III.

A doua zi de sfântul Ilie, spre seară, Tarantiev şi Ivan Matveevici se întâlniră din nou la „local”.

— Un ceai! comandă Ivan Matveevici posomorât şi, când ospătarul îi servi ceai şi rom, împinse supărat sticla cu rom: Rom e ăsta? O porcărie! scoase din buzunar romul adus, destupă sticla şi-i dădu ospătarului să miroasă.

— Altă dată să nu ne mai bagi pe gât rom de-al vostru! îi spuse el. Ce zici, cumetre? Stăm cam prost! spuse el, după plecarea ospătarului.

— Dracu l-a mai adus şi pe ăsta! se înfurie Tarantiev. Mare bestie şi neamţul ăsta! Să rupă el procura şi să ia moşia în arendă! S-a mai auzit vreodată una ca asta? Ce-o să mai jupoaie el oiţa!

— Dacă se pricepe în treburile astea, mă tem să nu iasă cu bucluc. Când o afla că dările s-au şi strâns, iar de primit le-am primit tot noi, te pomeneşti că ne dă în judecată…

— Ei, asta-i acum! Prea te-ai făcut fricos, cumetre! Doar n-o fi prima oară când Zatiortîi bagă laba în buzunarul unui moşier. Se pricepe el să şteargă urmele. Ce, parcă le-a dat ţăranilor vreo semnătură de primire? Iar la plată n-o fi fost nimeni de faţă. O să-i sară ţandăra neamţului, o să ţipe, şi atâta tot. Hop şi tu cu „judecata”!

— Oare?! spuse Muhoiarov, venindu-i oarecum inima la loc. Atunci, să bem!

Mai turnă rom şi în paharul său şi în al lui Tarantiev.

— Te uiţi şi zici că nu mai e de trăit pe lumea asta; cum ai băut, vezi că tot mai merge! se mângâia el singur.

— Deocamdată, ascultă ce ai de făcut, cumetre, urmă Tarantiev. Să ticluieşti nişte socoteli pentru ce vrei – să zicem pentru lemne, pentru varză – ce crezi şi tu. Bine că i-a lăsat Oblomov gospodăria pe mâna cumetrei! Şi arată pe ce s-a cheltuit suma asta. Iar când o veni Zatiortîi, vom spune că el i-a adus banii strânşi de la ţărani, în sumă de… dar că s-au şi cheltuit toţi.

— Dar dacă opreşte socotelile şi le arată apoi neamţului, atunci să vezi…!

— Ei, aş! Le vâră el undeva, de nu le mai găseşte nici dracu! Şi, până să mai vină neamţul, toate sunt bune uitate.

— Oare?! Să bem, cumetre! spuse Ivan Matveevici, turnându-i în pahar. Păcat să strici cu ceai aşa bunătate. Miroase numai: trei ruble sticla! Ce zici, comandăm nişte varză cu carne?

— Se poate

— Pst!

— Ce canalie, dom'le, ce canalie! Cică: „Dă-mi moşia în arendă”, începu iar Tarantiev furios. Vezi că nouă, ruşilor, nu ne-a dat prin cap una ca asta! Treburile astea cam miros a ţară nemţească. Acolo, la ei, tot numai ferme şi arende sunt. Stai să vezi că o să vină şi cu acţiuni…

— Ce sunt acţiunile astea, că nu mă pot dumeri prea bine? întrebă Ivan Matveevici.

— Tot o născocire nemţească! spuse mânios Tarantiev. Uite, să zicem aşa, că i se năzare unui pungaş să facă nişte case care să nu ia foc, şi se prinde să facă un oraş întreg. Pentru asta, îi trebuie bani, nu? Atunci scoate în vânzare nişte hârtiuţe, sa zicem, de câte cinci sute de ruble fiecare, iar proştii tabără pe ele, le cumpără şi le vând unul altuia. Când se aude că treaba merge bine, cresc şi hârtiile la preţ, iar dacă merge prost, se duce totul dracului, Rămâi cu hârtii, iar banii s-au dus, întrebi: „Unde-i oraşul?” Şi ţi se răspunde: „A ars, nici nu a fost terminat, iar inventatorul a şters-o cu bănuţii tăi cu tot”…Uite-aşa vine povestea cu acţiunile! O să-l încurce neamţul şi pe el, n-ai teamă. Mă mir cum de nu l-a încurcat până acum. Numai eu i-am stat în cale, că i-am tot făcut numai bine amicului!

— Da, cu asta s-a cam isprăvit. Cum s-ar zice: dosarul s-a închis şi s-a trimis la arhivă… Ne-am cam îndulcit noi cu dările de la Oblomovka; acum începe postul, spuse Muhoiarov, uşor ameţit de băutură.

— Ducă-se dracului, cumetre! Ai bani destui – să-i vânturi cu lopata! îl mângâie Tarantiev, cam afumat şi el. Ai un izvor sigur, să tot iei de-acolo. Hai să bem!

— Ce tot vorbeşti, cumetre? Care izvor? Că strâng câte o rublă, două o viaţă întreagă…

— Păi sunt douăzeci de ani de când tot strângi, cumetre! Nu vorbi cu păcat!

— N-or fi chiar douăzeci! răspunse Ivan Matveevici, cu limba împleticită. Nu uita că nu sunt nici de zece ani secretar. Iar înainte, numai bănuţi de câte zece-douăzeci de copeici găseam prin buzunare; ba câteodată – mi-e şi ruşine să spun – eram nevoit să adun şi din ăi de alamă. Păi asta e viaţă? Oof, cumetre! Şi ce oameni norocoşi sunt pe lumea asta! Pentru un singur cuvinţel de-al lor, spus, uite-aşa, la urechea altuia ori dictat, ori încă scris pe un petic de hârtie – şi deodată li se umflă, uite-aşa buzunarul cât o pernă – să te culci pe ea şi să dormi, nu alta! Uite-aşa aş vrea sa lucrez, se porni el pe visat, din ce în ce mai ameţit de băutură. Lumea care vine cu cereri mai că nu-l vede la faţă, nici nu îndrăzneşte măcar să se apropie. Se urcă în caretă: „La club!” Iar acolo, la club, sunt numai d-ăi cu stele sau decoraţii şi toţi îi strâng mâna; la cărţi, nu joacă pe cinci copeici, iar de mâncat… mamă, cum mănâncă! Iarna cu tot dinadinsul gătesc numai pui, mănâncă fragi în aprilie! Acasă, nevasta se poartă numai în dantele de mătase, copiii sunt pieptănaţi, gătiţi, au guvernantă. Ehei, cumetre, este şi rai ca ăsta, dar cine are parte de el? Să bem! Uite că ne aduce şi mâncarea!

— Nu te văicări, cumetre, că păcătuieşti! spuse Tarantiev beat, cu ochii roşii, ca însângeraţi. Treizeci şi cinci de mii de ruble de argint, nu e glumă!

— Mai încet, mai încet, cumetre! îi reteză vorba Ivan Matveevici. Trei'ş'cinci, tot trei'ş'cinci rămâne. Când o să ajung la cincizeci? Păi, nici cu cincizeci nu eşti bun de rai. Dacă te căsătoreşti, trebuie să trăieşti cu socoteală, să numeri fiecare rublă, să-ţi iei gândul de la romul de jamaica… Viaţă-i asta?

— În schimb, nici o bătaie de cap, cumetre! De ici pică o rublă, de colo două, şi nici nu ştii cum bagi în buzunare vreo şapte ruble pe zi. Şi unde mai pui că nu se leagă nimeni de tine, nu te pisează nimeni şi scapi basma curată: fără nici o pată. Pe când dacă stai să-ţi legi numele de o afacere mai mare, uneori toată viaţa nu mai ştii cum să scapi de belea. Nu zău, cumetre, nu vorbi cu păcat!

Dar Ivan Matveevici nu-l asculta: era de mult cu gândul la ale lui.

— Ia ascultă aici! rosti el deodată, holbându-şi ochii atât de bucuros, încât aburii beţiei i se risipiră aproape cu totul. Adică nu, mi-e şi frică să-ţi spun! N-o scap eu aşa, cu una cu două, o idee ca asta. De-ai şti ce comoară de idee este… Să bem, cumetre! Să bem cât mai iute!

— Ba nu beau nimic până nu-mi spui, răspunse Tarantiev, ferindu-şi paharul.

— E o afacere grozavă, cumetre, spuse în şoaptă Muhoiarov, aruncând căutături spre uşă.

— Hai, zi odată! îl zorea Tarantiev.

— De astă dată, chiar că am dat de o comoară. Ştii, cumetre? E ca şi cum ţi-ai lega numele de o afacere mare de tot, zău aşa!

— Haide, nu-mi spui odată?!

— Faci cinste? Cât dai?

— Ei, haide odată! îl îndemna Tarantiev.

— Aşteaptă! Mai lasă-mă să mă gândesc. Aici nu se mai poate amesteca nimeni, e după lege. Bine, treacă de la mine, cumetre, o să-ţi spun. Dar numai pentru că am nevoie de tine. Altfel mi-ar fi peste poate. Să nu fie asta, martor mi-e Dumnezeu că nu ţi-aş sufla o vorbă: o asemenea afacere nu e bine s-o ştie un altul!

— D-apoi sunt eu pentru tine „un altul”, cumetre? Nu te-am slujit eu cu cinste de atâtea ori? Ţi-am fost şi martor şi atunci cu copiile acelea… Ai uitat? Mare porc mai eşti!

— Vai, cumetre, cumetre! Ţine-ţi gura! Prea le spui toate în gura mare!

— Cine naiba să ne-audă aici? Ori crezi poate că nu mai ştiu ce fac? răspunse înciudat Tarantiev. Şi-apoi, de ce mă laşi să mă perpelesc aşa? Haide, spune odată ce ai de spus!

— Bine, ascultă! Ştii că Ilia Ilici e cam fricos din fire şi habar n-are de cum se fac lucrurile; când cu contractul, şi-a pierdut capul; când i s-a trimis procura, nu ştia de ce să se apuce mai întâi… Nu ştie nici măcar câte dări primeşte! Zicea chiar el: „Nu ştiu! Nu ştiu nimic…!”

— Ei, şi? îl zorea nerăbdător Tarantiev.

— Ei, şi dumnealui a luat obiceiul să vină cam des pe la soră-mea. Chiar ieri a zăbovit la dânsa până după miezul nopţii şi, când s-a ciocnit cu mine pe sală, s-a făcut că nu mă vede. Aşa că noi o sa stăm puţintel să vedem cum merg lucrurile, şi pe urmă… Tu caută de-i vorbeşte mai pe ocolite, cum că nu se cade să aducă necinste într-o casă de oameni, că dânsa e văduvă, că unii au şi început să bârfească şi că acum n-o să mai poată să se mărite. Mai spune-i că a fost vorba s-o peţească un negustor bogat, dar acum cică ar fi auzit de dânsul că întârzie seara în odaia ei, şi s-a răzgândit.

— Ei, şi?! O să se sperie puţin, o să se trântească pe pat şi o să se răsucească pe o parte şi pe alta, ca un porc, oftând într-una, şi atâta tot, răspunse Tarantiev. Şi unde vezi tu folosul? Unde vezi ciubucul?

— Uf, ce om eşti! Spune-i şi tu că vreau să fac o plângere împotriva lui, că l-am urmărit şi am martori…

— Şi?

— Iar dacă-l vezi că se sperie de-a binelea, spune-i că am putea să ne împăcăm, dacă înţelege să jertfească o mică sumă de bani.

— Şi banii, de unde? întrebă Tarantiev. De făgăduit, o făgădui el de frică măcar zece mii…

— Tu fă-mi atunci un semn, iar eu o să am dinainte pregătită o scrisoare de împrumut… pe numele soră-mi: „Subsemnatul Oblomov am luat cu împrumut de la văduva cutare zece mii de ruble până la… ş.a.m.d.”

— Dar unde-i folosul, cumetre? Vezi că eu tot nu pricep: banii adicătelea să-i ia soră-ta şi cu copiii ei, dar ciubucul nostru?

— Păi, soră-mea o să-mi iscălească şi ea mie o scrisoare de împrumut pentru aceeaşi sumă: o fac eu să mi-o iscălească.

— Dar dacă n-o vrea? Dacă se încăpăţânează?

— Cine? Soră-mea?!

Ivan Matveevici râse subţirel şi cu chef.

— Iscăleşte ea, n-ai grijă, cumetre. Iscăleşte orice, până şi osânda ei la moarte, fără măcar să întrebe ce-i. O să zâmbească doar şi o să scrie „Agafia Pşeniţîna”, cu slove strâmbe, cam într-o parte, şi n-o să ştie nicicând ce-a iscălit. Vezi şi tu: noi doi o să rămânem în umbră. Sora mea o să aibă pretenţii faţă de secretarul de colegiu Oblomov, iar eu faţă de văduva secretarului de colegiu Pşeniţîn. Neamţul n-are decât să facă zâmbre: afacerea e legală! spuse Ivan Matveevici, ridicând în sus mâinile tremurătoare. Să bem, cumetre!

— Da! E o afacere legală, rosti încântat Tarantiev. Să bem!

— Iar după ce-om duce la bun sfârşit treaba asta, lăsăm să treacă vreo doi ani şi mai punem la cale una la fel. E doar… afacere legală…

— Afacere legală! rosti Tarantiev, încuviinţând din cap şi ridicând paharul în cinstea acestei afaceri. Hai să mai bem!

— Să mai bem!

Şi amândoi goliră din nou paharele.

— De un singur lucru mă tem: nu care cumva amicul tău să se încăpăţâneze şi să-i scrie neamţului mai înainte, spuse Muhoiarov cam cu teamă. Atunci o să fie vai de noi, frăţioare! Şi nici n-o să putem face nimic, pentru că-i vorba de-o văduvă, nu de o fată mare.

— El să scrie? Atâta rău că scrie! Poate peste vreo doi ani, răspunse Tarantiev. Iar de s-o-ncăpăţâna cumva, îi zic una…

— Ba asta să n-o faci, Doamne fereşte! Ai să ne strici toate socotelile, cumetre! O să spună c-a fost silit, ba poate chiar o să pomenească şi de bătaie… Afacere penală, frate dragă! Nu, asta nu merge! Uite ce s-ar putea face! Să luăm o gustare cu el şi să-i dăm de băut. Lui îi place mult rachiul de coacăze. Iar când i s-o urca la cap, tu să-mi faci un semn şi atunci, hop şi eu cu scrisoarea de împrumut. El nici n-o să se uite măcar la sumă, are să iscălească, cum a făcut atunci cu contractul, iar pe urmă, după ce scrisoarea o trece pe la un agent de schimb, mai cerceteze cine-o vrea! O să-i fie ruşine unui boier de teapa lui să mărturisească una ca asta: că a iscălit, ameţit de băutură. E o afacere legală.

— Afacere legală, repetă Tarantiev.

— Şi atunci, n-are decât să încapă Oblomovka pe mâna moştenitorilor.

— N-are decât! Să bem, cumetre!

— În sănătatea proştilor! zise Ivan Matveevici. Şi goliră din nou paharele.