VI.

În timp ce sta tolănit pe divan, lenevind în voie, în ceasurile de somnolenţă fără gând sau în clipele de avânturi înflăcărate ale minţii, Oblomov visase întotdeauna femeia în primul rând ca soţie, şi uneori ca amantă.

În visurile lui răsărea chipul unei femei înalte şi mlădioase, cu mâinile încrucişate liniştit pe piept, cu privirea senină şi mândră; o vedea ori visătoare, sub frunzişul boschetului, ori păşind uşor pe covoare sau pe nisipul aleii, cu mers legănat, cu capul graţios aplecat spre umăr şi zâmbetul pe buze, un ideal, simbolul unei vieţi de paşnică bucurie şi tihnă, liniştea însăşi întrupată.

La început, o visa împodobită cu flori şi cu văl lung, în faţa altarului; apoi la căpătâiul patului conjugal, cu ochii sfioşi aplecaţi în jos şi, în sfârşit, ca mamă, înconjurată de copii.

O visa cu zâmbetul pe buze, dar nu cu un zâmbet pătimaş, nici cu ochii umezi de dorinţă, ci cu un zâmbet plin de afecţiune pentru el, soţul ei, şi doar binevoitor faţă de toţi ceilalţi, cu o privire îngăduitoare numai pentru el şi rezervată, chiar severă, pentru alţii.

Nu dorise niciodată s-o vadă fremătând de patimă, să asculte mărturisirea visurilor ei arzătoare, cu izbucniri neaşteptate de lacrimi, doruri şi frământări, care să se preschimbe apoi în bucurie nebună. N-avea nevoie nici de lună, nici de melancolie. Femeia visată de el nu trebuia să pălească deodată la faţă şi să leşine, nici să cunoască furtuni răscolitoare…

— Asemenea femei au totdeauna amanţi, spunea el, şi apoi, e prea multă bătaie de cap cu ele: doctori, băi şi fel de fel de mofturi. Nici nu te lasă să dormi liniştit!

În schimb, un bărbat poate dormi fără grijă alături de o tovarăşă de viaţă calmă, mândră şi sfioasă. Adoarme, fiind sigur că, la deşteptare, îl aşteaptă aceeaşi privire blândă şi plină de afecţiune. Chiar şi peste douăzeci-treizeci de ani, desigur că va regăsi, drept răspuns la privirea lui caldă, aceeaşi rază blândă şi senină de afecţiune în ochii ei. Şi aşa până la mormânt.

        „Nu este oare aceasta năzuinţa tainică a oricărui bărbat şi a oricărei femei: de a găsi în tovarăşul său de viaţă aceeaşi neschimbată icoană a liniştii, aceeaşi curgere lină a iubirii? Doar aceasta este dragostea firească, şi suferim ori de câte ori ne abatem câtuşi de puţin de la ea, ori de câte ori sentimentul nostru se schimbă. Aşadar, idealul meu este poate idealul tuturor? se gândea el. Nu este oare aceasta cea mai înaltă concepţie de armonie a legăturilor dintre cele două sexe?”

Să-i dai patimii un făgaş firesc, să-i îndrumezi cursul, întocmai ca al unui râu pentru binele unui ţinut întreg – iată datoria omenirii, iată culmea progresului spre care tind toţi cei de felul lui Georges Sand[38] – numai că nu izbutesc s-o atingă. După soluţionarea acestei probleme, nu mai există nici trădări, nici despărţiri, ci numai bătăile liniştite ale inimii calme şi fericite, deci o viaţă veşnic plină, seva vieţii veşnic proaspătă şi statornică sănătate morală.

Sunt pe lume pilde ale unor asemenea fericiri; sunt însă foarte rare şi, în ochii lumii, par fenomene excepţionale. Trebuie să fii născut pentru aşa ceva, se spune. Dar nu cumva trebuie să te educi, să tinzi în chip conştient către aceasta…?

Pasiunea! E foarte frumoasă în poezie şi pe scenă, unde actorii se plimbă cu pelerine şi cuţite, iar apoi, victimele şi ucigaşii se duc împreună la masă…

Bine ar fi dacă şi pasiunile s-ar sfârşi aşa. Din păcate, în urma lor rămâne doar fum şi duhoare grea, iar nicidecum fericirea! Amintirile nu aduc decât ruşine şi smulgerea părului din cap.

Şi, în sfârşit, chiar dacă ţi se întâmplă o asemenea nenorocire – o pasiune – cazi în impasul unui călător care a nimerit pe un drum de munte prăpăstios şi greu, pe care caii se poticnesc, istoviţi ca şi călăreţii. Satul natal e pe aproape, nu trebuie să-l pierzi din ochi, ci să te grăbeşti, să ieşi cât mai repede din locul cel primejdios…

Da, pasiunea trebuie îngrădită, înăbuşită, înecată în căsătorie…

Oblomov ar fi fugit îngrozit de o femeie care, deodată, l-ar fulgera cu privirea-i arzătoare sau i-ar cădea pe umăr gemând, cu ochii închişi, apoi s-ar dezmetici, şi l-ar strânge cu braţele de gât, cu patimă, mai-mai să-l sugrume… O asemenea femeie e un foc de artificiu, explozia unui butoi cu pulbere. Şi, pe urmă, cu ce te alegi? Rămâi doar asurzit, orbit, cu părul ars.

Dar să vedem ce fel de femeie era Olga!

Mult timp după ce lui Oblomov îi scăpase mărturisirea dragostei sale, nu se mai revăzură între patru ochi. Oblomov se ascundea ca un şcolar de cum o zărea pe Olga. Aceasta se schimbase faţă de el, dar nu-l evita, nu era rece, ci doar mai gânditoare ca înainte.

Poate că-i părea rău că s-a ivit ceva care s-o împiedice a-l mai chinui pe Oblomov cu privirea ei curioasă şi a-l necăji fără răutate, râzând de obiceiul lui de a sta culcat, de lenea şi de stângăcia lui…

Avea simţul umorului, temperat însă de un sentiment matern; era ca o mamă care nu-şi poate stăpâni zâmbetul, văzându-şi fiul îmbrăcat caraghios. Stolz plecase şi fata se plictisea, pentru că n-avea cui să cânte. Pianul rămânea închis. Într-un cuvânt, amândoi se simţeau încătuşaţi, stingheriţi.

Şi cât de bine mersese la început! Cât de simplu făcuseră cunoştinţă, ce uşor se împrieteniseră! Oblomov era mai simplu decât Stolz şi mai bun decât el, cu toate că n-o făcea să râdă ca acesta, iar când râdea de el, îi ierta uşor ironiile.

Pe lângă aceasta, Stolz i-l încredinţase pe Oblomov la plecare, rugând-o să mai vadă de el, să nu-l lase să stea acasă. În căpşorul ei frumos şi inteligent, se şi înjghebase un plan amănunţit: îşi propunea să-l dezveţe pe Oblomov să doarmă după masă, şi nu numai să doarmă: voia să nu-i permită nici să se lungească pe divan în timpul zilei. Îl va face să-şi dea cuvântul…

Vedea în gând cum „îl va îndemna să citească cărţile” pe care i le lăsase Stolz, apoi să parcurgă zilnic ziarele şi să-i spună noutăţile, să scrie scrisori la ţară, să-şi isprăvească proiectul de organizare a moşiei şi să se pregătească de plecare în străinătate. Într-un cuvânt, nu va mai putea adormi; ea îi va pune înainte un scop, îl va face să îndrăgească din nou lucrurile de care se înstrăinase, iar Stolz n-o să-l mai recunoască la întoarcere.

Şi toată această minune o va înfăptui ea, cea sfioasă şi tăcută, de care până acum nu ascultase nimeni, care nu începuse încă a trăi! Ea va fi pricina unei asemenea transformări!

Chiar şi începuse: a fost de ajuns să cânte, ca Oblomov să se fi schimbat cu totul…

Oblomov va trăi, se va pune în mişcare, va binecuvânta viaţa şi o va binecuvânta pe ea. Să-l faci pe un om să renască la viaţă, ce glorie pentru medicul care salvează un bolnav osândit! Darmite să salvezi o minte sortită pieirii morale, un suflet…?

Tresărea, cuprinsă de un freamăt de bucurie şi de mândrie. Vedea în aceasta o menire care-i fusese hărăzită de sus. Îl şi făcuse, în gând, secretarul, bibliotecarul ei.

Şi, deodată, toate acestea erau ameninţate să se sfârşească! Nu ştia ce trebuie să facă şi de aceea tăcea ori de câte ori se întâlnea cu Oblomov.

Acesta se frământa la gândul că a speriat-o sau a jignit-o; se aştepta la priviri încărcate de fulgere, la o purtare rece şi distantă, tremura cum o vedea şi căuta s-o evite.

Între timp, se mutase în vilă şi, de vreo trei zile, rătăcea singur prin mlaştină şi viroage, umbla prin pădure sau se ducea în sat, unde se oprea la câte o poartă de ţăran, privind cum aleargă copiii şi viţeii, cum se bălăcesc raţele în iaz.

Alături de vila lui era un lac, un parc mare, dar nu se plimba pe acolo, de teamă să n-o întâlnească pe Olga singură.

        „Cum de mi-a scăpat una ca asta!” se gândea el, fără să se întrebe dacă ceea ce rostise era un adevăr sau fusese spus numai sub influenţa muzicii asupra nervilor.

Stinghereala, simţul de ruşine pentru păţania sau „greşeala”, după părerea lui, pe care o făcuse, îl împiedicau să-şi dea seama ce anume însemnase acest avânt şi, mai ales, ce era pentru el Olga. Nu mai stătea să analizeze ce îşi făcuse loc în inima lui, ce era acest ghem de simţire pe care nu-l cunoscuse înainte. În el, toate sentimentele se învălătuciseră într-un singur ghem – de ruşine.

Când se întâmpla s-o revadă, în închipuirea lui, răsărea lângă ea şi cealaltă imagine, acel ideal al vieţii fericite, acea linişte întrupată. Olga corespundea în totul idealului său. Cele două imagini se suprapuneau şi se contopeau într-una singură: Olga.

        „Doamne, ce am făcut! îşi spunea el. Am stricat totul! Noroc că a plecat Stolz şi ea n-a mai avut timpul să-i povestească. Nu mi-ar mai fi rămas decât să intru în pământ. Dragostea, lacrimile – sunt eu făcut pentru ele? Nici mătuşa Olgăi nu mai mă cheamă, nu mă pofteşte la ei! Se vede că i-o fi spus Olga… Doamne!”

Astfel gândea el, în timp ce se înfunda tot mai mult într-o alee lăturalnică a parcului.

Pentru Olga, nu exista decât o întrebare: cum se vor întâlni, cum se va desfăşura acest eveniment: să tacă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic sau să-i spună ceva?

Dar ce anume să-i spună? Să se încrunte, să-l privească mândru sau să nu-l privească deloc, ci numai să-i spună rece şi de sus că ea „nu s-ar fi aşteptat niciodată din partea lui la asemenea lucru. Drept cine o ia, ca să-şi permită atâta îndrăzneală?” Aşa i-a răspuns Sonicika unui locotenent de cavalerie, în timpul unei mazurci, cu toate că îşi dăduse toată osteneala să-l zăpăcească.

        „Dar unde-i îndrăzneala? se întreba ea. Dacă într-adevăr simte aşa, de ce să n-o spună?… Şi totuşi, cum se poate, aşa, îndată… Abia ne-am cunoscut… Nimeni altul n-ar fi făcut-o, văzând o femeie pentru a doua sau a treia oară; dar nimeni altul nici n-ar simţi atât de repede iubirea. Numai Oblomov putea s-o facă…”

Mai auzise şi mai citise ea că, uneori, dragostea vine în chip fulgerător.

        „Şi la el este un avânt, o pornire sufletească. Nu îndrăzneşte să mi se mai arate. Îi e ruşine. Deci n-a fost îndrăzneală. Atunci cine-i de vină? îşi zise ea. Desigur că Andrei Ivanîci, care m-a silit să le cânt.”

La început, Oblomov nici nu voise s-o asculte, iar ei îi fusese necaz şi ea… stăruise. Se roşi toată. Da, e adevărat, ea încercase să-l scoată din apatia lui.

Stolz îi spusese că Oblomov e apatic, că nu-l interesează nimic, că totul s-a stins în el… Şi atunci, ea a vrut să vadă dacă într-adevăr totul se stinsese şi a cântat, a cântat… ca niciodată…

        „O, Doamne! Eu sunt de vină. Am să-i cer iertare… Dar pentru ce? se întrebă ea. Ce am să-i spun: «Monsieur Oblomov, eu sunt de vină, am încercat să te cuceresc…» Ce ruşine! Nu-i adevărat! îşi zise, aprinzându-se la faţă şi bătând din picior. Cine va îndrăzni să creadă asta? Parcă am ştiut ce are să iasă? Dar dacă nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă nu i-ar fi scăpat mărturisirea?… Atunci? Nu ştiu…” Din ziua aceea se simţea cam ciudat… pesemne că o durea foarte mult… Simţea cum i se suie sângele la cap, pe obraji i se iveau două pete mici, trandafirii…

— O enervare… puţină febră… spunea doctorul.

        „Ce a făcut acest Oblomov! O, trebuie să-i dau o lecţie, ca să nu se mai întâmple! Am să rog pe ma tante să nu-l mai primească. Nu trebuia să uite buna-cuviinţă… Cum de a îndrăznit!” se gândea ea, plimbându-se prin parc cu ochii înflăcăraţi…

Deodată se auziră paşi.

        „Vine cineva…” se gândi Oblomov.

Şi se întâlniră faţă în faţă.

— Olga Sergheevna! spuse el, tremurând ca varga.

— Ilia Ilici! răspunse ea sfios şi se opriră amândoi.

— Bună ziua! spuse el.

— Bună ziua! îi răspunse ea.

— Unde te duci? întrebă el.

— Aşa… spuse ea, fără să ridice ochii de jos.

— Te deranjez?

— Nu, deloc… răspunse ea, aruncându-i o privire plină de curiozitate.

— Pot să vin cu dumneata? întrebă el deodată, aruncându-i o privire cercetătoare.

Mergeau în tăcere pe cărare. Niciodată în viaţa lui, nici la vederea riglei profesorului, nici la încruntarea directorului, nu-i bătuse atât de puternic inima ca acum. Voia să spună ceva, făcea sforţări mari, dar nu izbutea să scoată o vorbă; numai inima îi bătea năvalnic, nestăpânit, ca în preajma unei nenorociri.

— N-ai primit nimic de la Andrei Ivanîci? îl întrebă ea.

— Ba da, răspunse Oblomov.

— Şi ce scrie?

— Mă cheamă la Paris.

— Şi dumneata?

— O să plec.

— Când?

— Azi… nu, mâine… când oi fi gata.

— De ce atât de repede? întrebă ea.

Oblomov tăcea.

— Nu-ţi place aici, în acest loc de odihnă?… Sau… spune-mi, de ce vrei să pleci?

        „Obraznicul! Mai vrea să şi plece!” se gândi ea.

— Nu ştiu de ce. Mă simt atât de prost. Mă doare, mă arde ceva, spuse în şoaptă Oblomov, fără s-o privească.

Olga tăcea. Rupsese în treacăt o crenguţă de liliac şi o mirosea, acoperindu-şi cu ea obrazul şi nasul.

— Miroase şi dumneata! Ce parfum plăcut! spuse ea şi-i acoperi şi lui nasul.

— Uite şi mărgăritarele! Stai puţin să culeg câteva fire, spuse el, aplecându-se deasupra ierbii. Miroase şi mai frumos: a câmpie, a crâng; simţi mai bine natura. Liliacul creşte mai mult pe lângă casă, îşi vâră ramurile pe fereastră, are un miros prea dulceag. Uite, nici nu s-a uscat încă rouă de pe mărgăritarele!

Îi oferi câteva fire.

— Dar rezeda îţi place? întrebă ea.

— Nu. Prea miroase tare. Nu-mi place nici rezeda, nici trandafirii. În genere, nu prea-mi plac florile. Pe câmp, treacă-meargă, dar în odaie – prea multă bătaie de cap… Gunoi…

— Îţi place să fie curat în odăi? întrebă ea, aruncându-i o privire plină de viclenie. Nu poţi suferi gunoiul?

— Da, însă am un fecior… îngăimă el. Şi adaugă în gând: „Vai, ce rea e!”

— Te duci de-a dreptul la Paris? întrebă ea.

— Da. Stolz mă aşteaptă de mult.

— Să-i duci o scrisoare din partea mea. Am să-i scriu, spuse ea.

— Să mi-o dai astăzi. Mâine, mă mut la oraş.

— Mâine? întrebă ea. De ce atât de repede? Parcă te-ar alunga cineva de aici.

— Mă şi alungă…

— Cine anume?

— Ruşinea… răspunse el în şoaptă.

— Ruşinea? repetă ea fără să vrea. „Acum e momentul să-i spun: Monsieur Oblomov, nu m-am aşteptat…”

— Da, Olga Sergheevna, izbuti el să spună în cele din urmă, cred că eşti mirată… supărată…

        „Acum… acum e momentul!” Inima îi bătea puternic. „Dar nu pot, Doamne, nu pot!”

Oblomov încercă să-i vadă faţa, să afle ce gândeşte. Olga însă mirosea mărgăritarele şi liliacul, şi nu ştia nici ea prea bine ce gândeşte… ce trebuie să spună ori să facă.

        „Ah! Sonicika ar fi găsit numaidecât, iar eu sunt atât de proastă! Nu mă pricep deloc… E groaznic!” se gândea ea.

— Am uitat de tot… spuse ea.

— Crede-mă, a fost fără voia mea… nu m-am putut stăpâni… începu Oblomov, prinzând treptat curaj. Dacă m-ar fi lovit atunci un trăsnet, dacă mi-ar fi căzut o piatră în cap, şi tot aş fi spus-o. Era mai presus de puterile mele… Pentru Dumnezeu… să nu crezi că am vrut… O clipă după aceea, aş fi dat orice ca să pot lua îndărăt acel cuvânt nesocotit…

Olga umbla cu capul plecat, mirosind florile.

— Te rog să uiţi, adăugă el, să uiţi tot ce am spus, cu atât mai mult cu cât nu e adevărat…

— Nu e adevărat? repetă ea deodată, ridicând capul şi scăpând florile din mână.

Ochii i se deschiseră mari, plini de mirare.

— Nu-i adevărat? mai repetă ea o dată.

— Pentru Dumnezeu, nu mai fi supărată, uită totul! Te asigur că am vorbit sub impresia momentului… din pricina muzicii.

— Numai din pricina muzicii!

Olga se schimbă la faţă. Cele două pete trandafirii îi pieriră din obraz, iar ochii îşi pierdură strălucirea.

        „Iată, nu mai e nimic! Şi-a luat îndărăt cuvântul cel nesocotit şi nu trebuie să mai fiu supărată!… Totul e bine… Pot fi liniştită acum… Putem sta de vorbă şi glumi ca înainte…” îşi zicea ea. Smuci cu putere, în treacăt, o crenguţă dintr-un copac, rupse cu buzele o frunză, apoi aruncă crenguţa şi frunza pe cărare.

— Nu mai eşti supărată? Ai uitat? spunea Oblomov, aplecându-se spre ea.

— Ce vrei? Ce mă rogi? răspunse ea emoţionată, aproape cu ciudă, întorcându-şi faţa de la el. Am uitat totul… N-am deloc memorie!

Oblomov tăcu, neştiind ce să facă. Vedea numai supărarea ei, fără să-i înţeleagă pricina.

        „O, Doamne! îşi zicea ea. Iată, totul e acum în ordine; scena aceea parcă nici n-a fost, şi, slavă Domnului! Dar atunci… O, Doamne! Atunci, ce se întâmplă? Ah, Sonicika, Sonicika! Cât de fericită eşti!”

— Mă duc acasă! spuse ea deodată, grăbindu-şi pasul şi apucând pe altă alee.

Simţea ca un nod în gât şi-i era teamă să nu izbucnească în plâns.

— N-o lua pe acolo! Pe aici, e mai aproape, spuse Oblomov. „Neghiob ce sunt! îşi spuse el cu tristeţe. Explicaţie mi-a trebuit! Acum am supărat-o şi mai tare. N-ar fi trebuit să-i aduc aminte. Ar fi trecut de la sine, ar fi uitat. Acum, n-am ce-i face, trebuie să cer iertare.” „Poate că-mi pare rău, îşi zicea ea, că n-am apucat să-i spun: «Monsieur Oblomov, nu m-aş fi aşteptat niciodată ca dumneavoastră să vă fi permis…» Dar mi-a luat-o el înainte… «Nu e adevărat!» Poftim, a mai şi minţit! Cum a îndrăznit?”

— E adevărat că ai uitat? întrebă el încet.

— Am uitat, am uitat totul! rosti ea repede, grăbindu-se spre casă.

— În semn că nu eşti supărată, dă-mi mâna!

Fără să-l privească, ea îi întinse vârful degetelor, dar de îndată ce le atinse Oblomov îşi trase mâna îndărăt.

— Nu! Tot mai eşti supărată! spuse el suspinând. Cum aş putea să te conving că n-am vorbit decât sub impresia momentului, că nu mi-aş permite niciodată un asemenea lucru?… Nu, se înţelege, niciodată n-o să te mai ascult cântând…

— Lasă asigurările! N-am nevoie de ele… îi răspunse ea cu vioiciune. Nici eu n-o să mai cânt niciodată!

— Bine, tac, spuse el, numai, pentru Dumnezeu, nu pleca aşa, că-mi rămâne o piatră pe inimă…

Ea îşi încetini pasul, prinzându-i cu încordare cuvintele.

— Dacă e adevărat că atunci, fără strigătul meu de admiraţie stârnit de cântecul dumitale, ai fi plâns… acum, dacă pleci aşa, fără să zâmbeşti, fără să-mi întinzi prieteneşte mâna… eu… fie-ţi milă, Olga Sergheevna… o să mă îmbolnăvesc. Îmi tremură genunchii… abia dacă mă mai ţin picioarele…

— De ce? întrebă deodată Olga, privindu-l.

— Nu ştiu nici eu, spuse Oblomov. Acum nu-mi mai e ruşine… Nu mi-e ruşine de cuvântul meu… Mi se pare că în el…

Simţi din nou furnicături, un ghem, ceva străin în inima lui. Privirea ei mângâietoare şi plină de curiozitate îl ardea din nou. Îşi întorsese capul atât de graţios spre el, îi aştepta răspunsul cu atâta încordare…

— Ce e în el? întrebă ea nerăbdătoare.

— Nu. Mi-e frică s-o spun, să nu te superi iar.

— Spune! porunci ea.

Oblomov tăcea.

— Ei?

— Iar îmi vine să plâng uitându-mă la dumneata… Vezi, n-am nici un fel de amor propriu; nu mi-e ruşine de sentimentele mele…

— Dar de ce să plângi? întrebă ea şi pe obrajii ei se iviră iar cele două pete trandafirii.

— Aud mereu glasul dumitale… Simt din nou…

— Ce anume? întrebă ea, simţind că-i piere nodul din gât.

Aştepta, plină de încordare. Se apropiaseră de casă.

— Simt… se grăbi să termine Oblomov şi se opri. Olga urca pe scări încet, anevoie parcă.

— Aceeaşi muzică… aceeaşi emoţie… acelaşi… sen… Iartă-mă, iartă-mă, zău că nu pot să mă stăpânesc…

— Monsieur Oblomov… începu ea sever. Apoi, deodată, un zâmbet îi lumină faţa: Nu sunt supărată… Te iert… adăugă ea blând. Numai că, de acum înainte…

Fără să se întoarcă, îi întinse mâna. El o apucă şi-i sărută palma. Olga îi apăsă mâna pe buze şi dispăru într-o clipă prin uşa de sticlă, lăsându-l încremenit pe loc.