VII.

Se uită mult timp cu ochii mari deschişi, cu gura căscată, în urma ei, îşi plimbă îndelung privirea peste tufiş…

Trecură nişte oameni străini, o pasăre zbură pe lângă el, o ţărancă întrebă în treacăt dacă nu doreşte ceva zmeură… Dar Oblomov încremenise pe loc.

Porni apoi încet pe aceeaşi alee, ajungând fără grabă până la jumătatea ei, unde găsi mărgăritărelul căzut din mâna Olgăi şi crenguţa de liliac pe care o rupsese şi apoi o azvârlise într-un moment de supărare.

        „De ce le-o fi…?” se frământa el, căutând să-şi aducă aminte.

— Vai, ce prost sunt! spuse deodată cu glas tare, ridicând mărgăritărelul şi liliacul şi pornind aproape în fugă pe alee. I-am cerut iertare, iar ea… Ah, să fie adevărat? Ce idee!

Fericit, strălucind de bucurie, de parcă ar fi avut o „stea în frunte”, cum zicea dădaca lui, Oblomov se întoarse acasă, se aşeză într-un colţ al divanului şi scrise repede, cu litere mari, pe masa prăfuită: „Olga”.

— Vai, ce praf! observă el, dezmeticindu-se din extazul său. Zahar! Zahar! strigă el mult timp, căci Zahar stătea cu vizitiii la poarta de la stradă.

— Ci du-te odată! îi şopti Anisia speriată, trăgându-l de mânecă. De când te cheamă boierul!

— Ce-i asta, Zahar? spuse Ilia Ilici cu duhul blândeţii. În clipa de faţă, nu era în stare să se supere pe nimeni. Vrei să fie şi aici aceeaşi dezordine, praf, păianjeni? Ei bine, nu, nu te las! Şi aşa nu-mi dă pace Olga Sergheevna: „Vă place gunoiul”, aşa-mi spune.

— Dumnealor le dă mâna să vorbească: au cinci servitori, spuse Zahar, pornind spre uşă.

— Un' te duci? Pune mâna şi fă curat! Nici n-ai unde să te aşezi aici, nu poţi să pui mâna pe ceva… E o porcărie, este… oblomovism!

Zahar se bosumflă, privindu-şi stăpânul cu coada ochiului. „Poftim! îşi zise el, iar a scornit o vorbă de cele jalnice! Da parcă mi-i cunoscută!”

— Hai, mătură odată, ce aştepţi? spuse Oblomov.

— De ce să mătur? Am măturat azi, răspunse morocănos Zahar.

— Dacă ai măturat, de unde e atâta praf? Uite aici, şi aici! Să nu mai văd asta! Şterge-l îndată!

— Am măturat, repeta îndărătnic Zahar. N-oi sta acum să mătur de zece ori pe zi! Iar praful vine de pe uliţă… suntem doar la câmp. La ţară vine colb din uliţă.

— Apoi, Zahar Trofîmovici, începu Anisia, vârându-şi capul pe uşă, geaba mături dumneata întâi pe jos şi apoi ştergi praful de pe mese, că se aşază iar… Mai bine ai face întâi…

— Ia nu mă mai învăţa tu! se răsti la ea, răguşit şi înfuriat Zahar. Treci la locul tău!

— Unde s-a mai văzut dintâi să mături şi apoi să faci curat pe mese? De aceea se supără boierul…

— Ia, te rog! strigă Zahar, dând s-o lovească cu cotul în piept.

Anisia zâmbi şi se ascunse. Oblomov îi făcu semn şi lui Zahar să plece. Se culcă cu capul pe o pernă: brodată, duse mâna la inimă şi începu să-i asculte bătăile. „Îmi face rău, îşi spuse el. Ce să mă fac? Dacă stau să-i cer sfatul doctorului, te pomeneşti că mă trimite în Abisinia”.

Câtă vreme Zahar şi Anisia nu fuseseră cununaţi, fiecare se ţinea de partea lui de gospodărie, fără să se amestece în treburile celuilalt; cu alte cuvinte, Anisia îşi vedea de piaţă şi de bucătărie şi lua parte la scuturat numai o data pe an, când spăla pe jos. După cununie însă, accesul în odăile boierului era mai uşor pentru ea. Îi ajuta lui Zahar, aşa încât acum era mai curat prin odăi. Îşi luase de altfel asupra e unele îndatoriri ale soţului, parte de bunăvoie, parte fiindcă Zahar o încărcase cu ele în chip despotic.

— Ia să-mi baţi covorul ăsta! îi poruncea el răguşit. Ori îi spunea: „Ai face bine să deretici prin lucrurile de colo, din colţ, şi să mai duci la bucătărie cele de prisos!”

Astfel, o dusese minunat vreme de o lună: în odăi era curat, boierul nu-l bombănea, nu-i spunea „vorbe jalnice”, iar el, Zahar, nu făcea nimic.

Dar această fericire se sfârşi, şi iată din ce pricină: de cum se apucară să vadă de odăile boierului împreună, orice făcea Zahar se dovedea a fi o prostie. Nu făcea nimic ca lumea. Timp de cincizeci şi cinci de ani trăise pe lumea aceasta, sigur fiind că orice ar face nici nu s-ar putea sa fie făcut altfel sau mai bine.

Şi iată că acum, în două săptămâni, Anisia îi dovedise că nu-i bun de nimic, şi o mai făcea cu un fel de bunăvoinţă jignitoare, aşa cum se face faţă de copii sau de proşti. Mai şi zâmbea, uitându-se la el.

— Geaba închizi dintâi sobele şi pe urmă deschizi fereastra, Zahar Trofimîci, îi spunea ea cu blândeţe. Se răcesc odăile iar.

— Dar, după tine, cum ar trebui să fac? întreba el, cu mojicia unui soţ. Când să deschid?

— Apăi, când faci focul: atuncea aerul se trage pe coş, se primeneşte şi, după aceea, se încălzeşte iar, răspundea ea încet.

— Eşti o toantă! spunea el. De douăzeci de ani fac aşa şi o să schimb acum, de dragul tău…

Pe raftul din dulap Zahar ţinea ceaiul, zahărul, lămâia şi argintăria, laolaltă cu crema de ghete, periile şi săpunul.

Dar, într-o bună zi, s-a pomenit cu săpunul aşezat pe lavoar, periile şi crema de ghete pe fereastra de la bucătărie, iar ceaiul şi zahărul într-un sertar al scrinului.

— Ce-mi răscoleşti toate lucrurile după capul tău, ai? întrebă el ameninţător. Mi le-am aşezat pe toate laolaltă ca să-mi fie la îndemână, iar tu mi le împrăştii prin toate colţurile!

— Să nu prindă cumva ceaiul miros de săpun, spuse ea cu blândeţe.

Altă dată, îi arătă două-trei pişcături de molii pe haina boierului şi-i spuse că, o dată pe săptămână, trebuie negreşit să scuture şi să perie hainele.

— Lasă-mă să le curăţ puţin cu măturica! spuse ea blând, în încheiere.

Zahar îi smulse din mână măturica şi fracul pe care-l luase ea şi le puse la loc.

Altă dată, când Zahar începu, după obiceiul său, să-l bombăne pe boier, zicând că-l ceartă de pomană pentru gândacii de la bucătărie, că „doar nu i-a scornit el”, Anisia strânse, fără un cuvânt, de pe raft bucăţile şi firimiturile de pâine neagră adunate de cine ştie câtă vreme, mătură prin casă, spălă dulapurile şi vesela, şi gândacii dispărură aproape cu totul.

Zahar nu pricepea încă prea bine ce este aici la mijloc şi punea toate acestea numai pe seama râvnei cu care-şi făcea Anisia slujba. Dar iată că, ducând într-o zi o tavă cu ceşti şi pahare, Zahar sparse două pahare şi începu să înjure, după obiceiul său, gata să trântească jos toată tava. Anisia îi luă tava din mână, puse pe ea alte pahare, apoi zaharniţa şi pâinea, aşezând toate aşa fel încât nu se mişca nici o ceaşcă, îi arătă cum să apuce tava cu o mână, apoi să se ajute cu cealaltă, pe urmă trecu de vreo două ori prin odaie, plimbând tava în dreapta şi stânga, fără să se clintească pe ea nici măcar o linguriţă, şi deodată Zahar pricepu că Anisia e mai deşteaptă ca el.

Îi smulse tava din mână, trântind paharele, şi de atunci n-a mai iertat-o niciodată.

— Vezi, aşa trebuie să faci! adăugă ea încet.

Zahar o privi de sus, cu tâmpă superioritate. Femeia zâmbea.

— Fă, muiere, ţoapă ce eşti, ce-mi tot faci pe deşteaptă? Ce crezi tu că la Oblomovka aveam o casă ca asta? Ehei! Şi eu singur diriguiam totul: numai feciori aveam cinsprezece la număr! cât despre voi, alde muieri, nu vă ştiam nici pe nume… iar tu de colo… Bată-te să te bată!

— Am vrut să-ţi fac un bine, începu Anisia.

— Ia vezi! ţipă răguşit Zahar, ameninţând-o cu cotul. Marş de aici, din odăile boierului! Treci la bucătărie şi vezi-ţi de treaba ta muierească! Anisia zâmbi şi porni spre bucătărie, urmărită de privirea piezişă şi mohorâtă a lui Zahar.

Acesta suferea în mândria lui şi de aceea se purta morocănos cu nevasta. Şi totuşi, dacă se întâmpla ca Ilia Ilici să întrebe de vreun lucru, iar acesta lipsea ori fusese spart, sau când se întâmpla vreo altă neorânduială în casă şi deasupra capului lui Zahar se adunau nori de furtună, însoţiţi de „vorbe jalnice”, Zahar îi făcea cu ochiul Anisiei, apoi arătându-i cu capul şi cu degetul cel mare spre biroul boierului, îi poruncea în şoaptă:

— Du-te tu la boier, vezi ce pofteşte!

Anisia intra şi furtuna se mărginea întotdeauna la o simplă explicaţie. De altfel, chiar Zahar îi propunea lui Oblomov s-o cheme pe Anisia de îndată ce boierul începea să înşire „vorbe jalnice”.

De n-ar fi fost Anisia, totul ar fi căzut din nou în părăsire în locuinţa lui Oblomov. Dar ea socotea acum că face parte din casa lui Oblomov, împărtăşind firesc cu bărbatul ei legătura acestuia cu viaţa, casa şi persoana lui Ilia Ilici. Ochiul ei de femeie şi mâna grijulie vegheau acum în încăperile lui neîngrijite.

De cum se depărta Zahar, Anisia ştergea praful de pe mese şi canapele, deschidea fereastra, potrivea perdelele, punea la loc cizmele aruncate în mijlocul odăii sau pantalonii ce atârnau pe câte un fotoliu, strângea toate hainele, făcea rânduială pe masă, aşeza hârtiile, creioanele, cuţitaşul, penele, toate; netezea patul mototolit, îndrepta pernele, şi toate acestea în câteva minute. Mai arunca o privire grăbită prin odaie, împingea un scaun, închidea un sertar pe jumătate tras al scrinului, strângea un şervet de pe masă şi dispărea iute în bucătărie, auzind scârţâitul ghetelor lui Zahar. Era o muiere sprintenă şi vioaie, de vreo patruzeci şi şapte de ani, cu un zâmbet grijuliu şi ochii alergând în toate părţile, cu gâtul şi pieptul vânjos, şi mâinile roşii neobosite şi îndemânatice.

Faţă aproape că nu avea; nu i se vedea decât nasul; cu toate că nu era prea mare, părea că s-a desprins de obraz sau n-a fost niciodată bine prins pe el. Mai avea şi vârful ridicat în sus, din care pricină nu mai băgai în seamă obrazul: era atât de tras şi de spălăcit, încât, deşi erai pe deplin lămurit în privinţa nasului, faţa Anisiei rămânea tot neobservată.

Pe lumea asta sunt mulţi bărbaţi de felul lui Zahar: uneori, un diplomat, după ce a ascultat nepăsător sfatul soţiei şi a ridicat din umeri, scrie pe ascuns întocmai după cum l-a sfătuit ea.

Alteori, un dregător răspunde fluierând sau printr-o schimă de compătimire la cele spuse de soţia lui într-o afacere serioasă, iar a doua zi raportează cu un aer important ministrului tocmai spusele ei de femeie.

Domnii aceştia se poartă cu soţiile lor tot atât de morocănos sau de nepăsător, abia catadicsind să le vorbească şi socotindu-le – dacă nu chiar muieri, ca Zahar – cel mult nişte simple flori menite să împodobească viaţa lor de oameni gravi, oameni de afaceri…

Amiaza dogorea de mult cu razele ei aleile parcului. Toată lumea se retrăsese la umbră, sub corturi de pânză; numai dădacele cu copii se încumetau să se plimbe în grupuri sau stăteau pe iarbă în bătaia soarelui.

Oblomov rămăsese mai departe culcat pe canapea, neştiind ce înţeles să dea convorbirii sale de dimineaţă cu Olga.

        „Mă iubeşte! Se simte atrasă spre mine. Să fie cu putinţă? E cu gândul la mine. Pentru mine a cântat ea cu atâta patimă. Şi muzica a trezit în noi doi afecţiune reciprocă.”

Era plin de mândrie. În inima lui strălucea viaţa, zările ei fermecate, toate razele şi culorile care până mai adineauri lipseau, se şi vedea în gând împreună cu ea în străinătate, în Elveţia, pe lacuri, în Italia, plimbându-se printre ruinele Romei, sau cu gondola; pe urmă se pierdeau în mulţime la Paris, la Londra, iar apoi… apoi, în raiul de pe pământ… la Oblomovka.

Olga, zeiţa cu dulce grai de copil, cu faţa gingaşă şi albă, cu gâtul subţire, delicat…

Ţăranii n-au mai văzut niciodată ceva, asemănător; ei cad cu faţa la pământ în faţa acestui înger. Ea păşeşte încet pe iarbă, se plimbă împreună cu el în umbra mestecenilor, îi cântă…

Iar el simte din plin viaţa, curgerea ei lină, undele ei cu dulce clipocit… Stă pierdut pe gânduri, simţindu-şl dorinţele împlinite şi fericirea deplină.

Deodată, o umbră îi întunecă faţa.

— Nu, e cu neputinţă! rosteşte el cu glas tare, ridicându-se de pe canapea şi plimbându-se prin odaie. Să mă iubească ea pe mine, un caraghios, cu privirea adormită şi obrajii veştezi! Îşi bate joc de mine…!

Se opri în faţa oglinzii şi-şi cercetă îndelung înfăţişarea, la început cu un ochi critic, apoi înseninându-se la faţă. Zâmbi chiar.

— Mi se pare că arăt mai bine, am o faţă mai sănătoasă ca în oraş, spuse el. Nici ochii nu mai sunt atât de stinşi… Deunăzi, dădea să-mi iasă un urcior, dar a trecut… Pesemne din pricina aerului de aici. Fac multă mişcare, nu beau deloc vin, nu stau culcat… Nu mai e nevoie să mă duc în Egipt…

Între timp veni un servitor din partea mătuşii Olgăi, Maria Mihailovna, să-l poftească la masă.

— Vin, vin îndată, spuse Oblomov. Servitorul plecă.

— Stai puţin! Poftim! Ţine, aici! Şi-i dădu un bacşiş.

Se simţea bine dispus şi vesel. Natura e atât de senină, toţi oamenii sunt buni, toată lumea se bucură de viaţă; pe feţele tuturor se citeşte fericirea. Numai Zahar stă ursuz şi se uită pieziş la boierul său; în schimb, Anisia zâmbeşte cu multă bunătate.

        „O să-mi fac rost de un câine, hotărî Oblomov, sau de un motan… Mai bine un motan: sunt blânzi şi torc”.

Porni grăbit la Olga.

        „Şi totuşi… Olga mă iubeşte! se gândea el pe drum. Fiinţa aceasta tânără, nevinovată! Închipuirii ei i se deschide acum cel mai poetic domeniu al vieţii. Cred că visează feţi frumoşi cu plete negre, înalţi şi mlădioşi, gânditori şi plini de puteri ascunse, cu pecetea vitejiei pe obraz, cu zâmbet mândru, iar în ochi cu acea scânteie care se pierde şi freamătă în privire şi-ţi merge drept la inimă, cu glas dulce, tânăr, care sună ca o strună de metal. În sfârşit, se mai întâmplă ca fetele să nu iubească numai feţi frumoşi, să nu le placă numai vitejia scrisă pe faţă, îndemânarea la mazurcă sau la călărie… E drept că Olga nu e o fată de rând, căreia să-i poţi gâdila inima cu o mustăcioară şi auzul cu zăngănitul săbiei, dar atunci trebuie altceva… de pildă, o inteligenţă, în faţa căreia femeia să se închine, şi toată lumea… sau să fii un artist cu renume… Dar eu ce sunt? Un Oblomov şi nimic mai mult. Iată, Stolz e altceva, Stolz e deştept, puternic, ştie să se conducă pe el, să conducă pe alţii, soarta. Oriunde s-ar duce şi cu oricine s-ar întâlni, într-o clipă l-a şi cucerit, se joacă cu el cum ar cânta dintr-un instrument… Iar eu? Nici pe Zahar nu-l pot struni… Nici pe mine însumi… Eu sunt un Oblomov! Stolz! O, Doamne!… Pe el îl iubeşte, se gândi el, cuprins de spaimă, doar mi-a spus-o singură: ca pe un prieten. Dar aceasta este o minciună, poate chiar inconştientă… Între un bărbat şi o femeie nu poate exista prietenie…”

Umbla acum din ce în ce mai încet, copleşit de îndoieli: „Dar dacă nu face decât să cocheteze? Dacă e numai…”

Se opri de tot, încremenind pe loc o clipă. „Dacă e o perfidie, un complot… Ce m-a făcut să cred că mă iubeşte? Ea nu mi-a spus acest lucru, demonul ambiţiei mi l-a şoptit! Andrei să fie?… Nu, nu e cu putinţă! Ea e atât de, aşa de… Iată cum e!” îşi zise el deodată, plin de bucurie, zărind-o pe Olga care venea întru întâmpinarea lui.

Olga îi întinse mâna cu un zâmbet de bucurie. „Nu, ea nu e aşa, nu e o mincinoasă, îşi zise el. Femeile care mint nu se uită la tine atât de drăgăstos, nu râd atât de sincer… Ele râd şi vorbesc piţigăiat… Totuşi, nu mi-a spus că mă iubeşte!… se gândi el, din nou pradă îndoielii. Nu era decât o părere a lui… Dar de ce i-a fost ciudă?… Doamne, ce încurcătură!”

— Ce ai în mână? întrebă ea.

— O crenguţă.

— Ce fel de crenguţă?

— Nu vezi? De liliac.

— De unde ai luat-o? N-avem liliac aici. Pe unde ai trecut?

— Dumneata ai rupt-o, apoi ai aruncat-o.

— Şi de ce ai ridicat-o?

— Aşa. Îmi place că dumneata… ai aruncat-o de necaz.

— Îţi place necazul? E o noutate. De ce?

— Nu spun.

— Spune-mi! Te rog, te rog frumos…

— Pentru nimic în lume!

— Te implor!

Oblomov clătină din cap.

— Dar dacă-ţi cânt?

— Atunci… poate…

— Deci numai muzica are putere asupra dumitale? spuse ea încruntându-se. E adevărat?

— Da, muzica redată de dumneata.

— Atunci voi cânta… Casta diva… Casta di… făcu ea sa răsune chemarea Normei şi se opri deodată.

— Hai, spune acum! porunci ea. Oblomov şovăi câteva clipe.

— Nu, nu! spuse el şi mai hotărât ca înainte. Pentru nimic în lume… niciodată! Dacă nu-i adevărat? Dacă mi s-a părut numai?… Niciodată, niciodată!

— Despre ce vorbeşti? Trebuie să fie ceva îngrozitor, spuse ea cu gândul la această întrebare, şi cu ochii aţintiţi asupra lui.

Apoi, pe faţa ei se citi treptat dezlegarea: raza gândirii, a înţelegerii, atinse pe rând fiecare trăsătură a ei şi, deodată, tot chipul i se lumină: pricepuse… Astfel se întâmplă uneori ca soarele, ieşind din nori, să lumineze pe rând dintâi o tufă, apoi alta, un acoperiş, şi deodată să scalde în lumină întreaga privelişte. Pricepuse gândul lui Oblomov.

— Nu, nu, n-am să pot rosti niciodată acest lucru… repeta Oblomov. Nici nu mă întreba.

— Nici nu te întreb, răspunse Olga, stăpână pe ea.

— Cum aşa? Abia acum…

— Să mergem acasă! îi spuse ea serios, fără să-l asculte. Ne aşteaptă ma tante.

Trecu înainte, de-a dreptul în odaia ei, lăsându-l singur cu mătuşa.