardive la gândul trecutului. Vedea în închipuire cum ar fi fost el acum, dacă ar fi mers voios tot înainte, cât de plină şi de bogată i-ar fi fost viaţa, dacă era activ; apoi se întrebă ce este el şi cum poate Olga să-l iubească, pentru ce?

        „N-o fi cumva o greşeală?” îi fulgeră prin gând şi fulgerul acesta îi nimeri drept în inimă, rănind-o adânc. Gemu. „O greşeală! Da… Aşa este!” îşi zicea el.

        „Te iubesc, te iubesc, te iubesc!” răsună din nou în amintirea lui şi inima începu să i se încălzească; dar deodată simţi din nou fiori reci. Ce era această triplă afirmare a Olgăi? „Te iubesc”? Iluzie, şoaptă vicleană a unei inimi încă neocupate; nu dragostea însăşi, ci numai presimţirea ei!

Glasul ei va răsuna odată atât de puternic, încât va face să tresară o lume întreagă. Vor afla şi mătuşa, şi baronul, şi ecoul acestei chemări se va auzi până departe! Şi sentimentul acela nu se va strecura încet, ca un pârâiaş prin iarbă, cu un clipocit abia auzit…

Olga iubeşte acum întocmai aşa cum brodează: împlinindu-şi încet, alene, modelul, apoi îşi desfăşoară lucrul şi mai alene, îl admiră, îl pune jos şi uită de el. Da, nu este decât un preludiu al dragostei, o experienţă, iar el este obiectul experienţei, primul care i-a ieşit întâmplător în cale mai potrivit…

Într-adevăr, se întâlniseră şi se cunoscuseră mai îndeaproape datorită unei întâmplări. Ea nici nu l-ar fi observat. Stolz a fost cel care i l-a arătat, care i-a molipsit inima ei tânără şi sensibilă cu afecţiunea pentru el; apoi s-a născut în ea compătimirea pentru starea lui, dorinţa ambiţioasă de a alunga somnul din sufletul lui leneş, ca, pe urmă, să-l lase.

— Va să zică, asta era! spuse el înspăimântat, sculându-se de pe pat şi aprinzând cu mâna tremurătoare lumânarea. Nici n-a fost altceva! Inima ei era coaptă pentru iubire, o aştepta, iar el i-a ieşit întâmplător, din greşeală, în cale… Dar e destul să apară un altul, ca ea să se dezmeticească şi să-şi înţeleagă cu spaimă greşeala. Cum îl va privi ea atunci, cum îi va întoarce spatele! E îngrozitor!… Răpesc bunul altuia! Sunt un hoţ! Ce fac, Doamne, ce fac? Cum am putut să fiu atât de orb?

Se uită în oglindă: era palid, galben la faţă, cu ochii stinşi. Revăzu în gând chipuri de tineri fericiţi, cu privirile umede, gânditoare, însă puternice şi adânci, aşa cum le avea ea, cu o scânteiere vie în ochi, cu zâmbetul plin de încredere în victorie, cu pasul vioi şi glasul sonor. Şi va veni odată clipa când va apărea umil dintre aceşti tineri: Olga se va îmbujora brusc la faţă, îi va arunca lui Oblomov o privire şi… şi va izbucni în râs…!

Se uită din nou în oglindă.

— Oameni ca mine nu pot fi iubiţi! îşi spuse. Apoi se culcă şi îşi îngropă faţa în pernă. Adio, Olga, şi fii fericită! încheie el.

— Zahar! strigă a doua zi dimineaţă. Dacă vine cumva servitorul doamnei Ilinskaia să mă poftească, spune că nu sunt acasă, că am plecat în oraş.

— Am înţeles.

        „Da… Nu, mai bine să-i scrie, îşi zise el. Altminteri, o să-i pară ciudat că am dispărut deodată. Se impune o explicaţie…”

Se aşeză la masa şi începu să scrie repede, cu foc, cu înfrigurare, cu totul altfel decât îi scrisese proprietarului casei, la începutul lui mai. De data aceasta, în scrisoarea lui nu avu loc niciodată o întâlnire neplăcută dintre doi „care” sau doi „ce”.

        „Ţi se va părea ciudat, Olga Sergheevna (scria el), că, în loc să mă revezi pe mine, vei primi această scrisoare, cu toate că ne vedem atât de des. Citeşte-o până la capăt şi vei vedea că nu puteam face altfel. Ar fi trebuit să încep prin această scrisoare. Ne-ar fi cruţat amândurora multe remuşcări în viitor; dar nici acum nu-i prea târziu. Ne-am îndrăgostit unul de altul atât de neaşteptat, atât de repede, de parcă ne-am fi îmbolnăvit amândoi deodată, şi aceasta m-a împiedicat să mă dezmeticesc mai devreme. Şi apoi cine – privindu-te pe dumneata, ascultându-te, ceasuri întregi – cine ar vrea de bunăvoie să ia asupra lui greaua sarcină de a risipi farmecul? Unde să găseşti, clipă de clipă, atâta înţelepciune, atâta voinţă, ca să te poţi opri la marginea povârnişului şi să nu aluneci pe el? Şi mă gândeam în fiecare zi: «Nu mă las târât mai departe de sentiment. Mă voi opri la timp; depinde de mine». Şi totuşi, m-am lăsat târât, iar acum vine momentul luptei în care îţi cer ajutorul.

Numai astăzi, în noaptea aceasta, am priceput cit de repede alunecă picioarele mele. Numai ieri am reuşit să arunc o privire mai adâncă în prăpastia spre care mă rostogolesc, şi m-am hotărât să mă opresc.

Vorbesc numai despre mine, nu din egoism, ci pentru că atunci când eu voi sta în fundul acestei prăpăstii, dumneata ai să pluteşti înainte în înălţimi, ca un înger curat, şi nu ştiu dacă vei voi să arunci în ea o privire. Ascultă-mă! Îţi spun simplu şi deschis, fără ocol: nu mă iubeşti şi nu mă poţi iubi. Încrede-te în experienţa mea şi crede-mă deplin. Căci inima mea a început să bată demult. Să zicem că a bătut greşit, anapoda, dar tocmai aceasta m-a învăţat să deosebesc bătăile normale de cele întâmplătoare. Dumneata n-ai cum să ştii, dar eu pot şi sunt dator să văd unde-i adevărul şi unde-i rătăcirea, şi am datoria să-i previn pe cei care n-au avut încă timpul s-o afle. Iată deci, te previn: eşti pe calea rătăcirii, aruncă o privire îndărăt!

Câtă vreme dragostea noastră apărea ca o nălucire uşoară, zâmbitoare, câtă vreme ea răsuna în «Casta diva» şi plutea în mireasma crenguţei de liliac, în afecţiune, nemărturisită ori într-o privire sfioasă, n-am crezut în ea, luând-o drept un joc al închipuirii şi şoaptă a amorului propriu. Dar timpul acestui joc a trecut; m-am îmbolnăvit de dragoste, am simţit semnele pasiunii. Dumneata te-ai făcut gânditoare, serioasă, mi-ai dat tot timpul de care dispuneai. Ai început să fii nervoasă, să te tulburi, şi atunci – adică abia acum – m-am speriat şi am înţeles că sunt dator să mă opresc şi să-ţi arăt ce se întâmplă.

Ţi-am spus că te iubesc şi mi-ai răspuns acelaşi lucru. Simţi ce disonanţă? Nu simţi? Atunci o vei simţi mai târziu, atunci când eu voi fi în fundul prăpastiei. Uită-te la mine, gândeşte-te bine la viaţa mea: poţi oare să mă iubeşti? Mă iubeşti? «Te iubesc, te iubesc, te iubesc!» mi-ai spus aseară. Nu, nu şi nu, răspund eu hotărât.

Nu mă iubeşti, dar, mă grăbesc să adaug, nu mă minţi, nici nu mă înşeli. N-ai fi în stare să spui da, când în inima dumitale ar răsuna nu. Vreau numai să-ţi dovedesc că sincerele dumitale cuvinte: te iubesc nu reprezintă dragostea de azi, ci numai cea de mâine. Nu este decât nevoia instinctivă de a iubi, care, în lipsa unei hrane adevărate, în lipsa văpăii, arde cu o lumină artificială şi rece, fără să încălzească, şi se manifestă uneori la femei prin mângâieri exagerate date unui copil, unei alte femei, sau pur şi simplu prin lacrimi şi accese de isterie. Ar fi trebuit chiar de la început să-ţi spun cu severitate: «Te-ai înşelat. În faţa dumitale nu este omul pe care l-ai aşteptat, cel pe care l-ai visat. Mai aşteaptă puţin, el va veni, şi atunci te vei trezi. O să-ţi pară rău şi o să-ţi fie ruşine de această greşeală, iar mie părerea aceasta de rău şi ruşinea îmi vor pricinui durere.» Iată ce ar fi trebuit să-ţi spun, dacă natura m-ar fi înzestrat cu o minte mai pătrunzătoare şi un suflet mai curajos, în sfârşit, dacă aş ţi fost mai sincer… Ţi-am şi spus-o, de altfel, dar îţi mai aduci aminte în ce fel? Cu teama ca nu care cumva să mă crezi, să se întâmple acest lucru. Spuneam dinainte tot ce ar fi putut să spună alţii mai târziu, ca să te fac să nu-i asculţi şi să nu-i crezi, iar eu mă grăbeam să te revăd şi mă gândeam: «Cine ştie când o să vină acel altul! Deocamdată sunt fericit!» Iată logica dragostei şi a pasiunilor.

Acum însă gândesc altfel. Dar ce o să fie, îmi spun, când mă voi lega sufleteşte de ea, când faptul de a mă întâlni cu ea n-are să mai fie un lux al vieţii, ci o necesitate, când dragostea mi se va înfige în inimă (pesemne tocmai de aceea şi simt acolo ceva tare)? Cum să mă smulg atunci de lângă ea? O să pot oare rezista la această durere? Are să-mi fie foarte greu. Chiar şi acum nu mă pot gândi la acest lucru fără spaimă. Daca ai fi fost mai încercată, mai în vârstă, atunci mi-aş fi binecuvântat fericirea şi ţi-aş fi întins mâna pe vecie. Dar aşa…

Dar de ce îţi scriu? De ce nu am venit singur să-ţi spun pe faţă că dorinţa de a te vedea creşte în mine pe zi ce trece – şi totuşi nu trebuie să ne mai revedem? Să-ţi spun aceasta în faţă? Judecă şi dumneata dacă aş avea atâta tărie! Uneori chiar vreau să-ţi spun ceva asemănător, dar iese cu totul altceva. Poate că pe chipul dumitale s-ar zugrăvi tristeţea (dacă este adevărat că nu ţi-e urât cu mine) sau că, neînţelegând bunele mele intenţii, te-ai simţi jignită. N-aş putea să îndur nici una, nici alta, aş spune iar cu totul altceva şi, bunele mele intenţii spulberându-se în vânt, totul s-ar sfârşi cu făgăduiala de a ne revedea a doua zi. Acum, departe de dumneata, e cu totul altfel: n-am înaintea mea blânzii dumitale ochi, frumoasa dumitale faţă plină de bunătate. Hârtia rabdă şi tace, iar eu scriu liniştit (mint): nu ne vom mai revedea niciodată (nu mint).

Un altul ar fi adăugat: îţi scriu cu ochii scăldaţi în lacrimi. Dar eu nu vreau să pozez în faţa dumitale, nu mă drapez în faldurile durerii mele, pentru că nu vreau să-ţi măresc suferinţa, să trezesc regrete, tristeţe. De obicei, toate aceste artificii ascund intenţia de a da sentimentului şi mai multă intensitate, iar eu vreau să-l stârpesc în germene, în dumneata ca şi în mine. De altfel, lacrimile sunt mai curând pentru seducătorii care caută să măgulească cu vorbe frumoase amorul propriu imprudent al femeii, sau pentru visătorii pătimaşi. Îţi spun aceasta, luându-mi de la dumneata rămas bun, aşa cum îţi iei rămas bun de la un prieten scump, pe care-l laşi să plece la drum lung. Ar fi prea târziu şi prea greu să fac aceasta peste trei săptămâni sau o lună: dragostea progresează într-un chip de necrezut, e un fel de cangrenă a sufletului. Chiar şi acum nu mai ştiu ce e cu mine, am pierdut socoteala orelor şi a minutelor, nu ştiu când răsare şi apune soarele, ci socotesc doar în gând: am văzut-o, n-am văzut-o, o voi vedea – n-o voi vedea, a venit, n-a venit, are să vină… Toate acestea se potrivesc tinerilor care suportă uşor emoţiile plăcute, ca şi cele neplăcute; mie îmi prieşte liniştea, fie chiar şi plictisitoare, adormitoare, dar familiară mie; furtunilor n-aş putea să le fac faţă.

Mulţi s-or mira de fapta mea, s-or întreba: «De ce fuge?» Alţii vor râde de mine. Fie, m-am hotărât şi la aceasta. O dată ce sunt hotărât să nu te mai revăd, înseamnă că sunt hotărât să rabd orice.

În mâhnirea mea adâncă, mă mângâie puţin gândul că acest scurt episod din viaţa noastră îmi va lăsa pentru totdeauna o amintire atât de curată, atât de înmiresmată, încât va fi de ajuns s-o păstrez ca să nu mă cufund în vechiul somn al sufletului, iar dumitale îţi va servi drept călăuză în dragostea dumitale viitoare, normală, fără să-ţi fi pricinuit vreun rău. Rămâi deci cu bine, înger curat! Te du mai repede în zbor, aşa cum se duce o păsărică speriată de pe ramura pe care s-a aşezat din greşeală – te du tot atât de uşoară, voioasă şi sprintenă, ca şi ea, de pe ramura pe care te-ai aşezat din întâmplare!”

Oblomov scria cu însufleţire: pana lui zbura pe hârtie, ochii îi străluceau, obrajii îi ardeau. Scrisoarea ieşi foarte lungă, ca toate scrisorile de amor: îndrăgostiţii sunt grozav de prolicşi!

        „Ce ciudat! Nu mai sunt nici plictisit, nici trist!” se gândea el. „Sunt aproape fericit… De ce oare? Pesemne, din pricină că mi-am descărcat sufletul în această scrisoare”.

O reciti, o împături şi lipi plicul.

— Zahar! chemă el. Când o veni servitorul, să-i dai scrisoarea asta pentru domnişoara.

— Am înţeles! spuse Zahar.

Oblomov se simţea, într-adevăr, aproape vesel. Se aşeză cu picioarele pe divan şi întrebă chiar dacă este ceva de mâncare. Mâncă două ouă şi aprinse o ţigară. Inima şi mintea lui erau în fierbere. Trăia. Şi-o închipuia pe Olga primind scrisoarea, mirându-se. Ce faţă va avea citind-o? Şi ce o să se întâmple pe urmă?

Gusta de pe acum perspectivele acestei zile, noutatea situaţiei… Cu inima bătându-i mai repede în piept, asculta zgomotul uşii, vrând să ştie dacă servitorul a şi venit, dacă Olga citeşte acum scrisoarea… Dar în antreu nu se auzea nimic.

        „Ce o fi însemnând asta? se întreba el neliniştit. N-a fost nimeni: cum vine asta?”

O voce tainică îi şoptea: „De ce te frămânţi? Doar voiai să nu mai fie nimic, să rupi legăturile?” Oblomov căuta însă să înăbuşe acest glas.

Peste o jumătate de ceas îl chemă şi izbuti să-l aducă pe Zahar din curte, unde acesta stătea de vorbă cu un vizitiu.

— N-a fost nimeni? întrebă el. N-a venit?

— Ba da. A venit, răspunse Zahar.

— Şi ce ai spus?

— Că nu sunteţi acasă; că aţi plecat în oraş.

Oblomov deschise ochii mari.

— De ce ai spus aşa? întrebă el. Ce ţi-am spus eu să faci, dacă vine servitorul?

— Păi n-a fost dânsul, ci fata din casă, răspunse Zahar netulburat.

— Dar scrisoarea, i-ai dat-o?

— Nu, n-am dat-o. Doar mi-aţi poruncit dumneavoastră să spun dintâi că nu sunteţi acasă, scrisoarea s-o dau mai pe urmă. O dau eu când o veni servitorul.

— Eşti un… vrei să mă bagi în mormânt? Unde-i scrisoarea? Adu-o încoace! porunci Oblomov.

Zahar aduse scrisoarea care, între timp, se murdărise destul de tare.

— Spală-te pe mâini! spuse mânios Oblomov, arătându-i pata.

— Sunt curate, răspunse Zahar cu privirea într-o parte.

— Anisia, Anisia! strigă Oblomov. Anisia îşi vârî capul pe uşă.

— Ia priveşte ce face Zahar! i se plânse Oblomov. Ia scrisoarea asta şi dă-o servitorului sau fetei din casă când o veni de la familia Ilinski. S-o dea domnişoarei. Auzi?

— Am auzit, boierule. Lăsaţi, c-o dau eu.

Dar abia apucă să iasă în antreu, că Zahar îi şi smulse scrisoarea din mână.

— Hai, du-te, du-te! strigă el. Vezi-ţi de treburile tale muiereşti!

În curând veni din nou, într-un suflet, fata din casă de la Ilinski. Zahar se duse să-i deschidă. Anisia dădu să se apropie de ea, dar Zahar îi aruncă o privire furioasă.

— Ce cauţi aici? întrebă el răguşit.

— Am venit numai să văd cum ai să…

— Ia vezi! se răsti el, ameninţând-o cu cotul. Vezi-ţi de treabă!

Anisia zâmbi şi se retrase, dar se uită din odaia de alături, să vadă dacă Zahar îndeplineşte porunca boierului.

Auzind gălăgie, ieşi la uşă însuşi Ilia Ilici.

— Ce este, Katia? întrebă el.

— M-a trimis domnişoara să întreb unde aţi plecat: când colo, nici n-aţi plecat, sunteţi acasă. Mă duc repede să-i spun, zise ea, dând să plece.

— Sunt acasă. Astea-s minciuni de-ale lui Zahar, spuse Oblomov. Poftim, du-i domnişoarei această scrisoare!

— Bine, i-o duc!

— Unde-i acum domnişoara?

— A plecat în sat şi mi-a poruncit să vă spun că dacă aţi sfârşit cartea, să poftiţi în grădină, după ceasul unu.

Fata din casă plecă.

        „Nu, nu mă duc… Pentru ce să-mi mai aţâţ sentimentele când totul trebuie să ia sfârşit?” se gândea Oblomov, pornind spre sat.

O zări de departe pe Olga plimbându-se pe deal şi pe Katia ajungând-o din urmă şi dându-i scrisoarea. O văzu apoi pe Olga oprindu-se o clipă, uitându-se la scrisoare, apoi, după o clipă de gândire, făcându-i un semn din cap Katiei şi intrând în aleea parcului.

Oblomov făcu un ocol, trecu pe lângă deal, pătrunse prin capătul celălalt în aceeaşi alee şi, ajungând până la jumătatea ei, se aşeză la pândă în tufiş, pe iarbă.

        „O să treacă pe aici, gândi el, mă uit la ea, fără să mă zărească, văd cum arată, apoi mă depărtez pentru totdeauna”.

Cu răsuflarea tăiată, îi pândea paşii. Nu se auzea însă nimic. Natura trăia cu intensitate, cu toate că, în aparenţă, totul era cufundat într-o linişte solemnă: pretutindeni clocotea o activitate nevăzută, măruntă.

În iarbă, totul se mişca, foia şi se târa. Furnicile alergau în toate părţile, preocupate şi zorite, se ciocneau, se despărţeau în grabă. Părea un târg plin de lume, privit din înălţime, aceleaşi grupuri, aceeaşi îmbulzeală, aceeaşi frământare a norodului.

Un bărzăune bâzâia lângă o floare, căutând să pătrundă în caliciul ei. Muştele se prindeau ciorchine pe o picătură de suc ieşită dintr-o crăpătură a teiului. Undeva, în desiş, o pasăre repeta mereu unul şi acelaşi sunet, poate chemând o altă pasăre.

Doi fluturi, dănţuind unul în jurul altuia în aer, treceau ca prinşi în viitoarea unui vals pe lângă trunchiurile copacilor. Iarba mirosea tare; din ea se auzea un ţârâit neadormit de greier…

        „Ce zarvă e aici! se gândea Oblomov, atent la această forfotă, prinzând cu urechea orice zgomot mărunt al naturii. Iar dinafară s-ar părea că totul e atât de liniştit…!”

Nu se auzea încă nici un pas. În sfârşit, iată… „Ah, oftă Oblomov, dând uşor la o parte crengile, ea e, ea… dar ce văd? Plânge! Doamne!”

Olga mergea încet, ştergându-şi lacrimile cu batista. Dar cum le ştergea, cum îi veneau altele. Se ruşina de ele, le înghiţea, voia să le ascundă chiar şi de copaci şi nu putea. Până atunci, Oblomov n-o văzuse încă niciodată pe Olga plângând; nu se aşteptase să-i vadă lacrimile şi acestea îl ardeau la inimă. Dar nu-l frigeau, îl încălzeau numai.

Porni repede în urma ei.

— Olga, Olga! spuse el duios, păşind spre dânsa.

Ea tresări, aruncă o privire în urmă, se uită la el cu mirare, apoi îşi întoarse capul şi porni mai departe.

Oblomov mergea alături de ea.

— Plângi? întrebă el.

Lacrimile curgeau acum şi mai năvalnic. Nu le mai putea stăpâni. Ascunzându-şi faţa în batistă, izbucni în hohote de plâns şi se aşeză pe prima bancă.

— Ce am făcut! şopti Oblomov înspăimântat.

O apucă de mână, vrând să-i descopere obrazul.

— Lasă-mă! spuse ea. Pleacă! La ce ai mai venit? Ştiu că nu trebuie să plâng. Pentru ce să plâng? Ai dreptate, da, se poate întâmpla orice.

— Ce trebuie să fac ca să nu mai plângi? întreba el, stând în genunchi în faţa ei. Spune-mi, porunceşte! Sunt gata la orice…

— M-ai făcut să plâng, dar nu mai este în puterea dumitale să-mi opreşti lacrimile… Nu eşti chiar atât de puternic. Lasă-mă! spuse ea, făcându-şi vânt cu batista.

Aruncându-i o privire, Oblomov se blestemă în gând.

— Nenorocita asta de scrisoare! rosti el, plin de remuşcări.

Olga deschise coşuleţul ei de lucru, scoase scrisoarea şi i-o întinse.

— Ia-o, spuse ea. Ia-o cu dumneata! Să nu mai plâng, uitându-mă la ea.

Oblomov o ascunse, fără o vorbă, în buzunar. Stătea lângă ea cu capul aplecat.

— Vei recunoaşte cel puţin bunele mele intenţii, Olga? întrebă el încet. Ele dovedesc cât de mult ţin la fericirea dumitale.

— Fericirea mea! spuse ea cu un suspin. Nu, Ilia Ilici! Eu cred că-ţi părea rău văzând fericirea mea atât de calmă şi te-ai grăbit s-o tulburi.

— S-o tulbur? Atunci n-ai citit scrisoarea mea. Îţi pot repeta…

— N-am citit-o toată, pentru că lacrimile mi-au împăienjenit vederea. Sunt încă proastă! Dar am ghicit restul. Nu-mi repeta nimic, ca să nu mai plâng…

Şi lacrimile începură să-i curgă din nou.

— Oare nu renunţ la dumneata, începu el, tocmai fiindcă mă gândesc la fericirea dumitale, pentru care mă jertfesc pe mine însumi? Oare fac aceasta cu sânge rece? Şi nu mi se frânge inima? De ce o fac?

— De ce? repetă ea, oprindu-se deodată din plâns şi răsucindu-se spre el. Pentru acelaşi motiv pentru care te-ai ascuns în tufiş ca să vezi dacă voi plânge şi cum voi plânge! Iată de ce! Dacă ai fi dorit sincer ceea ce ai scris în scrisoare, dacă ai fi fost convins că trebuie să te desparţi de mine, ai fi plecat în străinătate fără să mă revezi.

— Ce idee! începu el cu mustrare în glas, dar mi-şi sfârşi vorba.

Presupunerea Olgăi îl uimise, fiindcă îşi dăduse deodată seama că este adevărul curat.

— Da, întări ea. Ieri ai avut nevoie de „te iubesc” al meu, astăzi, de lacrimile mele, iar mâine, poate, vei dori să vezi cum mor.

— Olga, cum poţi să mă mâhneşti într-atât? Sau, poate, nu crezi că mi-aş da acum o jumătate din viaţă ca să te aud râzând şi să nu-ţi mai văd lacrimile?…

— Da, poate că acum, când ai văzut o femeie plângând pentru dumneata… Nu, adăugă ea. Eşti un om fără inimă. Spui că n-ai vrut să mă faci să plâng; dar, dacă ar fi fost aşa, nici n-ai fi făcut asta…

— Dar parcă am ştiut? spuse Oblomov, ducându-şi amândouă mâinile la inimă, uimit şi întrebător totodată.

— Inima care iubeşte are un fel de inteligenţă a ei, urmă Olga. Ea ştie ce vrea şi prevede dinainte ce se va întâmpla. Ieri n-am putut să vin aici, fiindcă mi-au sosit pe neaşteptate musafiri. Ştiam însă că vei fi îngrijorat aşteptându-mă zadarnic, că, poate, n-ai să poţi dormi la noapte. De aceea am şi venit, fiindcă n-am vrut să te văd chinuindu-te… Iar dumneata… dumneata te bucuri că plâng. Poftim, priveşte, priveşte şi bucură-te…

Şi izbucni din nou în lacrimi.

— Eu şi aşa am dormit prost, Olga: m-am frământat toată noaptea…

— Şi ţi-a părut rău că eu am dormit bine, că nu mă frământ? Nu-i aşa? îi tăie ea vorba. Şi dacă n-aş fi plâns acum, ai fi dormit prost şi la noapte.

— Şi ce trebuie să fac acum: să-ţi cer iertare? întrebă el cu supusă duioşie.

— Iertare cer copiii sau cei care te calcă pe picioare la îmbulzeală. Aici, scuzele nu ajută, spuse ea, făcându-şi vânt cu batista.

— Şi totuşi, Olga, dacă acesta e adevărul? Dacă am avut dreptate şi dragostea dumitale nu-i decât o greşeală? Dacă te vei îndrăgosti de altul şi vei roşi văzându-mă, atunci…

— Ei şi ce? întrebă ea, aruncându-i o privire pătrunzătoare atât de adâncă şi de ironică, încât Oblomov se simţi prost.

        „Ce-o fi vrând iar cu mine?!” se gândi el. „Ţine-te bine, Ilia Ilici!”

— Cum aşa „ei şi ce”? îngână el ca un automat, uitându-se neliniştit la ea, neputând să ghicească ce gând se încheagă acum în capul ei şi cum îşi va justifica ea acest „ei şi ce”, când e vădit că, dacă această dragoste e o greşeală, nici urmările ei nu pot avea nici o justificare.

Olga se uita la el atât de conştient, cu atâta siguranţă, încât se vedea că ştie bine ce vrea să spună.

— Ţi-e teamă, îi spuse ea ironic, ţi-e teamă „să cazi în fundul prăpastiei”, ţi-e frică de o jignire viitoare, te temi că nu te voi mai iubi!… Îmi scrii: „Am să sufăr…”

Oblomov tot n-o înţelegea încă.

— Dar când eu mă voi îndrăgosti de un altul, înseamnă că voi fi fericită! Iar dumneata spui că „prevăd dinainte fericirea dumitale şi sunt gata să-ţi jertfesc totul, chiar şi viaţa”.

Oblomov se uita ţintă la ea, clipind rar.

— Ce logică! şopti el. Să-ţi spun drept, nu mă aşteptam…

Olga îi cerceta din cap până în picioare cu o privire sarcastică.

— Dar fericirea care te face să-ţi pierzi capul? urmă ea. Dar dimineţile şi serile acestea, parcul şi mărturisirea mea „te iubesc”, toate acestea nu valorează nimic, n-au nici un preţ, nu merită nici o jertfă, nici o durere?

        „Ah, de m-ar înghiţi pământul!” îşi zicea el, din ce în ce mai chinuit, pe măsură ce gândul Olgăi îşi dezvăluia înţelesul.

— Dar dacă, întrebă ea cu patimă, dacă te vei plictisi de această dragoste, aşa cum te-ai plictisit de cărţi, de slujbă, de lume? Dacă cu timpul, fără să am o rivală, fără să iubeşti pe altcineva, vei adormi deodată alături de mine, întocmai ca pe divanul dumitale, şi glasul meu nu te va trezi? Dacă nu vei mai simţi acel ghem de la inimă? Dacă vei ţine mai mult decât la mine – nici măcar la o altă femeie – ci la halatul dumitale…?

— Olga, asta e cu neputinţă! o întrerupse el nemulţumit, depărtându-se de ea.

— De ce să fie cu neputinţă? întrebă ea. Dumneata spui că eu „mă înşel”, că „mă voi îndrăgosti de un altul”, iar eu cred câteodată că dumneata, pur şi simplu, vei înceta să mă iubeşti. Şi atunci? Cum o să mă justific pentru cele ce fac eu acum? Şi nu în faţa oamenilor, în faţa lumii, ci în faţa mea însămi?… Nici eu, câteodată, nu pot dormi din pricina acestor gânduri, dar eu nu-ţi sfâşii dumitale inima prin fel de fel de presupuneri privind viitorul, fiindcă eu cred în mai bine. La mine, fericirea învinge teama. Ştiu sa preţuiesc clipa când prezenţa mea îţi aprinde în ochi o strălucire, când mă cauţi căţărându-te pe dealuri, când îţi uiţi lenea şi, de dragul meu, te grăbeşti să te duci la oraş pe arşiţă pentru un buchet de flori sau pentru o carte; când văd că te fac să zâmbeşti, că trezesc în dumneata dorul de viaţă… Eu nu aştept, aici nu caut decât un singur lucru: fericirea, şi cred că am găsit-o. Dacă mă înşel, dacă este adevărat că voi plânge din pricina greşelii mele, cel puţin simt, uite aici (îşi duse mâna la inimă), că n-a fost din vina mea, ci că aşa a vrut soarta, aşa a fost voia lui Dumnezeu. Dar nu mi-e frică de lacrimi viitoare; nu voi plânge pe degeaba: voi fi cumpărat ceva cu preţul lor… Ce fericită… am fost! adăugă ea.

— Aş vrea să fii din nou! spuse rugător Oblomov.

— Iar dumneata vezi viitorul numai în negru; nu-ţi pasă de fericire… E o ingratitudine, urmă ea, nu mai e dragoste, ci…

— Egoism! sfârşi gândul ei Oblomov, neîndrăznind să-şi ridice ochii asupra Olgăi, să spună ceva ori să-i ceară iertare.

— Du-te, spuse ea încet. Du-te unde ai vrut să mergi.

Oblomov se uită la ea. Nu mai plângea; privea gânditoare în jos, scriind cu vârful umbrelei pe nisip.

— Întinde-te iar pe spate, adăugă ea apoi, astfel, nu vei greşi, „nu vei cădea în prăpastie”.

— În loc să fiu pur şi simplu fericit, mi-am otrăvit existenţa şi ţi-am otrăvit-o şi pe a dumitale, îngăimă el, plin de remuşcări.

— Să bei cvas: cu el nu rişti să te otrăveşti! ironiza ea.

— Olga! Nu eşti mărinimoasă! spuse el. După ce că m-am pedepsit singur prin recunoaşterea…

— Da, cu vorba te pedepseşti, te arunci în prăpastie, eşti gata să-ţi jertfeşti jumătate din viaţă, dar apoi vine îndoiala, o noapte fără somn, şi deodată devii atât de duios, de grijuliu şi prudent faţă de persoana dumitale, vezi atât de departe în viitor…!

        „Ce adevăr adânc şi totuşi cât de simplu!” se gândi Oblomov; îi era însă ruşine s-o spună. Cum de n-a putut el singur să vadă acest lucru, pe care i l-a lămurit o femeie care-i abia în pragul vieţii? Şi cât de repede s-a copt ea! Mai deunăzi, părea încă o fetiţă!

— Nu mai avem despre ce vorbi, încheie Olga, sculându-se în picioare. Rămâi cu bine, Ilia Ilici, şi fii liniştit! Doar în aceasta ţi-ai pus fericirea!

— Olga! Nu, pentru Dumnezeu, nu! Acum, când totul e din nou atât de limpede, nu mă alunga!… se ruga el, luând-o de mână.

— Ce mai vrei de la mine? Te întrebi dacă dragostea mea pentru dumneata nu-i o greşeală. Nu-ţi pot risipi îndoielile. Poate că e o greşeală, nu ştiu…

Oblomov îi lăsă mâna. Cuţitul era din nou îndreptat asupra lui.

— Cum nu ştii? Nu simţi? întrebă el şi o umbră de îndoială îi trecu iar pe faţă. Bănuieşti cumva?

— Nu bănuiesc nimic. Ţi-am spus ieri ce simt, dar ce va fi peste un an, aceasta n-o pot şti. Dar oare după o fericire urmează o a doua, o a treia fericire, la fel ca şi cea dintâi? îl întrebă ea, privindu-l cu ochii larg deschişi. Spune! Doar ai mai multă experienţă decât mine.

Dar Oblomov nu dorea să întărească în ea această presupunere şi tăcea, clătinând cu o mână salcâmul de lângă el.

— Nu, nu poţi iubi decât o dată! repetă el, ca un şcolar care spune o frază învăţată pe de rost.

— Ei, vezi? Şi eu cred că-i aşa! adăugă ea. Iar dacă nu-i aşa, atunci poate că şi eu voi înceta să te iubesc. Poate că şi mie, ca şi dumitale, are să-mi pară rău de greşeala mea; poate că ne vom despărţi… Să iubeşti de două-trei ori… nu, nu… nu vreau să cred acest lucru!

Oblomov suspină. Acest poate că îi frângea inima. Mergea în urma ei încet şi gânditor. Dar cu fiecare pas se simţea din ce în ce mai bine; greşeala născocită de el în miez de noapte reprezenta un adevăr atât de depărtat… „Doar nu numai dragostea – toată viaţa este astfel… îi trecu deodată prin cap. Şi dacă ar fi să respingem orice întâmplare ca fiind o greşeală, atunci când n-o să fie greşeală? Ce mi-a venit dar? Parcă aş fi orbit…”

— Olga! spuse el, abia atingând mijlocul ei cu două degete. (Ea se opri.) Eşti mai deşteaptă ca mine.

Ea clătină din cap.

— Nu, sunt mai simplă şi mai curajoasă. De ce te temi? Crezi oare, fără glumă, că poţi să încetezi de a iubi pe cineva? întrebă ea, mândră în convingerea ei.

— Nu mă mai tem! spuse el înviorat. Alături de dumneata, nu mă înfricoşează destinul!

— Am citit nu demult aceste cuvinte… la Sue46, dacă nu mă înşel, răspunse ea cu ironie, întorcându-se spre el, cu singura deosebire că, acolo, o femeie le spune unui bărbat…

Lui Oblomov îi năvăli tot sângele în obraz.

— Olga! Să rămână totul aşa cum a fost ieri, se rugă el, şi nu mă voi mai teme de greşeli.

Olga tăcea.

— Da? întrebă el sfios.

Ea tăcea mai departe.

— Dacă nu vrei să-mi răspunzi, dă-mi un semn oarecare… o crenguţă de liliac…

— Liliacul… s-a trecut, s-a veştejit, răspunse ea. Nu-l vezi ce veşted este?

— S-a trecut, s-a veştejit! repetă el, uitându-se la liliac. Dar şi scrisoarea s-a trecut! spuse el deodată.

Olga clătină negativ din cap. Oblomov mergea în urma ei, gândindu-se la scrisoarea lui, la fericirea lor de ieri şi la liliacul veştejit.

        „Într-adevăr, liliacul se veştejeşte, îşi zicea el. Ce rost a avut această scrisoare, pentru ce n-am dormit cu o noapte întreagă, pentru ce am scris dimineaţa? Iată, simt acum din nou pace în suflet… (Căscă.) Ce somn îmi este! Iar dacă n-ar fi fost scrisoarea, nu era nimic din toate astea: ea n-ar fi plâns, totul ar fi rămas ca ieri, am fi stat amândoi tot aici, pe alee, uitându-ne unul la altul şi vorbind despre fericire. Şi ar fi mers aşa şi azi, şi mâine…” Căscă cât îl ţinea gura.

Apoi îi trecu din nou prin cap ce s-ar fi întâmplat dacă scrisoarea lui şi-ar fi atins-scopul, dacă Olga i-ar fi împărtăşit temerile şi s-ar fi speriat, ca şi el, de greşeli, şi furtuni viitoare, dacă ar fi ascultat de glasul aşa-zisei lui experienţe şi înţelepciuni şi ar fi consimţit să se despartă de el, să-l uite?

Doamne fereşte! Să-şi ia rămas bun, să plece la oraş, în apartamentul cel nou! Apoi ar fi urmat o noapte lunga, un mâine plictisitor, un poimâine de neîndurat şi un şir de zile din ce în ce mai sterpe, din ce în ce mai şterse…

Cum era cu putinţă? Dar aceasta însemna moarte! Şi totuşi, aşa ar fi fost. El s-ar fi îmbolnăvit, desigur. Nu dorea despărţirea, nici n-ar fi putut s-o îndure: ar fi venit să-i ceară s-o revadă iar. „Atunci, de ce i-am mai scris această scrisoare?” se întrebă Oblomov.

— Olga Sergheevna! spuse el.

— Ce doreşti?

— La toate mărturisirile mele, trebuie să mai adaug încă una…

— Care anume?

— Scrisoarea aceasta era cu totul de prisos…

— Nu-i adevărat, era absolut necesară, hotărî ea. Se întoarse spre el şi izbucni în râs, văzându-i faţa, văzând că-i trecuse cu totul somnolenţa şi ochii lui se deschiseseră mari de uimire.

— Necesară? repetă el încet, aţintindu-şi privirea mirată asupra spatelui ei.

Dar nu văzu acolo decât cei doi ciucuri ai mantilei.

        „Atunci, ce însemnau aceste lacrimi, reproşuri? Să fi fost un vicleşug?” Dar Olga nu era deloc vicleană, şi Oblomov văzuse bine acest lucru.

La vicleşuguri nu recurg decât femeile mai mult sau mai puţin mărginite. Din lipsă de inteligenţă adevărată, ele ajung să mişte pârghiile vieţii mărunte, de toate zilele, cu ajutorul vicleşugurilor, împletindu-şi politica lor casnică întocmai ca o dantelă, fără să-şi dea seama în ce chip se aştern în jurul lor liniile principale ale vieţii, încotro se îndreaptă şi unde se îmbină.

Viclenia e asemenea banilor mărunţi cu care nu poţi cumpăra mare lucru. Şi după cum, pe mărunţiş, nu poţi trăi decât un ceas-două, tot astfel poţi ascunde, înşela, denatura cu ajutorul vicleniei, dar ea nu poate cuprinde orizonturi largi, nu poate dezvălui începutul şi sfârşitul unui eveniment mare, de căpetenie.

Viclenia e mioapă, ea vede bine numai la doi paşi, nu mai departe, şi de aceea, de multe ori, cade singură în groapa pe care a săpat-o altora.

Olga era o fată deşteaptă. Cât de uşor şi de limpede rezolvase ea chiar şi problema de astăzi – cum ar fi rezolvat, de altfel, orice alta! Prindea îndată înţelesul nemijlocit ai unui fapt şi găsea drumul cel mai scurt spre înţelegerea lui.

Viclenia e însă ca un şoarece: aleargă împrejur, se ascunde… Nu era în caracterul Olgăi. Atunci ce era? Ce se mai întâmplase?

— De ce a fost necesară scrisoarea? întrebă el.

— De ce? repetă ea şi se întoarse repede spre el. Acum era veselă: îi părea bine că-l descumpănea la fiecare pas. Pentru că, urmă ea apoi apăsat, pentru că n-ai dormit toată noaptea şi ai scris toate acestea pentru mine. Sunt şi eu egoistă! Acesta-i primul motiv…

— Atunci, de ce m-ai dojenit, dacă acum eşti de aceeaşi părere cu mine? o întrerupse Oblomov.

— Pentru că ai stat să-ţi născoceşti dumneata însuţi suferinţele. Eu nu le-am născocit; au venit singure şi acum mă bucur că au trecut. Dar dumneata ai stat să ţi le pregăteşti şi te-ai desfătat cu ele dinainte. Eşti un rău! Pentru asta te-am şi mustrat. Pe urmă… În scrisoarea dumitale simţi că trăieşti un gând viu, sentimentul… azi-noapte şi dimineaţa ai trăit, nu aşa cum trăieşti de obicei, ci aşa cum am vrea noi – prietenul dumitale şi cu mine – să te vedem trăind. Acesta ar fi cel de al doilea motiv. Şi, în sfârşit, cel de al treilea…

Era acum atât de aproape de el, încât lui Oblomov tot sângele îi năvăli ca un val spre inimă şi cap; răsuflă din greu, copleşit de emoţie. Iar Olga îl privea drept în ochi:

— În al treilea rând, pentru că în această scrisoare se răsfrânge, ca într-o oglindă, toată duioşia, toată grija dumitale pentru mine, teama pentru fericirea mea, conştiinţa dumitale curată… toate lucrurile pe care mi le-a dezvăluit în firea dumitale Andrei Ivanîci şi pentru care te iubesc, iertându-ţi lenea, apatia… Fără să vrei, ţi-ai deschis în ea toată inima: nu eşti un egoist, Ilia Ilici; n-ai scris deloc cu gândul să ajungem la despărţire – nu, n-ai dorit acest lucru – ci pentru că ţi-era teamă să mă înşeli… Ceea ce a vorbit în dumneata e sentimentul de cinste; altminteri scrisoarea, aceasta m-ar fi jignit şi n-aş fi plâns, n-aş fi plâns din mândrie. Vezi, ştiu prea bine pentru ce te iubesc şi nu mă tem că fac vreo greşeală: nu mă înşel în privinţa dumitale…

Vorbea, iar lui Oblomov i se părea că o vede înconjurată de o aureolă strălucitoare. Ochii îi scânteiau de triumful iubirii şi de conştiinţa puterii sale; obrajii i se îmbujoraseră. Şi el, Oblomov, era cel care provocase aceasta! Ascultând de imboldul sufletului său cinstit, el aruncase în inima ei această flacără, această strălucire.

— Olga!… Eşti… cea mai minunată dintre femei, eşti cea dintâi femeie din lume! spuse el în culmea însufleţirii şi-i întinse braţele, aplecându-se spre ea. Pentru Dumnezeu… o sărutare, drept chezăşie a acestei fericiri de necrezut! şopti el, aproape ca într-o aiurare.

Olga făcu pe dată un pas îndărăt. Orice urmă de strălucire senină, orice culori dispăruseră din obrajii ei. Ochii ei blânzi aruncau acum fulgere de mânie.

— Niciodată! Niciodată! Nu te apropia! spuse ea, speriată, aproape cu spaimă, întinzându-şi mâinile şi umbrela ca un scut între ei.

Încremenise în loc, ţinându-şi răsuflarea, pe jumătate întoarsă spre el, într-o atitudine ameninţătoare, fulgerându-l cu privirea.

Oblomov se dezmetici de îndată: în faţa lui nu mai era Olga cea blândă, ci o zeiţă adânc jignită, zeiţa mândriei şi a mâniei, cu buzele strânse, cu fulgere în ochi.

— Iartă-mă! îngăimă el ruşinat, pierdut.

Olga se întoarse încet şi porni, furişând peste umăr către el o privire speriată, să vadă ce face. Oblomov nu făcea nimic: umbla încet ca un câine care-şi târăşte coada, după ce i-ai bătut din picior.

Olga îşi grăbi doar puţin pasul dar, văzându-i faţa, izbuti cu greu să-şi stăpânească zâmbetul şi porni mai liniştit înainte, tresărind doar din când în când. Pete de roşeaţă îi apăreau când pe un obraz, când pe altul.

Cu cât înainta, se însenina tot mai mult la faţă, răsufla mai potolit, mai calm; îşi regăsea pasul măsurat. Vedea cu câtă sfinţenie respecta Oblomov opreliştea ei, cuvântul „niciodată”; şi mânia se domolea încetul cu încetul în sufletul ei, făcând loc părerii de rău. Mergea din ce în ce mai încet…

Ar fi vrut să-şi îndulcească puţin izbucnirea. Căuta un pretext ca să deschidă vorba.

        „Am stricat totul! Iată greşeala cea adevărată! «Niciodată!» O, Doamne! Liliacul s-a veştejit, se gândea el, uitându-se la ciorchinile de flori veştede, ziua de ieri s-a veştejit, ca şi scrisoarea; şi clipa aceasta, cea mai frumoasă clipă din viaţa mea, când o femeie – un glas din cer – mi-a spus pentru întâia oară ce am eu bun în mine, s-a veştejit şi ea…!”

Îi aruncă o privire Olgăi. Stătea pe loc, aşteptându-l, cu ochii plecaţi în pământ.

— Dă-mi scrisoarea!… spuse ea încet.

— S-a veştejit, răspunse el trist, întinzându-i scrisoarea.

Olga se apropie de el şi îşi aplecă şi mai mult capul; pleoapele îi ascundeau cu totul, ochii… Aproape că tremura. El îi întinse scrisoarea; dar ea nu-şi ridică fruntea, nu se depărta.

— M-ai speriat, adăugă ea blând.

— Iartă-mă, Olga! îngăimă el.

Olga tăcea.

— Acest „niciodată” mânios! spuse el trist şi suspină.

— Se va veşteji, şopti ea abia auzit, aprinzându-se la faţă.

Îi aruncă o privire ruşinoasă, plină de duioşie, îi luă mâinile între ale ei, le strânse cu putere, apoi le lipi de inima ei.

— Auzi cum bate? spuse ea. M-ai speriat. Dă-mi drumul!

Şi, fără să se mai uite la el, se întoarse şi porni în fugă pe cărare, ridicându-şi puţin faldurile din faţă ale rochiei.

— Unde fugi aşa? întrebă el. Sunt obosit, nu pot să mă ţin după dumneata.

— Lasă-mă! Vreau să cânt, să cânt, să cânt! repetă ea cu faţa îmbujorată. Simt ca un fel de greutate în piept; mă apasă, aproape că mă doare.

Oblomov rămase pe loc, urmărind-o lung cu privirea ca pe un înger în zbor.

        „Oare şi această clipă se va veşteji?” îşi zicea el aproape trist fără să ştie prea bine dacă merge sau stă locului.

        „Liliacul s-a trecut, îşi aminti el din nou. Ziua de ieri a trecut, ca şi noaptea cea plină de vedenii şi de zăduf… Da, şi această clipă va trece, ca şi liliacul! Dar în timp ce noaptea de ieri trecea, începuse să înflorească dimineaţa de azi.”

— Ce înseamnă asta? spuse el cu glas tare, pierdut în gânduri. Dar dragostea… va trece şi ea? Şi eu care credeam că ea va pluti pururea, ca o amiază de vară, deasupra capetelor celor îndrăgostiţi, că nimic nu se va clinti, nici o suflare nu va tulbura atmosfera ei. Nici dragostea însă nu cunoaşte tihnă. Şi ea se mişcă mereu înainte, tot înainte… „ca şi întreaga viaţă”, cum spune Stolz. Şi nu s-a născut încă acel Iisus Navi, care să-i fi spus: „Opreşte-te în loc, nu te mişca!” Atunci, ce va fi mâine? se întrebă el neliniştit şi porni încet spre casă, dus pe gânduri.

Trecând prin faţa ferestrelor Olgăi, auzi cum îşi descărca ea inima în acordurile lui Schubert, care sunau ca un plâns de fericire.

O, Doamne! Ce frumoasă-i viaţa!