VIII.

Ziua aceasta nu-i aduse lui Oblomov decât dezamăgiri. O petrecu cu mătuşa Olgăi, o femeie foarte deşteaptă şi cumsecade, îmbrăcată totdeauna frumos, cu o rochie de mătase nouă care-i şedea minunat, cu guleraş elegant de dantelă. Boneta era făcută de asemeni cu mult gust şi panglicile cochet potrivite cu faţa ei de femeie de aproape cincizeci de ani, dar încă proaspătă. Purta un lornion de aur, atârnat de un lănţuc.

Ţinuta şi gesturile ei erau pline de demnitate. Drapată într-un şal bogat, se aşeza maiestos pe un divan ori îşi rezema graţios braţul pe o pernă brodată. N-o vedeai niciodată cu un lucru de mână ori să se aplece, să coasă, să se ocupe de mărunţişuri – nu, nu i-ar fi stat bine, nu se potrivea cu înfăţişarea ei impunătoare. Până şi poruncile pe care le dădea slugilor le rostea cu un ton nepăsător, scurt şi rece.

Citea uneori, dar nu scria niciodată; vorbea frumos, de altfel mai mult franţuzeşte. Îşi dăduse îndată seama că Oblomov nu se exprimă destul de uşor în limba franceză, astfel încât, chiar de a doua zi, îi vorbi numai ruseşte.

În conversaţie, nu era visătoare, nici nu făcea pe deşteaptă. Se părea că-şi trasase o linie de hotar, pe care mintea nu căuta s-o depăşească. Se vedea din toate că orice sentiment, orice afecţiune, inclusiv dragostea, intrau sau intraseră în viaţa ei deopotrivă cu celelalte elemente, în timp ce, la alte femei, vezi îndată că dragostea e părtaşă la toate problemele vieţii – dacă nu în faptă, cel puţin în vorbă – şi că toate celelalte încap doar pe alături, în măsura în care le lasă loc iubirea.

Femeia aceasta dădea, în primul rând, precădere ştiinţei de a trăi, de a se conduce în viaţă, de a păstra echilibrul dintre gândire şi hotărâre, hotărâre şi îndeplinirea ei. N-o puteai găsi niciodată nepregătită, n-o puteai lua prin surprindere; era ca un duşman vigilent care, oricât l-ai pândi, te va întâmpina totdeauna cu o privire trează îndreptată asupra ta.

Elementul ei era lumea, adică societatea şi de aceea, la ea, tactul şi prudenţa precedau orice gând, orice cuvânt sau mişcare.

Nu-şi dezvăluia niciodată şi nimănui frământările ascunse ale inimii, nu încredinţa nimănui tainele ei sufleteşti. Alături de ea nu vedeai vreo bună prietenă, o bătrânică cu care să stea să şoptească la o ceaşcă de cafea. Numai cu baronul von Langvagen rămânea deseori singură seara, uneori până la miezul nopţii, însă aproape totdeauna cu Olga de faţă. De fapt, mai mult tăceau, însă tăceau într-un fel înţelept şi plin de înţeles, ca şi cum ar fi ştiut numai ei ceva, necunoscut celorlalţi. Dar atât şi nimic mai mult.

Pesemne că le place să-şi petreacă timpul împreună, asta era singura concluzie pe care o puteai trage privindu-i, căci mătuşa se purta cu baronul întocmai ca şi cu ceilalţi: cu aceeaşi blândeţe şi bunăvoinţă şi tot atât de calm şi de egal.

Şi gurile rele se folosiseră de acest lucru ca să facă aluzii ia o prietenie de demult, la o călătorie a lor făcută cândva împreună în străinătate. Dar în atitudinea ei faţă de el nu puteai prinde nici o umbră de afecţiune deosebită căci, oricât de ascunsă ar fi fost aceasta, oricum, ar fi răzbit la suprafaţă.

Baronul avea tutelă asupra micii moşii a Olgăi, care fusese ipotecată cu prilejul îndeplinirii unei comenzi, şi rămăsese în această situaţie.

Se ocupa de proces, adică punea pe un funcţionar să scrie hârtii, le citea prin lornionul său, le iscălea, apoi îl trimitea pe acelaşi funcţionar să le ducă pe la instituţii, în timp ce el însuşi îşi folosea relaţiile de lume pentru a asigura procesului o desfăşurare favorabilă. Făgăduia să obţină o dezlegare grabnică şi fericită. Faptul acesta făcu să înceteze bârfelile şi lumea se obişnui să-l privească pe baron venind în casă ca o rudă.

Avea aproape cincizeci de ani, dar se ţinea foarte bine; atât numai că-şi cănea mustaţa şi şchiopăta puţin de un picior. Era de o politeţe desăvârşită, nu fuma niciodată în faţa doamnelor, nu şedea picior peste picior şi-i condamna cu asprime pe acei tineri care-şi permit să stea în lume tolăniţi într-un fotoliu, cu genunchii şi cizmele la înălţimea nasului. Îşi păstra mănuşile şi în casă, scoţându-le numai când se aşeza la masă.

Se îmbrăca după ultima modă şi purta la reverul fracului o mulţime de barete de decoraţii. Umbla totdeauna în cupeu şi purta multă grijă cailor: înainte de a se urca în trăsură, în primul rând se ducea să cerceteze hamurile şi chiar copitele cailor; uneori scotea din buzunar o batistă albă şi-i freca pe grumaz sau pe spate, ca să vadă dacă sunt bine ţesălaţi.

Pe cunoscuţi îi saluta cu un zâmbet politicos şi plin de bunăvoinţă, pe necunoscuţi – dintâi rece; când îi erau însă prezentaţi, un zâmbet lua îndată locul răcelii şi cel prezentat putea să fie sigur că va avea oricând parte de acest zâmbet.

Îi plăcea să vorbească despre orice; vorbea la fel de sigur despre virtute şi scumpetea traiului, despre ştiinţă şi despre societate. Îşi exprima părerile în fraze limpezi şi bine închegate, ca şi cum ar fi rostit sentinţe gata făcute, scrise într-un manual şi publicate pentru uzul tuturor.

Până atunci, relaţiile dintre Olga şi mătuşa ei fuseseră foarte simple şi calme; în afecţiune nu depăşiseră, niciodată graniţele rezervei; nici o umbră de nemulţumire nu se strecurase vreodată între ele.

Aceasta se datora în parte caracterului mătuşii Maria Mihailovna, în parte lipsei totale de motive, pentru amândouă, de a se purta altfel. Mătuşii nu-i trecea prin cap să-i ceară Olgăi vreun lucru care să fie împotriva dorinţelor tinerei fete, iar Olga nici prin vis nu s-a gândit vreodată să nu îndeplinească vreo dorinţă de-a mătuşii, să nu-i urmeze sfatul.

Şi în ce se arătau aceste dorinţe? În alegerea unei rochii sau pieptănături, sau în faptul de a merge la teatrul francez sau la operă.

Olga era ascultătoare în măsura în care mătuşa exprima o dorinţă sau dădea vreun sfat, nimic mai mult. Iar mătuşa făcea acest lucru cu o rezervă care mergea până la răceală, atâta cât îi permiteau drepturile ei de, mătuşă şi nimic mai mult.

Relaţiile dintre ele erau atât de incolore, încât nu-ţi puteai da seama dacă mătuşa are vreo pretenţie la ascultare sau la o afecţiune deosebită din partea Olgăi, sau dacă Olga era ascultătoare din fire, sau dintr-o afecţiune deosebită faţă de mătuşa ei.

În schimb, de la prima vedere puteai să-ţi dai seama că ai în faţa ta o mătuşă şi o nepoată şi nu o mamă cu o fiică.

— Mă duc să fac cumpărături. Ai nevoie de ceva? întreba mătuşa.

— Da, ma tante, aş vrea să schimb rochia mea liliachie, răspundea Olga şi atunci plecau împreună. Sau: Nu, ma tante, am fost de curând.

Mătuşa o lua cu două degete de obraji şi o săruta pe frunte, iar Olga săruta mâna mătuşii. Aceasta pleca, iar nepoata rămânea acasă.

— Închiriem iar aceeaşi vilă, spunea mătuşa, nici întrebător, dar nici afirmativ, ci numai aşa, ca şi cum ar sta singură pe gânduri, nehotărâtă.

— Da, e foarte bine acolo, răspundea Olga. Şi atunci închiriau vila.

Dacă Olga spunea însă:

— Ah, ma tante, nu te-ai săturat încă de această pădure şi de nisip? Ce ar fi să căutăm în altă parte?

— Să vedem, zicea mătuşa.

— Vrei să mergem la teatru, Olenka? întreba ea. Se vorbeşte de mult de această piesă.

— Cu plăcere, răspundea Olga, fără a se grăbi însă să-i facă pe plac, nici să-şi manifeste supunerea.

Li se întâmpla uneori chiar să se certe puţin.

— Vai de mine, ma chčre, crezi că te prind bine panglicile acestea verzi? întreba mătuşa. Ia-le mai bine pe cele „rose-thé”.

— Ah, ma tante, e a şasea oară că le pun pe cele „rose-thé”…Te saturi în cele din urmă.

— Atunci ia-le pe cele „penseé”!

— Dar acestea-ţi plac?

Mătuşa se uita atent, apoi clătina încet din cap:

— Poţi să faci ce vrei, ma chčre, dar în locul tău cu aş pune pe cele „pensée” sau „rose-thé”.

— Nu, ma tante, mai bine le pun pe astea, spunea Olga blând şi punea ce-i plăcea ei.

Îi cerea mătuşii sale sfaturi, nu ca unei persoane cu autoritate, al cărui verdict trebuie să fie lege, ci aşa cum ar fi cerut sfatul oricărei alte femei mai cu experienţă decât ea.

— Ma tante, dumneata ai citit această carte. Cum e? întreba ea.

— Ah, ce insanităţi! spunea mătuşa, împingând cartea la o parte, fără s-o ascundă însă şi fără să ia masuri ca Olga să n-o citească.

Iar Olgăi nici prin cap nu i-ar fi trecut s-o citească. În cazul în care nici una din ele nu găsea un răspuns, întreba pe baronul von Langvagen sau pe Stolz – când era de faţă – şi cartea era citită sau nu, după verdictul lor.

— Ma chčre Olga, spunea uneori mătuşa. Mi s-a povestit ieri o istorie stupidă despre tânărul acela care stă de vorbă cu tine deseori când eşti la familia Zavadski.

Şi atât. Iar Olga era liberă să vorbească ori nu cu tânărul.

Apariţia lui Oblomov în casa lor nu stârni nici un fel de întrebări, nici măcar o atenţie deosebită din partea mătuşii, a baronului sau a lui Stolz. Acesta din urmă dorea să-l introducă pe prietenul său într-o casă unde totul să fie oarecum simandicos, unde nu numai că nu i s-ar oferi să-şi facă siesta de după masă, dar unde nu se cădea nici măcar să stai picior peste picior, trebuia să fii întotdeauna bine îmbrăcat şi să ştii ce spui, într-un cuvânt, unde nu poţi nici să te culci, nici să fii lasă-mă să te las şi unde tot timpul era o conversaţie vioaie, plină de actualitate.

Stolz se mai gândise de asemeni că a introduce în viaţa somnolentă a lui Oblomov prezenţa unei femei tinere, simpatice, inteligente, vioaie şi puţin ironice, era ca şi cum ai aduce într-o odaie întunecoasă o lampă care va răspândi în toate colţurile umbrite o lumină egală şi câteva grade de căldură, înveselind întreaga încăpere.

Iată tot rezultatul la care dorise să ajungă prezentându-l pe prietenul său Oâgăi. Nu prevăzuse că va provoca un foc de artificii; cu atât mai puţin prevăzuseră aceasta Olga şi Oblomov.

Ilia Ilici izbuti să stea de vorbă cu mătuşa, foarte ceremonios, timp de două ore, fără să fi pus o dată un picior peste altul şi vorbind cuviincios despre toate; îi împinse chiar de două ori cu îndemânare scăunelul sub picioare.

Sosi baronul, zâmbi politicos şi-i strânse binevoitor mâna.

Oblomov se purta şi mai ceremonios şi toţi trei erau cât se poate de mulţumiţi unul de altul.

Convorbirile de prin colţuri şi plimbările lui Oblomov cu Olga, mătuşa le privea… mai bine zis, nu îe privea în nici un chip.

Ar fi fost cu totul altceva dacă s-ar fi plimbat cu un tânăr, un fante. E drept că nici atunci nu i-ar fi spus nimic, însă cu tactul ei înnăscut ar fi potrivit lucrurile altfel: s-ar fi dus cu ei de vreo două-trei ori la plimbare sau ar fi trimis pe altcineva să-i însoţească, astfel încât plimbările să ia sfârşit de la sine.

Dar să se plimbe cu monsieur Oblomov, să stea cu el într-un colţ al salonului sau pe balcon… ce are a face? Oblomov avea peste treizeci de ani: nu era deci să-i vorbească prostii, să-i dea cine ştie ce cărţi… Nimeni nu s-ar fi gândit de altfel la aşa ceva.

Pa lângă asta, mătuşa îl mai auzise pe Stolz spunându-i Olgăi înainte de plecare să nu-l lase pe Oblomov să doarmă, să-l chinuiască, să-l tiranizeze, dându-i fel de fel de însărcinări, într-un cuvânt, să dispună de el. O rugase şi pe ea, mătuşa, să nu-l piardă din vedere, să-l cheme cât mai des pe la ele, să-l ia la plimbare, pe jos şi cu trăsura, obligându-l să se mişte cât mai mult, în cazul când n-ar pleca în străinătate.

Câtă vreme Oblomov a stat cu mătuşa, Olga nu s-a arătat deloc. Timpul se tărăgăna încet. Începuseră să-l treacă fiorii. Bănuia acum care trebuie să fie motivul acestei schimbări de purtare din partea Olgăi – schimbare care era pentru el şi mai greu de îndurat decât cea dinainte – nu ştia nici el de ce.

Prima lui greşeală îi lăsase în suflet numai teamă şi ruşine, acum însă simţea un fel de apăsare pe inimă, o răceală neplăcută şi tristă, ca într-o zi umedă şi ploioasă. Îi dăduse să înţeleagă că a ghicit dragostea ei pentru el. Dar dacă a greşit în presupunerile sale? Era, într-adevăr, o jignire, poate chiar de neiertat. Şi chiar dacă a ghicit bine, cât de neîndemânatic a fost! Nu era desigur decât un încrezut!

Poate că a speriat sentimentul care bate sfios la uşa unei inimi tinere, feciorelnice, şi se lasă din zbor, uşor şi delicat ca o păsărică pe ramură: un zgomot străin, un foşnet, şi gata, a zburat.

Aştepta cu înfiorare clipa când Olga va coborî la masă să vadă ce şi cum va vorbi, cu ce ochi îl va privi…

Olga coborî şi Oblomov rămase uluit văzând-o: cât p-aci să n-o recunoască. Avea cu totul altă faţă; chiar şi vocea i se schimbase.

Surâsul tineresc, naiv, aproape de copil, nu-i mai juca pe buze; nu-l privi niciodată cu ochii larg deschişi, oglindind o întrebare, o nedumerire sau curiozitate sinceră, ca şi cum n-ar mai fi avut despre ce să întrebe, ce să afle, de ce să se mire.

Privirea ei nu-l mai urmărea ca înainte. Se uita la el, ca şi cum l-ar fi cunoscut şi studiat demult şi n-ar fi reprezentat pentru ea nimic mai mult decât baronul, într-un cuvânt, i se părea că n-a mai văzut-o de un an şi că, între timp, ea a îmbătrânit cu un an.

Severitatea, supărarea ei din ajun pieriseră cu totul; glumea şi chiar râdea, răspundea serios şi amănunţit la întrebările la care înainte n-ar fi răspuns nimic. Se vedea că era hotărâtă să-şi dea toată osteneala ea să se poarte ca toată lumea, ceea ce nu făcuse niciodată înainte. Nu mai avea libertatea, spontaneitatea ei de până acum, care-i îngăduise să spună tot ce-i trecea prin minte. Unde dispăruseră oare?

După masă, Oblomov se apropie de ea şi o întrebă dacă doreşte să meargă la plimbare. Fără a-i răspunde, Olga o întrebă pe mătuşa ei:

— Ce zici, ne ducem la plimbare?

— Dacă nu mergem prea departe, răspunse mătuşa. Spune să-mi aducă umbrela!

Se duseră deci cu toţii. Se plimbară alene, privind în zare, către Petersburg, ajunseră până la pădure şi se întoarseră iar în balcon.

— Mi se pare că nu eşti dispusă să cânţi astăzi? Nici nu îndrăznesc să cer acest lucru, întrebă Oblomov, dorind să se sfârşească odată cu această încordare, să vadă întorcându-se veselia ei, să surprindă măcar într-un cuvânt, într-un zâmbet, în sfârşit, în cântecul ei, o rază de sinceritate, de naivitate şi încredere.

— E prea cald, spuse mătuşa.

— Nu-i nimic, am să încerc, hotărî Olga şi cântă o romanţă.

Oblomov asculta şi nu-i venea să-şi creadă urechilor.

Nu mai era ea. Unde era glasul ei pătimaş dinainte?

Cânta curat, corect şi, în acelaşi timp, atât de… aşa cum cântă toate fetele tinere rugate să cânte în societate: fără sentiment. Nu-şi mai punea sufletul în cântec şi nici un nerv nu tresărea în cei ce o ascultau.

Ce era oare aceasta: viclenie, prefăcătorie ori supărare? Nu se putea ghici nimic; privea prietenos, vorbea cu plăcere, însă întocmai aşa cum cânta, aşa cum face toată lumea… Ce să fie?

Fără să mai aştepte ceaiul, Oblomov îşi luă pălăria şi dădu să plece.

— Poftim mai des pe la noi, monsieur Oblomov, dacă nu te plictiseşte, spuse mătuşa. În timpul săptămânii suntem mai mult singure, dar duminica totdeauna vine câte cineva şi n-ai să te plictiseşti.

Baronul se sculă politicos şi-i salută, înclinând capul.

Olga îl salută din cap ca pe o veche cunoştinţă, iar când Oblomov ieşi din odaie, ea se întoarse spre geam şi privi nepăsător afară, ascultând paşii lui care se depărtau.

Aceste două ore şi cele trei-patru zile următoare, cel mult o săptămână, aduseră mari prefaceri în ea, făcând-o să progreseze foarte mult. Numai femeile sunt capabile de o asemenea înflorire rapidă a tuturor laturilor sufleteşti.

Părea că ascultă mersul vieţii, nu zi de zi, ci ceas de ceas. Şi orice oră de experienţă cât de mică, orice întâmplare cât de neînsemnată, care trece în zbor, ca o pasăre, şi scapă atenţiei unui bărbat, sunt prinse nemaipomenit de repede de o fată tânără; ea le urmăreşte cu privirea zborul, şi curba descrisă de acest zbor îi rămâne în amintire ca un semn de neşters, o îndrumare, un învăţământ.

Acolo unde pentru un bărbat e nevoie de un stâlp indicator, unei fete îi ajunge o adiere de vânt, o uşoară înfiorare a văzduhului, pe care abia o poţi prinde cu urechea.

Din ce pricină oare pe faţa unei fete, care numai cu o săptămână înainte fusese atât de voioasă, lipsită de griji şi de o naivitate de-ţi venea să şi râzi privind-o, se iveşte deodată un gând grav? Ce fel de gând? Despre ce anume? S-ar părea că în el e cuprins totul, toată logica, toată filozofia adâncă şi plină de experienţă a bărbatului, toată rânduiala vieţii.

Un cousin[39] care mai ieri a lăsat-o fetiţă mică, iar între timp şi-a isprăvit studiile, şi-a pus epoleţi, şi acum, revăzând-o, aleargă vesel spre ea, cu gând s-o bată pe umăr, ca mai înainte, să se învârtească amândoi prin odaie, ţinându-se de mâini, să sară peste scaune şi canapele… deodată, uitându-se mai bine la ea, se simte cuprins de sfială, se depărtează, înţelegând că el este încă un băieţandru, pe când ea e acum femeie!

Ce să fie? Ce s-a întâmplat? O tragedie? Vreun eveniment răsunător, o noutate de care să vorbească tot oraşul?

Nimeni nu ştie nimic – nici maman, nici mon oncle sau ma tante[40], nici dădaca sau fata din casă. Nici n-a avut când să se întâmple; fata a dansat două mazurci şi câteva contradansuri, pe urmă a început s-o doară capul, n-a dormit noaptea…

Apoi i-a trecut totul, numai că i s-a adăugat ceva nou în expresie: priveşte altfel, nu mai râde în hohote; nu mănâncă câte o pară întreagă deodată, nici nu mai povesteşte „cum a fost la ele, la pension…” Şi-a isprăvit şi ea studiile…

A doua şi a treia zi, Oblomov – întocmai ca acel cousin – de-abia o recunoscu pe Olga. Se uita la ea sfios în timp ce ca îl privea simplu, fără curiozitatea, nici duioşia dinainte, ci aşa cum îl priveau toţi ceilalţi.

        „Ce i s-o fi întâmplat? Ce gândeşte, ce simte acum? se frământa el. Pe cinstea mea, nu mai înţeleg nimic!”

Şi cum ar fi putut să înţeleagă el că Olgăi i se întâmplase ceea ce unui bărbat i se întâmplă la douăzeci şi cinci de ani, cu ajutorul a douăzeci şi cinci de profesori şi a mai multor biblioteci, după ce a hoinărit prin lume, uneori chiar cu preţul pierderii parţiale a parfumului nevinovăţiei sale sufleteşti, a prospeţimii de gândire şi a părului, adică să priceapă că Olga păşise pragul vieţii conştiente. Şi pasul acesta o costase foarte puţin.

— E plictisitor şi penibil! încheie el. O să mă mut în cartierul Vîborg, am să studiez, am să citesc, am să plec la Oblomovka… Singur! adăugă el apoi cu adâncă tristeţe. Fără ea! Adio, paradisul meu! Adio, ideal frumos, paşnic al vieţii!

Nu se mai duse la ei nici a patra, nici a cincea zi. Nu citea nici nu scria nimic; porni într-o zi la plimbare, ieşi pe drumul prăfos; mai încolo trebuia să urce la deal.

        „Ce plăcere să-urci pe căldura asta!” îşi spuse el, căscă şi se întoarse din drum, apoi se întinse pe divan şi dormi un somn greu ca cel de pe vremuri din strada Gorohovaia, în odaia lui plină de praf, cu storurile trase.

Avu nişte vise tulburi. Deşteptându-se, găsi în faţa lui masa întinsă: ciorbă rece, şniţele. Zahar stătea lângă geam, privind adormit afară; în odaia de alături, Anisia făcea zgomot cu farfuriile.

Luă masa şi se aşeză la fereastră. Ce plictisitor, ce absurd e să fii mereu singur! Din nou nu-i venea să se ducă nicăieri, să facă nimic…!

— Ia uitaţi-vă, conaşule, ne-au trimis vecinii un pisoiaş. Nu doriţi să-l luaţi? Aţi întrebat ieri de unul, spuse Anisia cu ghidul să-i alunge urâtul şi-i puse pisoiul pe genunchi.

Începu să-l mângâie. Dar şi cu pisoiul îi era urât.

— Zahar! spuse el.

— Ce poftiţi? răspunse în silă Zahar.

— Poate că mă mut la oraş, spuse Oblomov.

— Unde? N-aveţi casă.

— În cartierul Vîborg.

— Cum vine asta: ne mutăm de la o vilă la alta? răspunse Zahar. Ce să căutaţi acolo? Ori vi s-a făcut dor de Mihei Andreici?

— Aici n-am confort…

— Iar să ne mutăm? Doamne fereşte! Şi aşa suntem morţi de oboseală. Apoi nu găsesc două ceşti şi peria de măturat; de nu le-o fi dus cumva Mihei Andreici dincolo, te pomeneşti că s-au pierdut de-a binelea.

Oblomov tăcea, Zahar ieşi din odaie, dar se întoarse îndată cu un geamantan şi un sac de drum.

— Dar cu astea ce să fac? Să le vând? întrebă el, împingând geamantanul cu piciorul.

— Ai înnebunit! Zilele astea plec în străinătate, spuse supărat Oblomov.

— În străinătate! rosti cu un zâmbet strâmb Zahar. Vorba vine, în străinătate!

— Ce te miri aşa? Plec şi gata… Am şi paşaportul scos, spuse Oblomov.

— Dar cine o să vă tragă acolo cizmele din picioare? întrebă ironic Zahar. Fetele? Ai? Păi, o să muriţi acolo fără mine!

Zâmbi din nou. Zâmbetul îi zburli favoriţii şi sprâncenele.

— Vorbeşti numai prostii! Scoate astea afară şi du-te! răspunse înciudat Oblomov.

A doua zi, pe la ora nouă trecute, când Oblomov abia se trezise din somn, Zahar îi spuse, servindu-i ceaiul, că a fost la brutărie şi a întâlnit-o acolo pe domnişoara.

— Care domnişoară? întrebă Oblomov.

— Ei, care? Domnişoara Ilinskaia, Olga Sergheevna.

— Ei, şi? întrebă nerăbdător Oblomov.

— Şi a poruncit să vă duc complimente, a întrebat dacă sunteţi sănătos şi ce faceţi.

— Şi ce i-ai spus?

— Am spus că sunteţi sănătos. Ce să aibă, am zis, răspunse Zahar.

— Ce nevoie să adaugi părerile tale tâmpite? spuse Oblomov. „Ce să aibă!” De unde ştii tu ce am? Şi pe urmă?

— M-a întrebat unde aţi luat masa de prânz ieri.

— Ei…?

— l-am spus că şi la prânz şi seara aţi mâncat acasă. „Mănâncă şi seara?” a întrebat domnişoara. A mâncat numai doi pui, zic…

— Tâmpitule! rosti cu ciudă. Oblomov.

— Ce mă faceţi tâmpit? N-am spus adevărat? întrebă Zahar. Pot să vă arăt şi oasele…

— Chiar că eşti tâmpit! repetă Oblomov. Bine, dar dânsa ce a zis?

— A zâmbit, apoi a mai întrebat: „De ce aşa de puţin?”

— Mare tâmpit! repetă Oblomov. Să-i mai fi spus şi că-mi pun uneori cămaşa pe dos!

— Nu i-am spus, că nu m-a întrebat, răspunse Zahar.

— Şi ce a mai întrebat?

— Ce aţi făcut în zilele astea.

— Ei şi tu, ce i-ai răspuns?

— Nimica, zic, nu face, stă culcat.

— Ah!… rosti cu năduf Oblomov, strângându-şi tâmplele în pumni. Ieşi afară! adăugă el ameninţător. Şi dacă mai îndrăzneşti vreodată să vorbeşti pe seama mea asemenea prostii, ai să vezi tu ce-ţi fac! Ce om! Adevărată otravă!

— Dar ce, poate vreţi să mint acu, la bătrâneţe? cerca să se îndreptăţească Zahar.

— Ieşi afară! repetă Ilia Ilici.

Lui Zahar puţin îi păsa de ocară, numai „vorbe jalnice” să nu-i spună boierul.

— I-am spus că vreţi să vă mutaţi în cartierul Vîborg, încheie el.

— Pleacă de aici! urlă Oblomov.

Zahar plecă, cu un oftat care răsună în tot antretul, iar Oblomov începu să-şi bea ceaiul.

Sorbi din ceaşcă şi, temându-se de o nouă indiscreţie a lui Zahar, mâncă numai o singură franzeluţă din vraful uriaş de franzeluţe şi colăcei. Apoi aprinse o ţigară de foi, se aşeză la masă, deschise o carte din care citi o pagină, iar când s-o întoarcă, descoperi că foile erau netăiate.

Le sfâşie cu degetul, făcând pe marginea paginii festoane – şi era o carte străină, a lui Stolz, cât se poate de pedant în materie de ordine, mai cu seamă în ceea ce priveşte cărţile. La el, hârtiile, creioanele, orice mărunţiş trebuiau să rămână aşa cum le-a pus.

Oblomov ar fi trebuit să ia un cuţitaş de os, dar nu-l avea. Putea, desigur, să ceară un cuţit de masă, dar preferă să pună cartea la locul ei şi să se îndrepte spre divan. De-abia apucă să se proptească cu mâna pe perna brodată ca să se aşeze mai bine, când Zahar intră iar în odaie.

— Ştiţi că domnişoara v-a rugat să veniţi în ăsta… cum îi zice… Of! raportă el.

— De ce nu mi-ai spus de atunci, de acum două ceasuri? întrebă grăbit Oblomov.

— Păi mi-aţi poruncit să ies afară, nu m-aţi lăsat să sfârşesc…

— Zahar, mă omori! rosti patetic Oblomov.

        „Te pomeneşti că iar începe cu ale lui!” gândea Zahar, întorcându-şi spre stăpânul său favoritul stâng şi uitându-se pe perete. „Iar o să spună vreo vorbuliţă… ca deunăzi!”

— Unde să mă duc? întrebă Oblomov.

— În ăsta… cum îi zice? Apoi în grădină, aşa cred…

— În parc? întrebă Oblomov.

— În parc, întocmai aşa. Cică, să se plimbe, dacă are plăcere; o să fiu şi eu acolo…

— Hainele!

Oblomov colindă tot parcul, căută prin boschete şi chioşcuri, dar Olga nu era nicăieri. Porni pe aleea în care avuseseră explicaţia dintre ei şi o găsi acolo, pe bancă, în apropierea locului unde rupsese şi aruncase atunci crenguţa.

— Credeam că nu mai vii, îi spuse ea prietenos.

— Te caut de mult, prin tot parcul, răspunse el.

— Ştiam că mă vei căuta; tocmai de aceea m-am aşezat aici, în aleea asta. M-am gândit că trebuie să treci negreşit pe aici.

Voi s-o întrebe: „De ce te-ai gândit aşa?” Dar după ce o privi, nu se mai încumetă s-o facă.

Expresia feţei ei nu semăna deloc cu cea pe care o avusese când se plimbaseră pe aici, era aceeaşi ca şi ultima oară, o expresie care-i dădea mult de gândit. Chiar şi felul ei de a vorbi, deşi prietenos, era mai rezervat, întreaga expresie a feţei – concentrată, precisă. Văzu că nu era chip să se mai joace cu ea de-a ghicitul, că aluziile şi întrebările naive nu mai aveau rost între ei, căci clipa aceea de bucurie copilăroasă trecuse.

Multe lucruri care nu fuseseră încă spuse între ei şi de care s-ar fi putut apropia cu o întrebare glumeaţă fuseseră rezolvate fără cuvinte, fără explicaţii, cum dă Dumnezeu, dar fără putinţă de întoarcere.

— De ce nu te-ai mai arătat de atâta vreme? întrebă ea.

Oblomov tăcea. Ar fi vrut s-o facă să înţeleagă cumva, pe căi ocolite, că farmecul ascuns al relaţiilor dintre ei pierise, că îl apasă norul acesta de gravitate cu care s-a înconjurat ea, de parcă s-ar fi retras în tainiţa sufletului ei, şi că nu ştie ce să facă, cum să se poarte faţă de ea.

Simţea însă că cea mai mică aluzie ar stârni o privire mirată şi ar mai spori poate răceala din purtarea ei, făcând să piară cu totul şi acea scânteie de afecţiune pe care el, prin stângăcia lui, o stinsese chiar de la început. Trebuia s-o reaprindă încet, cu băgare de seamă; nu ştia însă deloc cum s-o facă.

Simţea nelămurit că Olga a mai crescut, că este oarecum mai presus de el, că de acum încolo nu se vor mai putea întoarce la încrederea copilărească de mai înainte, că în faţa lor e Rubiconul[41], că trebuiau să-l treacă împreună, că fericirea pierdută se afla pe malul celălalt.

Cum s-o facă însă? Dar dacă-l va trece singur?

Olga vedea mai limpede cele ce se petreceau în inima lui şi de aceea toate avantajele erau de partea ei. Citea în sufletul lui, vedea cum, în străfundul lui, se naşte sentimentul care freamătă şi răbufneşte în afară; ştia că orice viclenie, orice şiretlic de femeie sau cochetărie – armele Sonicikăi – erau aici de prisos, întrucât nu aveau să întâmpine nici o rezistenţă.

Vedea chiar şi faptul ca, deşi ea era cea mai tânără, ei îi revenea totuşi rolul de frunte, cel mai însemnat în această afecţiune dintre ei, că din partea lui nu se putea aştepta decât la o impresie adâncă, la o supunere pătimaşă şi leneşă totodată, în necurmată armonie cu orice bătaie a inimii ei, dar nicidecum la vreo mişcare a voinţei, la vreun gând întreprinzător.

Îşi cântări într-o clipă puterea ce o avea asupra lui. Îi plăcea rolul acesta de stea călăuzitoare, de rază de lumină răspândită deasupra unui iaz adormit, şi care se răsfrânge în el. Şi îşi sărbătorea în fel şi chip triumful în acest duel.

În comedia sau tragedia iubirii – după împrejurări – cei doi eroi apar aproape totdeauna în aceleaşi roluri: de călău şi de victimă.

Ca orice femeie, având rolul de frunte, adică rolul de călău, Olga, cu toate că o făcea desigur într-o măsură mai mică decât alte femei şi aproape inconştient, nu putea totuşi să renunţe la plăcerea de a se juca puţin cu el, ca pisica cu şoarecele. Uneori, în sufletul ei scăpăra, ca un capriciu neaşteptat, o străfulgerare de pasiune; pe urmă se ascundea iar, se închidea în ea. Dar, de cele mai multe ori, ea trebuia să-l împingă înainte, ştiind că singur el nu este în stare să facă nici un pas şi va rămâne nemişcat în locul unde l-a lăsat.

— Ai fost ocupat? întrebă ea, brodând o fâşiuţă de canava.

        „Puteam să-i spun că eram ocupat, de n-ar fi fost Zahar!” îi trecu ca un geamăt prin gând. Răspunse cât mai nepăsător:

— Da, am citit ceva.

— Ce anume? Un roman? întrebă ea, ridicând spre el ochii, ca să vadă cum o să mintă.

— Nu, romane citesc foarte rar, răspunse el foarte liniştit. Am citit Istoria descoperirilor şi invenţiilor.

        „Bine că am apucat chiar azi să citesc o pagină din această carte!” gândi ei.

— În ruseşte? întrebă ea.

— Nu, în englezeşte.

— Citeşti englezeşte?

— Cu oarecare greutate, dar citesc. Dar dumneata ce ai făcut? Ai fost prin oraş? întrebă el mai mult ca să schimbe vorba.

— Nu, am stat mereu pe-acasă. Lucrez de obicei aici, în aleea asta.

— Totdeauna aici?

— Da. Îmi place foarte mult aleea şi-ţi sunt recunoscătoare că mi-ai arătat-o. Pe aici nu trece aproape nimeni…

— Nu ţi-am arătat-o eu! o întrerupse el. Dacă ţi-aduci aminte, ne-am întâlnit aici întâmplător.

— Da. Adevărat.

Tăcură amândoi.

— Ţi-a trecut de tot urciorul? întrebă ea, uitându-se la ochiul lui drept.

Oblomov roşi.

— A trecut, slavă Domnului! răspunse el.

— Dacă te mănâncă ochiul, să pui comprese cu vin, urmă ea; atunci nu se mai fac urcioare. Pe mine m-a învăţat dădaca mea.

        „Ce-mi tot vorbeşte de urcioare?” se gândi Oblomov.

— Şi să nu mănânci seara, adăugă ea serios.

        „Zahar!” Oblomov îşi înăbuşi în gât strigătul de furie.

— E destul să mănânci seara mai mult, urmă ea, fără să-şi ridice ochii de pe lucru, şi să stai culcat vreo trei zile, mai ales pe spate, ca să te alegi negreşit cu un urcior.

        „Tâmpitul!” răcni gândul lui Oblomov, despre Zahar.

— La ce lucrezi dumneata? întrebă el, cercând iar să schimbe vorba.

— La un cordon de sonerie, răspunse ea, desfăcând sulul de canava şi arătându-i modelul. E pentru baron. Frumos?

— Da, foarte frumos; modelul e foarte drăguţ. E o crenguţă de liliac?

— Mi se pare… Da, răspunse ea distrat. Am ales primul model care mi-a căzut sub mână.

Şi, roşindu-se puţin, strânse repede lucrul.

        „E totuşi prea plicticos dacă lucrurile merg tot aşa, dacă nu pot scoate nimic de la ea! se gândea el. Un altul – Stolz, de pildă – s-ar fi priceput la asta; eu însă nu pot.”

Se încruntă şi privi adormit în jurul lui. Olga se uita la el, apoi îşi puse lucrul în coşuleţ.

— Să mergem până la pădurice! spuse ea, îngăduindu-i să-i ducă coşuleţul. Deschise umbrela, îşi potrivi cutele rochiei şi porni. De ce eşti prost dispus azi? întrebă ea.

— Nu ştiu, Olga Sergheevna. Şi de ce aş fi bine dispus? Ce să fac pentru asta?

— Ocupă-te cu ceva! Ieşi mai des în lume!

— Să mă ocup cu ceva! Pentru asta trebuie să ai un scop. Dar eu ce scop am? Nici unul.

— Scopul de a trăi.

— Când nu ştii pentru ce trăieşti, o duci aşa, oricum, de la o zi la alta; te bucuri că ziua a trecut, că poţi uita în somn plictisitoarea întrebare: de ce ai trăit azi şi pentru ce vei trăi mâine?

Ea îl asculta în tăcere, cu o privire severă; în sprâncenele ei îmbinate se citea asprimea, iar pe buze şerpuia neîncrederea sau dispreţul…

— De ce ai trăit! repetă ea. Poate fi existenţa cuiva inutilă?

— Poate. De pildă, existenţa mea, spuse el.

— Şi nu ştii până acum care-i scopul vieţii dumitale? întrebă ea oprindu-se în loc. Nu cred: te calomniezi. Altminteri, n-ai merita să-ţi trăieşti viaţa,.

— Am trecut de locul unde trebuia să înceapă viaţa şi nu mai am nimic în faţa mea.

Suspină, iar Olga zâmbi.

— Nu mai ai nimic? repetă ea întrebător, dar cu vioiciune şi voie bună, râzând, ca şi cum nu l-ar crede şi ar şti că şi el are ceva în faţa lui.

— Poţi să râzi, urmă el, dar aşa este.

Olga mergea încet înainte, cu capul uşor plecat.

— Pentru ce, pentru cine să trăiesc? spunea el, mergând în urma ei. Ce să caut? încotro să-mi îndrept gândirea, năzuinţele? Floarea vieţii s-a ofilit; n-au mai rămas decât ghimpii…

Umblau încet. Ea îl asculta distrat. Rupse în treacăt o crenguţă de liliac şi i-o întinse, fără să se uite la el.

— Ce-i asta? întrebă el uluit.

— După cum vezi, o crenguţă.

— Ce fel? spuse el, uitându-se la ea cu ochii larg deschişi.

— De liliac.

— Ştiu… Dar ce înseamnă?

— Floarea vieţii şi…

El se opri în loc. Se opri şi Olga.

— Şi? repetă el întrebător.

— Ciuda mea, spuse ea, privindu-i intens, drept în ochi.

Zâmbetul ei spunea că ştie bine ce face. Norul de nepătruns care o învăluise se risipi. Privirea ei era acum grăitoare şi plină de înţelegere.

Părea să fi deschis într-adins o filă cunoscută din carte, lăsându-l să citească în voie pasajul dorit.

— Cu alte cuvinte, pot să sper… spuse el deodată, îmbujorându-se de bucurie.

— Totul… Dar… Olga nu-şi sfârşi gândul.

Oblomov învie deodată. Acum nici ea, la rândul ei, nu-l mai putea recunoaşte; faţa lui somnoroasă, înceţoşată, se transfigura într-o clipă, ochii i se deschiseră mari, obrajii i se aprinseră, gândirea se puse în mişcare, ochii îi străluciră de dorinţă şi voinţă. Şi Olga citi în acest joc mut al feţei că Oblomov îşi regăsise într-o clipă scopul vieţii.

— Viaţa, mi se deschide din nou viaţa! spunea el ca într-o aiurare. O văd în ochi, în zâmbetul dumitale, în această crenguţă, în „Casta diva”… totul e aici.

Ea clătină din cap:

— Nu, nu e totul… o jumătate numai.

— Jumătatea cea mai bună?

— Poate, spuse ea.

— Dar cealaltă? Ce mai urmează atunci?

— Caută!

— Pentru ce?

— Ca să n-o pierzi pe cea dintâi, îşi sfârşi ea gândul, îi întinse mâna şi amândoi porniră spre casă.

Oblomov se uita pe furiş, plin de încântare, la căpşorul ei, la trupu-i mlădios, la bucle, în timp ce în mână strângea crenguţa de liliac.

— Şi toate acestea îmi aparţin mie! Mie! repeta el zâmbitor şi nu-i venea să creadă!

— Nu te mai muţi în cartierul Vîborg? îl întrebă ea la despărţire.

Oblomov râse şi nu-l mai făcu pe Zahar tâmpit, în gândul său.