IV.

Să ne transportăm acum cu gândul ceva mai în urmă, înainte de venirea lui Stolz la ziua lui Oblomov, şi în alt loc, departe de cartierul Vîborg. Acolo o să dăm de unele cunoştinţe ale cititorului, despre care Stolz nu i-a povestit lui Oblomov chiar tot ce ştia, fie din anume pricini, fie pentru că Oblomov n-a întrebat nici el totul despre ele, pesemne tot din anumite pricini.

Într-o zi, la Paris, Stolz mergea pe stradă, plimbându-şi privirea nepăsătoare peste oameni, peste firmele magazinelor, fără să şi-o oprească nicăieri. Nu primise de multă vreme scrisori din Rusia, nici de la Kiev, nici de la Odesa, nici de la Petersburg. Îi era urât şi dor de ţară; trecuse tocmai pe la poştă să pună la cutie încă trei scrisori, şi acum se-ntorcea acasă.

Deodată, ochii lui se opriră cu mirare asupra unor siluete, dar îndată îşi reluară privirea de mai înainte. În clipa aceea, două doamne care veneau pe bulevard intrară într-un magazin.

        „Nu! Nu se poate! îşi zise Stolz. Ce idee! Aş fi ştiut. Nu, nu sunt ele!”

Se apropie totuşi de fereastra magazinului şi căută să le urmărească din ochi. „Nu văd nimic. Stau cu spatele la geam.”

Intră şi el în magazin şi ceru ceva. Una din cele două doamne se întoarse spre lumină, şi Stolz o recunoscu pe Olga Ilinskaia. La drept vorbind… n-o recunoscu! Vru să se apropie de ea, dar rămase locului, cu privirile pironite asupra ei.

Dumnezeule, ce schimbare! Era şi nu era ea! Trăsăturile feţei erau ale ei, dar era palidă, cu ochii mari înfundaţi, fără zâmbetul ei copilăresc de totdeauna pe buze, fără naivitatea şi voioşia ei de altădată. Un gând poate prea adânc, poate dureros, stăruia deasupra sprâncenelor ei, iar ochii vorbeau despre multe lucruri pe care nu le ştiau şi nu le spuneau mai înainte. Nu mai privea deschis, luminos şi senin ca odinioară; o umbră uşoară de tristeţe îi învăluia toată faţa.

Stolz se apropie de dânsa. Olga îşi încruntă uşor sprâncenele, îl privi o clipă mirată, apoi îl recunoscu. Fruntea i se descreţi, sprâncenele i se destinseră simetric, ochii îi străluciră de lumina unei bucurii – nu năvalnice, ci molcome, izvorâtă din adânc. Orice frate ar fi fost fericit dacă sora lui iubită l-ar fi întâmpinat astfel.

— Doamne! Dumneata? spuse ea cu glasul plin de o negrăită bucurie, care te pătrundea până în adâncul sufletului.

La auzul acestor vorbe mătuşa se întoarse spre ei şi începură să vorbească toţi trei odată. Stolz le făcea imputări că nu i-au scris, iar doamnele se dezvinovăţeau. Sosiseră numai de trei zile şi-l căutau pretutindeni. Dar la una dintre locuinţele sale li s-a spus că ar fi plecat la Lyon şi ele nu mai ştiau ce să facă.

— Cum de v-aţi hotărât deodată? Şi să nu-mi fi scris nici un cuvânt! le mustră el.

— Toate s-au petrecut atât de repede, încât n-am mai vrut să-ţi scriem, răspunse mătuşa. Olga voia să-ţi facă o surpriză.

Stolz se uită la Olga. Faţa ei nu adeverea spusele mătuşii. O privi cu mai multă stăruinţă, dar Olga părea de nepătruns; nu se putea ghici ce gând este.

        „Ce-i cu ea? se întrebă Stolz. Odinioară, ghiceam dintr-o privire ce se petrece în sufletul ei, dar acum… ce schimbare!”

— Ce mult te-ai schimbat, Olga Sergheevna! Ai crescut, te-ai maturizat, rosti el cu glas tare. Nu te mai recunosc! Şi doar nu e mai mult de un an de când nu ne-am văzut! Ce ai mai făcut de atunci? Ce ţi s-a mai întâmplat? Spune-mi, povesteşte-mi!

— Nimic deosebit, răspunse Olga, cercetând o stofă.

— Mai cânţi? insista Stolz, căutând să descifreze pe Olga cea nouă pentru el, străduindu-se să citească pe faţa ei jocul necunoscut al gândurilor; dar jocul acesta îi scăpa; se ivea şi pierea ca fulgerul.

— N-am mai cântat demult. De vreo două luni, spuse Olga, voit nepăsător.

— Dar Oblomov? întrebă deodată Stolz, cu totul pe neaşteptate. E bine sănătos? Scrie?

Aici, poate că Olga şi-ar fi dat în vileag, fără să vrea, taina ei, dacă mătuşa nu i-ar fi venit grabnic în ajutor.

— Închipuieşte-ţi! spuse dânsa pe când ieşeau din magazin. Venea la noi în fiecare zi şi apoi, deodată… a dispărut. Când ne-am hotărât să plecăm în străinătate, i-am trimis vorbă, dar ni s-a răspuns că e bolnav şi nu primeşte pe nimeni. Am plecat deci fără să-l vedem.

— Nici dumneata nu ştii mai multe despre el? întrebă îngrijorat Stolz, întorcându-se spre Olga.

Dar aceasta privea cu multă luare-aminte prin lornion o trăsură ce trecea pe lângă ei.

— Era într-adevăr bolnav, răspunse dânsa, urmărind trăsura cu aceeaşi luare-aminte prefăcută. Uită-te, ma tante, mi se pare că sunt cunoştinţele noastre din călătorie.

— Te rog să-mi spui ce face Ilia al meu! stărui Stolz. Ce mi-ai făcut din el? De ce nu l-ai adus cu dumneata?

— Mais ma tante vient de dire[51], răspunse Olga.

— E îngrozitor de leneş, spuse şi mătuşa. Apoi, mai e şi un sălbatic fără pereche: cum se adună trei-patru musafiri la noi, pleacă numaidecât. Poţi să-ţi închipui că şi-a luat abonament la operă şi nu l-a folosit decât pe jumătate.

— Nu l-a auzit nici pe Rubini[52]! adăugă Olga. Stolz clătină din cap şi oftă.

— Şi cum de v-aţi hotărât să veniţi aici? Staţi mult? Ce vânt vă aduce? tot întreba Stolz.

— Am venit pentru ea, urmând sfatul doctorului, răspunse mătuşa cu un semn spre Olga. Nu-i pria Petersburgul şi am plecat pe toată iarna. Nu ne-am hotărât însă nici acum unde să ne ducem: la Nissa sau în Elveţia.

— Da, te-ai schimbat foarte mult! spuse gânditor Stolz cu ochii la Olga, cercetând fiecare vinişoară de pe obrazul ei, căutând să-i citească în ochi gândurile.

Mătuşa şi nepoata rămaseră la Paris o jumătate de an şi, în tot acest timp, Stolz a fost, zi de zi, singurul lor tovarăş de vorbă şi de plimbări.

Olga se întrema văzând cu ochii. Nu mai era gânditoare; trecuse acum la o stare de linişte şi chiar de nepăsare, cel puţin, aşa părea. Numai Dumnezeu ştia ce se petrece în sufletul ei, dar pentru Stolz ea redeveni încetul cu încetul prietena de odinioară, cu toate că nu mai râdea ca în trecut, cu râsul ei cristalin de copil, ci zâmbea doar cu un zâmbet stăpânit, când o înveselea Stolz. Uneori, parcă-i era ciudă că nu poate să râdă.

Foarte curând, Stolz îşi dădu seama că nu trebuie să caute cu tot dinadinsul s-o înveselească: adesea, privindu-l cu o sprânceană ridicată mai sus ca cealaltă şi o mică cută pe frunte, Olga asculta câte o glumă fără să zâmbească şi-l privea înainte stăruitor, de parcă l-ar fi dojenit că-i uşuratic; alteori, îl privea cu nerăbdare sau, în loc de răspuns la o glumă a lui, îi punea o întrebare plină de tâlc, însoţind-o de o căutătură atât de pătrunzătoare, încât Stolz se ruşina de vorbele lui goale, aruncate la întâmplare.

Câteodată, pe chipul ei se zugrăvea o oboseală lăuntrică atât de mare din pricina flecărelilor şi a forfotei zilnice din jur, încât Stolz se simţea dator să treacă dintr-o dată într-un alt domeniu, pe care-l atingea rar şi în silă atunci când sta de vorbă cu femeile. Cât spirit, câtă inteligenţă irosea Stolz numai ca privirea veşnic întrebătoare a Olgăi să se însenineze, să se liniştească şi să nu mai caute însetată ceva, departe, dincolo de el.

Ce tulburat era când, la o lămurire mai neglijentă, privirea Olgăi se înăsprea, se făcea mai rece, sprâncenele i se încruntau şi o umbră de nemulţumire mută, dar adâncă, îi întuneca chipul. Atunci, timp de două-trei zile, Stolz trebuia să cheme în ajutor toată isteţimea minţii lui, uneori chiar şi viclenia, toată căldura şi dibăcia lui în purtarea cu femeile, ca să deştepte pe faţa Olgăi o rază de lumină care să-i însenineze chipul, o undă de blândă împăcare în privire şi în zâmbet.

Uneori, la capătul unei astfel de zile, se întorcea acasă istovit de luptă, dar fericit când izbutea să iasă învingător.

        „Doamne, ce mult a evoluat! Cum s-a dezvoltat fetiţa asta! Cine i-a fost oare dascăl? De la cine a luat lecţii de viaţă? De la baron? Dar… din frazele lui elegante, nu te alegi cu nimic! Doar n-o fi de la Ilia?!”

Stolz nu putea înţelege. Iar a doua zi, se grăbea s-o revadă, ca din nou, cu multă băgare de seamă, cu teamă chiar, să-i cerceteze faţa, adesea întâmpinând greutăţi şi învingând numai cu ajutorul întregii sale inteligenţe şi a cunoaşterii vieţii, întrebările, îndoielile, cerinţele şi tot ce mai citea în trăsăturile Olgăi.

Cu lumina cunoaşterii vieţii, Stolz se afunda în labirintul gândurilor ei, a firii ei şi, în fiecare zi, descoperea şi studia trăsături şi fapte noi, şi tot nu dădea de fund; urmărea cu mirare şi îngrijorare cum mintea ei cere mereu hrană nouă, iar sufletul ei – învăţăminte şi viaţă.

Pe zi ce trecea, la viaţa şi îndeletnicirile lui Stolz se alătura o altă viaţă, cu problemele ei. O înconjura pe Olga cu flori, cărţi, note şi albume şi, liniştit la gândul că a umplut pe câtva timp ceasurile goale ale prietenei sale, pleca la treburile lui: se ducea să vadă vreo mină, vreo moşie-model sau să cunoască lumea, să se întâlnească cu oameni noi sau cu personalităţi de seamă. Apoi se întorcea la dânsa, ostenit, ca să se aşeze lângă pian şi să se odihnească, ascultându-i glasul. Dar pe faţa Olgăi găsea alte întrebări noi, citea în ochii ei dorinţa stăruitoare de a-i cunoaşte preocupările. Şi, fără să-şi dea seama, cu totul pe nesimţite, începea să-i povestească, încetul cu încetul, tot ce a văzut, unde a umblat, cu ce scop.

Uneori, Olga îşi arăta dorinţa să vadă şi să cunoască ea însăşi tot ce a văzut şi a aflat el. Şi atunci Stolz lua de la început drumurile făcute: se ducea împreună cu ea să-i arate o clădire, o localitate ori o maşină, ori să citească întâmplări vechi pe ziduri ori pe pietre. Treptat, fără să ştie nici el cum, se deprinsese să-şi depene cu glas tare firul gândurilor şi al sentimentelor în faţa ei, până când, într-o zi, după ce-şi făcu un aspru examen, înţelese deodată că nu-şi mai trăieşte viaţa singur, ci în doi, şi că viaţa aceasta a început din ziua venirii Olgăi.

Aproape inconştient, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi, Stolz făcea cu glas tare aprecieri asupra comorii adunate împreună şi se mira de el şi de ea; apoi cerceta cu grijă dacă în privirea ei n-a rămas cumva vreo întrebare nedezlegată, dacă chipul ei e luminat de raza gândirii împăcate, dacă ochii Olgăi îl petrec ca pe un învingător.

Dacă era aşa, Stolz se înapoia acasă mândru, plin de o tulburare nelămurită, iar noaptea stătea până târziu să se pregătească pentru a doua zi. Îndeletnicirile cele mai plicticoase pe care trebuia să le îndeplinească nu i se păreau sterpe, ci numai neapărat trebuincioase: făceau acum mai adânc parte din ţesătura vieţii lui; ideile, observaţiile, faptele nu se mai îngrămădeau pe tăcute şi la întâmplare în arhiva memoriei, ci dădeau strălucire şi culori fiecărei zile.

Ce flacără însufleţea faţa palidă a Olgăi, când Stolz, fără să mai aştepte privirea ei întrebătoare şi însetată, se grăbea să-i înfăţişeze, cu tot focul şi puterea sufletului său, lucruri noi, material nou, adunat pentru dânsa!

Şi cât de fericit era când mintea ei, plină de aceeaşi grijă, cu o fermecătoare supunere, se grăbea să-i prindă orice privire, orice vorbă; amândoi se uitau cu luare-aminte unul la celălalt. El, ca să vadă de n-a rămas cumva vreo întrebare în ochii ei; ea, întrebându-se dacă a mai rămas ceva nespus, vreun lucru pe care el să-l fi scăpat din vedere sau, Doamne fereşte, să-i fi ascuns cumva ceva mai greu de înţeles pentru ea, să nu-i fi lămurit gândul său întreg.

Cu cât mai înseninată şi mai întortocheată era problema, cu atât mai multă luare-aminte i-o expunea şi cu atât mai îndelung şi mai stăruitor zăbovea asupra lui privirea ei recunoscătoare, cu atât era mai caldă, mai adâncă, mai afectuoasă această privire.

        „Dar copila aceasta începe să mă întreacă!” îşi zicea el, plin de uimire.

Olga îi dădea de gândit cum nu mai gândise niciodată şi la nimic în viaţa lui.

Când se desprimăvără, plecară toţi trei în Elveţia. Încă de pe când erau la Paris, Stolz hotărâse că de acum înainte nu mai poate trăi fără Olga. Lămurindu-se asupra acestui lucru, se întrebă: Olga poate să trăiască fără el? întrebare la care nu se putea răspunde uşor.

Se apropia de ea încet, cu grijă, cu multă băgare de seamă; înainta când pe dibuite, când cu îndrăzneală, gândindu-se că nu mai e departe ţinta spre care merge, că, foarte curând, o să prindă vreun semn neîndoielnic, o privire, o vorbă, plictiseală ori bucurie; încă o trăsătură neînsemnată, o mişcare abia schiţată a sprâncenelor ei, un oftat şi… mâine, taina va fi dezlegată: îl iubeşte!

Pe faţa ei citea o încredere nemărginită, aproape copilărească; Olga se uita uneori la el ca la nimeni altul, cum s-ar fi uitat poate doar la maică-sa, dacă ar fi avut o mamă.

Venirile lui, ceasurile petrecute împreună, uneori chiar zile întregi, ea nu le socotea drept o dorinţă de a-i face plăcere, un prinos măgulitor al iubirii, un dar al inimii, ci o datorie, ca şi cum el i-ar fi fost frate, tată sau chiar soţ. Dar asta era mult, era tot. Pe de altă parte, orice vorbă a ei, orice pas alături de el era atât de liber şi de sincer şi totodată recunoscându-i parcă o autoritate netăgăduită asupra ei.

El îşi cunoştea această autoritate, iar Olga întărea cu fiecare clipă convingerea lui: îi spunea că numai în el are încredere deplină, numai pe el se poate bizui orbeşte, pe el şi pe nimeni altul în lume.

Stolz, fără îndoială, avea de ce să fie mândru. Dar tot atât de mândru de acest lucru ar fi putut fi şi un om mult mai în vârstă, vreun unchi înţelept şi umblat prin lume, sau chiar şi baronul, dacă ar fi avut o minte limpede şi caracter.

Dar această autoritate era oare prestigiul omului iubit? Iată întrebarea! Cuprindea ea oare vreo fărâmă din fermecătoarea minciună, din acea măgulitoare orbire a dragostei care poate să facă pe o femeie să se înşele amarnic şi, totuşi, să fie fericită de greşeala ei…?

Nu! Olga i se supunea, pe deplin conştientă. Ce-i drept, ochii ei scânteiau când Stolz desfăşura în faţa ei vreo idee sau îşi dezvăluia sufletul; ea îl scălda în razele privirii sale, dar se vedea întotdeauna pentru ce. Uneori, spunea chiar ea pricina. Pe când, în dragoste, ţi se atribuie meritele orbeşte, cu nesocotinţă, şi tocmai în această orbire şi nesocotinţă stă fericirea. Iar când, uneori, Olga se supăra, se vedea îndată pentru ce s-a supărat.

Stolz nu a putut niciodată prinde pe faţa ei vreo roşeaţă ivită fără vrere, sau acea bucurie care merge până la spaimă, nici vreo privire galeşă ori plină de foc. Şi dacă, într-o zi, i s-a părut că întrezăreşte ceva asemănător şi că o umbră de durere i-ar fi întunecat chipul, când el i-a spus că peste câteva zile urmează să plece în Italia, de-abia a apucat inima lui să se oprească de bucuria acestor clipe atât de rare şi nespus de scumpe când, deodată, totul s-a acoperit iarăşi de o negură uşoară. Olga a adăugat copilăreşte, fără să se ascundă:

— Ce păcat că nu pot să plec şi eu cu dumneata! Cât de mult aş fi dorit-o! Dar ştiu că ai să-mi povesteşti totul atât de bine, de parcă le-aş fi văzut chiar eu, cu ochii mei.

Şi farmecul s-a risipit dintr-o dată la auzul acestei dorinţe, mărturisită pe faţă, fără ascunzişuri, la auzul acestei laude banale, obişnuite, aduse artei lui de a povesti. Alteori, de-abia aduna dovezile cele mai mărunte, de-abia izbutea să împletească horbota cea mai subţire cu putinţă şi nu-i mai rămânea decât un punct ca s-o întregească… uite acum, uite îndată…

Dar Olga se liniştea ca prin farmec, era din nou potolită, din nou măsurată, ca de obicei, uneori chiar rece. Şedea în fotoliu, lucra şi-l asculta tăcută; din timp în timp, îşi ridica ochii, îi arunca o privire curioasă şi întrebătoare – o privire dintre acelea care se interesează numai de problemă în sine – astfel încât i se întâmpla – şi nu o dată – să arunce cât colo, înciudat, cartea, sau să întrerupă o lămurire pe care i-o dădea, să sară deodată de pe locul lui şi să pornească spre uşă. Dacă întorcea capul, îşi dădea seama că Olga îl urmăreşte cu o privire mirată. Atunci i se făcea ruşine, se întorcea îndărăt şi născocea ceva, ca să se dezvinovăţească.

Ea îl asculta cât se poate de simplu şi-l credea. Nici gând să se îndoiască! Nici un zâmbet şăgalnic nu-i juca pe buze!

        „Îl iubeşte ori nu-l iubeşte?” iată întrebările care-i jucau într-una în minte.

Dacă îl iubeşte, de ce e atât de ascunsă şi se fereşte atât de mult? Dacă nu-l iubeşte, de ce e atât de drăguţă cu el, atât de supusă? Într-o zi, Stolz s-a gândit să plece pe o săptămână la Paris şi la Londra şi a venit să i-o spună în ultima clipă, fără să-i fi vorbit nimic dinainte.

Dacă Olga s-ar fi speriat, dacă s-ar fi schimbat la faţă, taina ar fi fost dezlegată, şi el fericit! Dar ea s-a întristat doar puţin, i-a strâns mâna şi atât. Stolz era deznădăjduit.

— Ce urât o să-mi fie fără dumneata! rosti ea. Îmi vine să plâng. Parcă am rămas orfană. Ma tante, Andrei Ivanîci pleacă! adăugă ea cu glas plângăreţ.

Îi tăiase tot avântul.

        „I s-a plâns şi mătuşii! îşi zise Stolz. Atâta îmi lipsea! Văd că-i pare rău, poate mă iubeşte chiar, dar… dragostea de felul ăsta e ca marfa din târg: o poţi cumpăra într-un timp de, pentru o sumă de… atâta şi atâta atenţie şi bunăvoinţă. Nu mă mai întorc, îşi zicea el mâhnit. Poftim de vezi! Olga, «fetiţa»! Pe vremuri, juca cum îi cântam. Ce i s-o fi întâmplat?”

Şi se cufunda iar în gânduri.

Ce-o fi cu dânsa? Stolz nu cunoştea un mic amănunt: că Olga a mai iubit o dată, că a trecut de perioada când o fată nu ştie să se stăpânească, să-şi oprească roşeaţa nedorită ce-i năvăleşte în obraji, perioada durerilor rău ascunse, a semnelor de friguri ale dragostei, a primelor fierbinţeli…

Dacă ar fi ştiut toate astea, ar fi aflat dacă nu chiar taina nedezlegată pentru el – îl iubeşte ori nu? – dar cel puţin ar fi înţeles pentru ce îi era acum atât de greu să citească în sufletul ei.

În Elveţia, vizitară împreună toate locurile unde se duc de obicei turiştii. Dar mai ales şi mai cu drag se opreau în ţinuturi puţin umblate. Pe ei – ori cel puţin pe Stolz – îl preocupa într-atât „problema lui”, încât călătoriile propriu-zise îl oboseau şi treceau pe al doilea plan.

Stolz o urma pe Olga în plimbările ei pe munţi, privea, împreună cu ea, prăpăstiile şi căderile de apă, şi pretutindeni ea era în primul plan, oricare ar fi fost cadrul. Mergea în spatele ei pe câte o cărăruie îngustă, în timp ce mătuşa îi aştepta jos, în trăsură; urmărea pe ascuns, cu luare-aminte, cum se opreşte, cum se urcă pe câte un pisc, cum îşi trage sufletul şi ce privire îi aruncă lui, da, neapărat lui, mai înainte de toate; era încredinţat de acest lucru.

Toate ar fi fost bune: simţea în inimă căldură şi lumină. Dar, deodată, Olga îşi aţintea privirile asupra priveliştii şi rămânea aşa, pierdută, într-un fel de somnolentă contemplaţie, iar el nu mai însemna nimic pentru ca.

O mişcare cât de mică, amintindu-i că şi el e acolo, un cuvânt, şi Olga tresărea, uneori scotea chiar un ţipăt. Se vedea limpede că uitase dacă el e acolo, lângă ea, ori undeva departe, dacă mai e pe lume.

În schimb, mai târziu, acasă, stând la fereastră ori pe balcon, ea îi vorbea numai lui, îi vorbea îndelung, depănând amintirea celor văzute, pe care o culegea drept din suflet, până când isprăvea tot ce avea de spus; vorbea cu înflăcărare, oprindu-se uneori ca să caute un cuvânt şi prinzându-l din zbor pe cel pe care i-l propunea el; iar în ochi îi lucea scurt, ca o rază trecătoare, calda mulţumire pentru ajutorul ce i-l dădea. Ori încă se lăsa într-un fotoliu mare, palidă de osteneală şi doar ochii ei neobosiţi, veşnic însetaţi, îi spuneau că vrea să-l asculte într-una.

Îl asculta fără să se mişte, fără să scoată un cuvânt, fără să scape vreun amănunt. Iar când el se oprea, părea că-l ascultă mai departe, căci ochii ei întrebau necontenit. Şi, simţindu-i rugămintea mută, Stolz îşi urma povestirea cu puteri noi, cu o nouă înflăcărare.

Toate ar fi fost bune: simţea căldură şi lumină şi inima-i bătea în piept; va să zică trăia clipa de faţă, era mulţumită, nu-i mai trebuia nimic. Aici era lumina, focul, înţelesul vieţii ei. Dar Olga se scula deodată istovită şi ochii ei, doar cu o clipă înainte plini de întrebări, îl rugau acum să plece. Ori i se făcea foame şi se apuca să mănânce cu multă poftă…

Toate ar fi fost cum nu se poate mai bune. El nu era un visător şi nu dorea o patimă clocotitoare, cum nu o dorise nici Oblomov, dar din motive cu totul diferite. Totuşi, ar fi vrut ca dragostea să curgă ca un râu într-o matcă lină, după ce ar fi clocotit năvalnic, la izvoarele ei, ca să-şi poată astâmpăra cu ea setea, iar apoi toată viaţa să-şi aducă aminte cum a izvorât şipotul fericirii.

— Mă iubeşte ori nu? se întreba el, cuprins de o chinuitoare frământare, ce-i storcea aproape sudori de sânge şi lacrimi.

Această întrebare îl stăpânea din ce în ce mai mult, îl cuprindea ca o văpaie, îi încătuşa toate gândurile: era acum cea mai de seamă problemă, nu numai a dragostei, ci a vieţii lui. Nimic altceva nu mai încăpea în sufletul lui.

Părea că toate frământările, toate chinurile dragostei de care se ferise cu atâta dibăcie în întâlnirile lui cu femeile, se adunaseră laolaltă, abătându-se asupra lui în această jumătate de an.

Simţea că până şi organismul lui, atât de sănătos, n-o să mai poată îndura această încordare a minţii, a voinţei şi a nervilor, dacă ar fi să se prelungească şi mai departe alte câteva luni de zile. Înţelesese în sfârşit un lucru care-i fusese străin până în ziua aceea şi anume: cât de mult se irosesc puterile unui om într-o astfel de luptă, ascunsă de ochii lumii – luptă ce se dă între suflet şi patimă – cum se deschid în inimă răni de nevindecat care, deşi nu sângerează, deşteaptă însă gemete şi, în cele din urmă, cum se trece viaţa.

Nu mai simţea acum acea încredere, puţin trufaşă, în puterile lui; nu mai glumea cu uşurinţă, când auzea că sunt oameni care-şi pierd minţile şi tânjesc din diferite pricini, între care şi iubirea. Simţea că-l cuprinde frica.

— Trebuie să pun capăt acestui chin! se gândea el. Voi reuşi să citesc în sufletul ei ca înainte şi chiar mâine o să fiu fericit ori o să plec.

— Nu mai merge! îşi zicea el mai departe, privindu-se în oglindă. Nici nu mai semăn a om… Ajunge…!

Şi, într-o zi, s-a dus drept la ţintă, adică la Olga.

Dar Olga? Nu vedea ea oare starea lui ori nu-i păsa de el?

Nu putea să nu vadă: până şi femei cu sufletul mult mai puţin simţitor decât al ei ştiu să deosebească o prietenie credincioasă şi dorinţa de a face plăcere, de manifestările duioase ale unui alt sentiment. Cunoscând înaltele ei însuşiri sufleteşti, virtutea, sinceritatea ei înnăscută şi lipsită de orice făţărnicie, era cu neputinţă s-o învinuieşti de cochetărie. Era mai presus de asemenea slăbiciune.

Se putea crede doar un singur lucru şi anume: că-i făcea – în chip dezinteresat – plăcere, admiraţia necurmată, inteligentă, pasionată a unui om de felul lui Stolz. Se înţelege că-i făcea plăcere; această admiraţie era un balsam pentru mândria ei jignită; o ridica şi o aşeza din nou pe piedestalul de pe care căzuse; mândria ei, încetul cu încetul, renăştea.

Dar nu se gândea ea oare unde are să ducă această admiraţie? Nu putea doar să se mărginească la veşnica luptă dintre dorinţa de a şti a lui Stolz şi tăcerea ei îndărătnică. Nu presimţea ea oare că lupta aceasta nu e zadarnică şi că omul care a pus în ea atâta voinţă şi dârzenie va ieşi învingător? Zadarnic irosea Stolz atâta flacără şi strălucire? N-avea să se spulbere cândva, în razele acestei străluciri, chipul lui Oblomov, dragostea ei dintâi…?

Olga nu-şi dădea seama de nimic din toate astea, nu înţelegea limpede ce se petrece şi lupta din răsputeri cu toate aceste probleme şi cu ea însăşi, neştiind cum să iasă din acest haos.

Ce era de făcut? Nu putea rămâne mai departe în starea asta de nehotărâre. Ce o să răspundă ea despre trecutul ei în ziua când, de la acest joc mut şi de la acest zbucium al sentimentelor ascunse în inimă, vor ajunge la mărturisiri? Cum va putea numi acest trecut şi cum o să numească ceea ce simte acum pentru Stolz?

Dacă îl iubeşte pe Stolz, atunci ce a fost cealaltă iubire a ei? Cochetărie, dovadă de uşurinţă, ori ceva şi mai rău? La ghidul acesta, se simţea cutremurată de spaimă şi un val de roşeaţă îi năvălea în obraji. O învinuire ca asta n-o să şi-o poată arunca ea singură!

Dar dacă dragostea ei dinainte a fost cea dintâi iubire, cea curată, atunci sentimentul ei pentru Stolz ce este? Iar un joc, o înşelăciune, o socoteală dibace de a-l atrage într-o căsătorie care să acopere purtarea ei uşuratică din trecut?… La ghidul acesta, o treceau fiorii şi se îngălbenea la faţă.

Iar dacă nu-i nici joc, nici înşelătorie, nici socoteală, atunci… să fie o nouă dragoste?

La ghidul acesta, îşi pierdea cumpătul: o a doua dragoste numai la şapte-opt luni după cea dintâi?! Cine are s-o creadă? Cum să vorbească despre această dragoste fără să stârnească mirare sau poate chiar… dispreţ? Nu! Nici ghid, n-avea dreptul s-o facă!

Făcu apel la experienţa ei de viaţă, dar nu găsi nici un fel de lămuriri privind o a doua iubire. Căută să-şi amintească spusele înţelepte ale feluritelor mătuşi, fete bătrâne ori dudui cu pretenţii la inteligenţă şi, în sfârşit, ale scriitorilor „ce au cugetat asupra iubirii”, dar de la toţi părea că aude aceeaşi nemiloasă osândă: „O femeie iubeşte cu adevărat numai o dată în viaţă”…Până şi Oblomov rostise astfel verdictul lui. Îşi mai aminti şi de Sonicika, gândindu-se ce ar spune ea despre o a doua iubire; auzise însă de la nişte cunoştinţe sosite din Rusia că această prietenă a ei era acum la cea de a treia iubire.

Nu! Ceea ce simte ea pentru Stolz nu este şi nu poate fi dragoste, îşi zicea ea. Ea l-a iubit pe Oblomov, dar iubirea ei a murit şi o dată cu ea, s-au scuturat şi florile vieţii! Pentru Stolz simte numai o prietenie, întemeiată pe însuşirile lui strălucitoare, pe prietenia lui faţă de ea, pe atenţia şi încrederea ce îi arată.

Astfel, Olga respingea până şi gândul că l-ar putea iubi pe vechiul ei prieten.

Iată pricinile care nu-i îngăduiau lui Stolz să zărească pe chipul ei ori să simtă în vorbele ei vreun semn, nici că Olga ar fi cu totul nepăsătoare faţă de el, dar nici să prindă din zbor o străfulgerare ori o scânteie de sentiment care să treacă măcar cât de cât peste hotarele prieteniei calde, izvorâte din inimă, dar totuşi numai ale unei prietenii.

Ca să se sfârşească odată starea aceasta de lucruri, nu-i rămânea decât o ieşire: de îndată ce ar întrezări la Stolz semnele unei iubiri ce abia se naşte, să nu-i dea hrană, nici putinţă de dezvoltare şi să plece cât mai repede. Dar simţea că scăpase acea clipă: toate acestea s-au întâmplat de mult. Pe deasupra, trebuia să se gândească şi la faptul că sentimentul lui Stolz se putea preface în patimă. Şi apoi, Stolz nu era Oblomov: de Stolz nu puteai fugi.

Să zicem chiar că fuga ar fi fost întrucâtva cu putinţă. Totuşi, sufleteşte, n-ar fi izbutit să se smulgă de lângă el. La început, se folosise doar de drepturile prieteniei şi căutase în Stolz, ca odinioară, prietenul, când glumeţ, spiritual, ironic, când credincios şi adânc observator al fenomenelor vieţii, a tot ce li se întâmpla sau le trecea pe dinaintea ochilor, într-un cuvânt, tot ceea ce îi interesa pe amândoi.

Dar cu cât se vedeau mai des, cu atât se legau mai trainic sufleteşte unul de celălalt şi rolul lui Stolz era mai însemnat: de la cel de observator al faptelor, trecu pe nesimţite la cel de interpret al vieţii, apoi de îndrumător. Fără să ştie nici el cum, deveni mintea şi conştiinţa ei şi, de aici, se născură drepturi noi, legături intime noi, care învăluiau ca o pânză de păianjen toată viaţa Olgăi, în afară de un colţişor neştiut de nimeni, pe care ea îl ferea cu toată străduinţa de cercetările şi judecata lui.

Primise această tutelă spirituală asupra minţii şi inimii ei, simţind că are şi ea oarecare înrâurire asupra lui. Fiecare dintre ei dăduse celuilalt drepturi asupra sa şi Olga îngăduise acest schimb pe tăcute şi fără să-şi dea seama.

Cum era să ia înapoi tot ce-i dăduse? Şi apoi, toate acestea aduceau atâta… interes, plăcere, varietate în viaţă… Ce o să se facă ea dacă rămâne dintr-o dată fără toate astea? De aceea, când îi venea gândul să fugă, îşi dădea seama că e prea târziu şi nu avea putere s-o facă.

Orice zi petrecută departe de el, orice gând neîmpărtăşit şi nemărturisit lui, îşi pierdeau pentru Olga culorile şi însemnătatea lor.

        „O, Doamne, ce bine era să-i fiu soră! se gândea ea. Ce fericire să ai drepturi pe viaţă asupra unui om ca el, dar nu numai asupra minţii lui, ci şi a inimii lui, să te bucuri de prezenţa lui pe faţă, de drept, fără să plăteşti această fericire prin jertfe grele, amărăciuni şi mărturisirea unui trecut vrednic de milă… Aşa însă… ce sunt eu? Dacă o să plece, nu numai că n-am dreptul să-l opresc, dar trebuie chiar să doresc această despărţire! Iar dacă aş vrea totuşi să-l opresc, ce aş putea să-i spun? Ce drept am eu să-l văd şi să-l ascult în fiecare clipă? Numai pentru că mi-e urât fără el, pentru că mi-e dor de el, pentru că el mă călăuzeşte, mă distrează, îmi este de folos şi îmi place? Fără îndoială, toate acestea ar putea fi motive, dar nu şi drepturi! Ce-i aduc eu în schimb? Dreptul de a-şi sătura privirile cu frumuseţea mea, fără să-mi ceară nimic şi fără să se gândească măcar că i-aş putea răspunde vreodată cu aceleaşi sentimente, când atâtea alte femei s-ar socoti fericite dacă…”

Olga se frământa şi se gândea necontenit cum să iasă din acest impas, dar nu vedea nici o ieşire. N-avea în faţă decât teama de a-l vedea dezamăgit şi de a îndura o despărţire veşnică. Uneori, îi venea în minte să-i mărturisească totul, ca să pună odată capăt luptei sale şi a lui, dar simţea că i se strânge inima numai la gândul de a o face. Îi era ruşine şi o durea.

Ceea ce era ciudat e că Olga nu-şi mai respecta trecutul ba, dimpotrivă, începuse să-i fie ruşine de el, de când se strânsese legătura de prietenie dintre ea şi Stolz, din clipa când acesta pusese stăpânire pe viaţa ei. Dacă trecutul ei l-ar fi aflat baronul sau altcineva, fără îndoială că s-ar fi simţit stânjenită, încurcată, dar nu s-ar fi chinuit aşa cum se chinuia acum, la gândul că toate acestea o să le afle Stolz.

Îşi închipuia, plină de groază, ce se va zugrăvi pe chipul lui, cum o să se uite la dânsa, ce o să-i spună şi ce o să gândească mai târziu despre ea. Ce slabă şi mică la suflet o să-i apară! Nu, nu, pentru nimic în lume!

Începu să-şi supravegheze gândurile şi descoperi cu groază că se ruşinează nu numai de povestea de dragoste pe care a trăit-o, ci şi de eroul ei… Simţea pe deasupra o vie căinţă pentru că era atât de nerecunoscătoare faţă de marele devotament al fostului ei prieten.

Poate că, în cele din urmă, s-ar fi obişnuit şi cu ruşinea, s-ar fi împăcat cu toate – cu ce nu se obişnuieşte omul! – dacă prietenia ei pentru Stolz ar fi fost străină de orice dorinţe şi gânduri interesate. Dar dacă Olga izbutea să înăbuşe până şi şoaptele viclene şi măgulitoare ale inimii, îi era cu neputinţă să-şi stăpânească visurile minţii: adesea, fără să vrea, vedea strălucirea acestei iubiri noi şi tot mai ademenitoare, îi apărea dorinţa de fericire, o fericire nespus de frumoasă, dar nu cu Oblomov, nu învăluită de o toropeală leneşă, ci pe arena largă a unei vieţi bogate, cu toata adâncimea, cu toate bucuriile şi durerile ei, fericirea alături de Stolz.

În clipele acelea, Olga vărsa şiroaie de lacrimi peste trecutul ei, dar nu-l putea spăla. Se trezea din visare şi se ascundea şi mai cu grijă în dosul zidului de nepătruns al tăcerii, al indiferenţei prieteneşti, care-l chinuia atât de mult pe Stolz. Pe urmă însă, lăsându-se din nou furată, se bucura iarăşi de prietenia lui Stolz, era iar fermecătoare, drăguţă, încrezătoare, până în clipa când visul fericirii neîngăduite, la care pierduse dreptul, îi amintea încă o dată că viitorul e pierdut pentru ea, că visurile trandafirii au rămas în urmă, că florile vieţii s-au scuturat.

Poate cu anii şi pe încetul, Olga s-ar fi împăcat cu situaţia ei, ar fi pierdut obiceiul de a mai nădăjdui într-un viitor fericit, aşa cum fac toate fetele bătrâne, şi s-ar fi cufundat într-o resemnare rece sau, poate, s-ar fi apucat de opere de binefacere. Dar într-o zi, visul oprit luă o înfăţişare ameninţătoare: din câteva vorbe rostite pe negândite de Stolz, Olga îşi dădu limpede seama că a pierdut prietenul şi a câştigat un adorator pătimaş. Că prietenia s-a înecat într-un noian de iubire.

Era palidă în dimineaţa când descoperi acest lucru, nu ieşi toată ziua din odaie, se frământă, se luptă împotriva ei însăşi, se gândi şi se răzgândi ce trebuie să facă, care este datoria ei, dar nu putu găsi nimic. Îşi făcea numai aspre imputări că nu i-a povestit chiar de la început totul lui Stolz, învingând ruşinea: în schimb, acum trebuia să înfrunte groaza.

Când chinul inimii era prea apăsător, când o înăbuşeau lacrimile neplânse, avea momente de hotărâre: ar fi vrut atunci să se arunce la pieptul lui Stolz şi, nu prin vorbe, ci prin hohote de plâns, tresăriri şi leşinuri să-i povestească dragostea ei, ca Stolz să-i vadă toată căinţa.

Auzise cum se poartă în asemenea împrejurări alte fete tinere. Sonicika, de pildă, i-a mărturisit logodnicului ei despre sublocotenentul ei de cavalerie; i-a spus că-l ducea de nas, că nu era decât un băieţandru, că-l făcea dinadins s-o aştepte în ger afară, până catadicsea să iasă din casă şi să se urce în trăsură ş.a.m.d.

Sonicika n-ar fi pregetat, desigur, să spună şi despre Oblomov că s-a jucat cu el ca să-i treacă vremea, că e un caraghios, că doar nu e cu putinţă să iubeşti „un mototol ca el” şi că nimeni n-ar putea crede într-o asemenea dragoste. Dar o asemenea purtare ar putea fi îndreptăţită numai de bărbatul Sonicikăi sau poate şi de mulţi alţii, dar nicidecum de Stolz.

Olga ar fi putut înfăţişa lucrurile într-o lumină mai frumoasă, spunând că n-a căutat decât să-l scape pe Oblomov din prăpastie şi, pentru asta, a recurs la aşa-zisa cochetărie prietenească… că a vrut doar să aprindă din nou viaţa în sufletul unui om care se stingea, ca, pe urmă, să se îndepărteze de el. Dar toate astea ar fi fost mult prea căutate, prea nefireşti şi, în orice caz, lipsite de adevăr. Nu! Nu mai avea nici o scăpare!

        „Doamne, Dumnezeule! în ce vâltoare sunt! se zbuciuma Olga. Să-i dezvălui totul?… O, nu! Mai bine să nu afle nimic încă multă vreme sau niciodată! Dar dacă n-o să-i dezvălui taina mea, e ca şi cum l-aş fura. Ar fi o înşelăciune, o cerşire a bunăvoinţei lui. Ajută-mă, Doamne…!” Dar ajutorul nu venea.

Oricât farmec avea pentru ea prietenia lui Stolz, totuşi ar fi vrut uneori să nu-l mai vadă, să treacă prin viaţa lui ca o umbră palidă, fără să întunece zilele senine şi pline de înţelepciune ale acestui om, prin patima ei neîngăduită.

Ar fi plâns o vreme această dragoste nefericită, şi-ar fi jelit trecutul, ar fi îngropat în sufletul ei amintirea lui, iar apoi… apoi ar fi găsit poate „o partidă convenabilă”, cum sunt multe, şi ar fi devenit o soţie bună, deşteaptă, grijulie, şi o mamă destoinică, iar viaţa ei de dinainte ar fi socotit-o drept visuri de tinereţe. Şi… nu şi-ar fi trăit, ci şi-ar fi răbdat zilele. Toată lumea face astfel!

Dar nu era vorba numai de ea singură, ci şi de un alt om, iar acest altul îşi pusese în ea cele mai frumoase şi mai temeinice nădejdi ale vieţii.

        „Pentru ce… am mai iubit?” se frământa ea cu gândul la dimineaţa aceea din parc, când Oblomov voise să fugă, iar ea era încredinţată că, dacă el o lasă, cartea vieţii ei se va închide pentru totdeauna. Pe atunci, hotăra cu atâta îndrăzneală şi uşurinţă, problema dragostei şi a vieţii, toate i se păreau atât de limpezi… iar acum, toate se încâlciseră într-un nod cu neputinţă de dezlegat.

Se crezuse prea deşteaptă. Îşi închipuise că e de ajuns să vezi lucrurile simplu şi să urmezi calea cea dreaptă, şi viaţa o să ţi se aştearnă la picioare, domol, ca o faţă de masă. Când colo… nici măcar n-avea pe cine să arunce vina. Singura vinovată era ea!

Fără să bănuiască pentru ce a venit Stolz, Olga s-a ridicat senină de pe canapea, a pus la o parte cartea şi i-a ieşit înainte.

— Nu te-am deranjat? o întrebă Stolz, aşezându-se la fereastra care dădea spre lac. Citeai?

— Nu! Am isprăvit cu cititul: nu se mai vede. Te aşteptam! rosti ea blând, prietenos, cu un glas plin de încredere.

— Cu atât mai bine! Trebuie să-ţi vorbesc, răspunse el serios, împingând spre fereastră un alt fotoliu, pentru ea.

Olga tresări, pierzându-şi graiul. Apoi, fără să-şi dea seama ce face, se lăsă în fotoliu, îşi plecă uşor fruntea şi rămase astfel, într-o aşteptare chinuită, fără să-şi ridice ochii. Ar fi vrut, în clipa aceea, să fie la o sută de verste de acolo.

Într-o străfulgerare, tot trecutul îi răsări în minte. „Clipa judecăţii a venit! Nu e îngăduit nimănui să se joace de-a viaţa, cum te-ai juca cu păpuşile! părea că-i spune un glas necunoscut. Nu glumi cu ea! Ai s-o plăteşti scump!”

Câteva clipe, amândoi au rămas tăcuţi. Stolz îşi aduna pesemne gândurile. Olga privea cu spaimă faţa lui trasă, sprâncenele încruntate şi buzele strânse, pe care se citea hotărârea.

        „Nemesis!”[53] îşi zicea ea, cutremurându-se în suflet. Se pregăteau amândoi să se înfrunte.

— Cred că bănuieşti despre ce vreau să-ţi vorbesc, Olga Sergheevna? spuse el, privind-o întrebător.

Stătea între ferestre şi peretele dintre ele îi umbrea faţa, în timp ce pe chipul Olgăi cădea lumina ce pătrundea pe geam. Stolz putea astfel să-i citească toate gândurile.

— De unde să ştiu? răspunse ea încetişor.

În faţa acestui adversar primejdios nu mai avea nici voinţa, nici tăria de caracter, nici pătrunderea, nici stăpânirea de sine pe care le avusese totdeauna faţă de Oblomov.

Îşi dădea bine seama că, dacă până acum izbutise să se ferească de ochiul ager al lui Stolz şi să iasă cu faţa curată din lupta ce se dădea între ei, aceasta se datora nu puterii ei – cum se întâmpla în lupta cu Oblomov – ci numai tăcerii voite a lui Stolz, purtării sale stăpânite. Dar, în „câmp deschis”, sorţii izbânzii erau de partea lui. De aceea, prin întrebarea: „De unde să ştiu?” voise numai să câştige o palmă de loc şi puţin timp, pentru ca adversarul să-şi dea mai limpede în vileag gândurile.

— Nu ştii? făcu el simplu. Bine! atunci o să-ţi spun eu.

— O, nu! izbucni ea, fără să vrea.

Apoi îi apucă mâna şi-l privi cu ochi care păreau să ceară îndurare.

— Vezi? Am bănuit că ştii! spuse el. De ce acest „nu”? adăugă apoi cu tristeţe.

Olga tăcea.

— Dacă ai ştiut că într-o zi o să-ţi vorbesc deschis, atunci ştii, fără îndoială, şi ce trebuie să-mi răspunzi, mai spuse el.

— Am ştiut şi m-am chinuit! răspunse ea, rezemându-se de speteaza fotoliului, cu faţa întoarsă de la lumină şi chemând, în gând, cât mai grabnic amurgul în ajutor, pentru ca Stolz să nu desluşească urmele luptei, ale tulburării şi ale durerii care i se zugrăviseră pe chip.

— Te-ai chinuit? E un cuvânt înspăimântător, spuse el aproape în şoaptă. E ca: „Lăsaţi orice speranţă” a lui Dante. Nici n-am ce adăuga la asta: mi-ai spus totul! Îţi mulţumesc şi pentru atât! adăugă el cu un oftat adânc. Îţi mulţumesc că am ieşit din haos şi beznă. Acum ştiu, cel puţin, ce am de făcut. Singura scăpare e să fug, şi cât mai repede!

Şi Stolz se ridică.

— Nu! Pentru numele lui Dumnezeu, nu! vorbi din nou Olga, repezindu-se spre el, apucându-l de mână şi privindu-l cu spaimă şi rugă. Fie-ţi milă de mine! Ce-o să mă fac?

Stolz se aşeză pe scaun. Olga făcu la fel.

— Dar eu te iubesc, Olga Sergheevna! rosti el aproape aspru. Ai văzut ce s-a petrecut cu mine în această jumătate de an! Ce mai vrei? O izbândă deplină? Să mă usuc ori să-mi pierd mintea? Mulţumesc!

Olga se schimbă la faţă.

— Bine, atunci pleacă! răspunse ea cu toată demnitatea unei jigniri înăbuşite şi totodată cu o durere adâncă, pe care nu era în stare s-o ascundă.

— Iartă-mă! Am greşit! îşi ceru el iertare. Vezi, n-am lămurit încă nimic şi ne-am şi certat. Ştiu că nu poţi să doreşti asta, dar nici nu poţi înţelege starea mea sufletească şi de aceea ţi s-a părut ciudată dorinţa mea de a fugi. Omul ajunge uneori să fie egoist, fără să vrea.

Olga îşi schimbă poziţia în fotoliu, de parcă n-ar fi stat bine, dar nu spuse nimic.

— Să presupunem că rămân. Ce folos? urmă Stolz. Dumneata ai să-mi propui, bineînţeles, prietenia dumitale; dar prietenia o am şi acum. Dacă plec, peste un an sau doi tot o s-o am. Prietenia e un lucru frumos, Olga Sergheevna, atunci când se întemeiază pe o dragoste reciprocă între un bărbat tânăr şi o femeie tânără sau între doi bătrâni care trăiesc cu amintirea iubirii lor. Dar să ferească Dumnezeu să fie dintr-o parte prietenie şi din cealaltă dragoste. Eu ştiu că nu te plictiseşti cu mine, dar te-ai întrebat vreodată cum mă simt eu alături de dumneata?

— Dacă-i aşa, du-te cu Dumnezeu! şopti ea cu glas stins.

— Să rămân? îşi urmă el gândurile cu voce tare. Să umblu mereu pe un tăiş de cuţit? Asta-i prietenie?

— Crezi că mie-mi vine mai uşor? îl întrerupse deodată Olga.

— Dumitale? De ce? întrebă el cu voiciune. Dumneata… nu iubeşti…

— Nu ştiu! Îţi jur pe Dumnezeu că nu ştiu! Dar dacă dumneata… dacă viaţa mea de azi se schimbă într-un fel sau altul, ce o să fie cu mine? adăugă ea trist, ca şi cum ar fi gândit cu glas tare.

— Cum trebuie să înţeleg asta? Lămureşte-mă, pentru Dumnezeu! spuse Stolz, trăgându-şi fotoliul mai aproape de al ei, surprins de vorbele ei şi de tonul adânc şi neprefăcut cu care le rostise.

Se străduia să-i descifreze expresia feţei. Olga tăcea, în pieptul ei ardea dorinţa de a-l linişti, de a lua înapoi cuvintele „m-am chinuit” sau de a le tălmăci altfel decât le-a înţeles Stolz. Nici ea nu ştia cum s-o facă; simţea doar nelămurit că amândoi trăiesc sub apăsarea unei neînţelegeri fatale, că sunt într-o situaţie falsă, că le e greu din pricina asta şi că numai el sau chiar şi ea, dar cu ajutorul lui, ar putea să limpezească şi să pună bună rânduială în trecutul şi prezentul lor. Dar pentru asta trebuia să treacă prăpastia, să-i dezvăluie lui tot ce i se întâmplase ei şi cât a dorit să-i spună şi cât s-a temut de judecata lui!

— Nici eu singură nu înţeleg; sunt mai pierdută în haos, în beznă, decât dumneata, spuse ea.

— Ascultă-mă, ai încredere în mine? întrebă Stolz luându-i mâna.

— Da, o încredere nemărginită, cum aş avea în mama. Dumneata ştii bine, răspunse ea cu glas stins.

— Atunci spune-mi tot ce s-a petrecut de când ne-am despărţit. Acum eşti o enigmă pentru mine; altădată, îţi citeam pe faţă toate gândurile. Cred că e singurul mijloc de a ne înţelege. Vrei s-o faci?

— Da, da, e absolut necesar… trebuie să se isprăvească într-un fel, spuse ea, tulburată de gândul mărturisirii care trebuia să vină. „O, Nemesis, Nemesis!” îşi zicea ea, plecându-şi capul.

Tăcea, cu ochii în pământ. Stolz se înfiora de groază la auzul acestor cuvinte simple, dar încă mai mult de tăcerea care urmă.

        „Doamne, e chinuită! Ce i s-o fi întâmplat?” se gândea el, simţind cum îi tremură mâinile şi picioarele şi cum fruntea îi e udă de sudoare rece. Îşi închipuia lucruri îngrozitoare. Olga tăcea. Se vedea că luptă cu ea însăşi.

— Aşadar… Olga Sergheevna… o îndemnă el.

Ea tăcea. Făcu numai din nou o mişcare nervoasă, care nu se vedea prin întuneric, şi se auzi doar foşnetul rochiei ei de mătase. În cele din urmă, spuse:

— Îmi adun curajul. Dar dac-ai şti cât de greu îmi vine! adăugă ea, întorcându-şi de la el obrazul şi căutând să se învingă.

Ar fi vrut ca Stolz să afle totul nu din gura ei, ci printr-o minune. Noroc că, între timp, se mai întunecase; acum, umbra îi învăluia obrazul, n-o mai putea trăda decât glasul, şi tocmai de aceea nu se încumeta să vorbească, parcă n-ar fi ştiut cu ce notă să înceapă.

        „Doamne! Cât de vinovată trebuie să fiu, dacă mă doare atât de mult, dacă mi-e atât de ruşine!” se frământa ea.

Şi nu e mult de când hotăra cu atâta siguranţă de soarta ei şi a altora, se simţea atât de tare şi de înţeleaptă! Şi iată că i-a venit şi ei rândul să tremure ca o fetiţă! Ruşine pentru trecutul ei, chinul amorului propriu, falsitatea situaţiei în care se găsea o sfâşiau. Era peste puterile ei!

— Am să te ajut… Ai… fost îndrăgostită, abia putu să îngâne Stolz, atât îl dureau aceste vorbe ale lui.

Tăcerea ei îi întări bănuiala. Şi, din nou, se simţi cuprins de groază.

— De cine? Ori, poate, e un secret? întrebă el din nou, căutând să rostească ferm cuvintele, măcar că-i tremurau buzele.

Aceasta o chinuia şi mai mult pe Olga. Ar fi vrut să rostească un alt nume, să născocească o alta poveste. Şovăi o clipă, dar n-avea încotro: ca un om care, în clipa unei mari primejdii, sare de pe un mal înalt sau se aruncă în flăcări, rosti deodată:

— De Oblomov!

Stolz înlemni. Tăcură amândoi vreo două minute.

— Oblomov! repetă el surprins. Apoi, cu glas scăzut, adăugă hotărât: Nu-i adevărat!

— Ba e adevărat! rosti ea liniştit.

— Oblomov, mai repetă o dată Stolz. Nu, e cu neputinţă! urmă el convins. Trebuie să fie ceva la mijloc: nu te-ai înţeles pe dumneata însăşi, pe Oblomov sau, poate, n-ai înţeles ce este dragostea.

Olga tăcea.

— N-a fost dragoste, ci altceva, repetă el. Crede-mă.

— Atunci, am cochetat cu el, l-am dus de nas, l-am nenorocit şi acum… crezi, desigur, că ţi-a venit şi dumitale rândul! rosti ea, stăpânindu-se cu greu şi în glasul ei tremurau din nou lacrimi de jignire.

— Scumpă Olga Sergheevna! Nu te supăra, te rog, şi nu mai vorbi aşa! Asta nu seamănă cu dumneata. Ştii bine că eu nu cred nimic din toate astea. Dar nu-mi intră în cap, nu înţeleg, cum a putut Oblomov…

— Şi totuşi îl găseşti demn de prietenia dumitale, îl preţuieşti. De ce să nu poată fi iubit? îl apăra ea pe Oblomov.

— Ştiu. Dragostea e mai puţin pretenţioasă ca prietenia, spuse Stolz. Adesea este chiar oarbă. Nu iubeşti pentru anumite merite, aşa este. Dar pentru a iubi mai trebuie ceva, uneori imponderabil, ce nu poate fi definit, nici numit, şi tocmai aceasta îi lipseşte cu desăvârşire incomparabilului, dar stângaciului meu prieten Ilia. Iată de ce mă mir. Ascultă-mă, urmă el cu vioiciune. Aşa nu vom ajunge niciodată la un capăt şi nu ne vom putea înţelege. Nu te ruşina de amănunte, nu te cruţa vreo jumătate de ceas şi povesteşte-mi absolut tot şi eu îţi voi spune dumitale ce a fost aceasta şi poate chiar ce are să fie. Mie tot mi se pare că aici este altceva. Ah, dacă e adevărat! adăugă el cu însufleţire. Dacă e vorba de Oblomov! De Oblomov şi nu de altcineva! Dar asta ar însemna că nu te leagă nimic de trecut, că nu e vorba de dragoste, că eşti liberă… Povesteşte, povesteşte-mi totul, cât mai degrabă! încheie el cu glas liniştit, aproape vesel.

— Bine, am să-ţi povestesc totul, răspunse ea cu încredere, bucuroasă să nu se mai simtă atât de încătuşată. Singură, simt că înnebunesc. Dacă ai şti cât de vrednică de milă sunt! Nu ştiu dacă sunt vinovată sau nu, nu ştiu dacă trebuie să-mi fie ruşine de trecutul meu, dacă trebuie să-l regret, să sper în viitor, ori să pierd orice nădejde… Mi-ai vorbit de chinurile dumitale şi nici nu bănuiai prin ce chin treceam eu. Ascultă acum, ascultă până la capăt, dar nu cu mintea: mă tem de mintea dumitale. Ascultă cu inima; poate că ea mă va judeca mai drept, fiindcă nu am mamă, am rămas singură, ca într-o pădure… spuse ea încet, cu glas deodată scăzut. Dar adăugă numaidecât: Nu, nu mă cruţa. Dacă într-adevăr a fost o dragoste… atunci pleacă! Se opri o clipă. Şi întoarce-te mai târziu, când va vorbi numai prietenia. Dar dacă n-a fost decât uşurinţă, cochetărie, atunci pedepseşte-mă, fugi cât mai departe şi uită-mă! Şi acum, ascultă.

Drept răspuns, Andrei îi strânse cu putere amândouă mâinile.

Şi spovedania Olgăi începu, lungă şi amănunţită. Limpede şi desluşit, cuvânt cu cuvânt, îşi despovăra sufletul, trecând în mintea altuia tot ce o rodea de atâta timp şi o făcea să roşească, ceea ce, mai înainte, o înduioşase, o făcuse fericită, ca apoi s-o arunce într-o viitoare de îndoieli şi durere.

Îi vorbi de plimbările lor din parc, de speranţele ei, de transfigurarea şi de căderea lui Oblomov, de crenguţa de liliac şi de sărut. N-a trecut sub tăcere decât seara aceea înăbuşitoare din grădină, pesemne pentru că nu se dumerise încă nici acum ce a fost.

La început, nu se auzea decât şoapta ei sfioasă, dar, pe măsură ce vorbea, glasul ei se auzea tot mai limpede şi mai slobod; crescu de la şoaptă la jumătate de glas, apoi începu să vibreze adânc şi plin. Olga îşi sfârşi spovedania liniştit, ca şi cum ar fi fost povestea altcuiva.

Îi părea că în faţa ei se ridică o perdea, în dosul căreia se desfăşura trecutul pe care până acum se temuse să-l privească făţiş. Ochii i se deschideau asupra multor lucruri şi, dacă în odaie n-ar fi fost întuneric, ar fi avut acum îndrăzneala să privească drept în faţă pe cel căruia îi vorbea.

Sfârşi de povestit şi rămase tăcută, aşteptând verdictul. Dar răspunsul fu o tăcere de mormânt.

Ce gândea Stolz? Nu se auzea un cuvânt, nici măcar răsuflarea lui, parcă nu mai era nimeni lângă ea.

Muţenia aceasta stârni din nou în ea un val de îndoială. Tăcerea se prelungea. Ce însemna această tăcere? Ce sentinţă pregătea cel mai pătrunzător, dar şi cel mai îngăduitor judecător din lume? Toţi ceilalţi ar fi condamnat-o fără milă; numai el ar fi putut să fie apărătorul ei, pe el l-ar fi ales ea. El ar fi înţeles, ar fi cântărit totul, hotărând mai bine decât ea, în folosul ei! Dar el tăcea; oare pricina ei era definitiv pierdută…?

Se simţi din nou cuprinsă de teamă…

Uşa se deschise şi două lumânări, aduse de jupâneasă, luminară colţul lor.

Olga îi aruncă lui Stolz o privire sfioasă, însetată, întrebătoare. Andrei stătea cu braţele încrucişate şi o privea deschis, cu ochi nespus de blânzi, desfătându-se cu priveliştea tulburării ei.

Inima ei se învioră. Olga suspină uşurată, gata să izbucnească în plâns. Şi, într-o clipă, îşi recăpăta îngăduinţa faţă de ea însăşi şi toată încrederea în el. Era fericită ca un copil care a fost iertat, împăcat şi mângâiat.

— Asta e tot? întrebă el încet.

— Tot! răspunse ea.

— Dar scrisoarea lui?

Olga scoase scrisoarea din geantă şi i-o întinse. Stolz se apropie de lumânare, citi scrisoarea şi o puse pe masă. Se uita acum din nou la Olga cu expresia lui de altădată, aşa cum nu se mai uitase demult.

În faţa ei era prietenul cel vechi, sigur pe el, puţin cam ironic, dar nemărginit de bun pentru ea, gata s-o răsfeţe. Nu-i vedea pe faţă nici o umbră de suferinţă sau de îndoială. Îi luă amândouă mâinile, le sărută pe rând, apoi căzu pe gânduri. Olga amuţi la rândul ei, urmărind, fără să clipească, răsfrângerea gândului pe faţa lui.

Deodată, Stolz se sculă.

— Doamne, dacă aş fi ştiut că e vorba de Oblomov, nu m-aş fi chinuit atât! spuse el, privind-o cu atâta bunătate şi încredere, ca şi cum trecutul acela înspăimântător n-ar fi existat.

Şi Olga se simţi deodată uşurată şi veselă. Vedea acum limpede că numai de Stolz îi fusese ruşine, iar el n-o osândeşte, nu fuge de ea! Ce-i pasă ei de judecata lumii întregi!

Andrei era acum cu desăvârşire stăpân pe el şi vesel; dar aceasta nu era de ajuns pentru ea. Vedea că este achitată, voia însă, ca orice acuzată, să cunoască verdictul. Stolz puse mâna pe pălărie.

— Unde pleci? întrebă ea.

— Eşti tulburată. Odihneşte-te puţin! spuse el. Mai vorbim şi mâine.

— Vrei să nu dorm toată noaptea? întrebă ea, apucându-l de mână şi silindu-l să se aşeze. Vrei să pleci fără să-mi fi spus ce… a fost cu mine, ce sunt acum şi ce… o să fie cu mine? Fie-ţi milă, Andrei Ivanovici! Cine altul, afară de dumneata, ar putea să mi-o spună? Cine să mă pedepsească dacă o merit sau să mă ierte? adăugă ea, privindu-l cu atâta duioşie, încât Stolz lăsă pălăria şi fu cât pe aci să se arunce la picioarele ei.

— Îngerul… dă-mi voie să-ţi spun îngerul meu! începu el. Nu te frământa în zadar: nu-i vorba nici de pedeapsă, nici de iertare. N-am de adăugat nimic la cele ce mi-ai povestit. Ce îndoieli mai poţi avea? Vrei să ştii ce a fost aceasta, să-i dau un nume? O ştii de mult… Unde e scrisoarea lui Oblomov.

Luă scrisoarea de pe masă.

— Ascultă! Şi citi: „Te iubesc nu reprezintă dragostea de azi, ci numai cea de mâine. Nu este decât nevoia instinctivă de a iubi care, în lipsa unei hrane adevărate, în lipsa văpăii, arde cu o lumină artificială şi rece, fără să încălzească şi se manifestă uneori la femei în mângâieri exagerate date unui copil, unei alte femei, sau, pur şi simplu, prin lacrimi şi accese de isterie!… Te-ai înşelat (citi Stolz, apăsând pe acest din urmă cuvânt): în faţa dumitale nu este omul pe care l-ai aşteptat, cel pe care l-ai visat. Mai aşteaptă puţin, el va veni, şi atunci te vei trezi. O să-ţi pară rău şi o să-ţi fie ruşine de această greşeală…”

— Vezi cât de adevărat este? spuse el. Ţi-a fost şi ruşine, ţi-a părut şi rău de… greşeala dumitale. N-ai ce să mai adaugi la aceasta. Oblomov avea dreptate, dar nu l-ai crezut. Asta-i toată vina dumitale. Ar fi trebuit să vă despărţiţi de atunci. Dar el era sub stăpânirea frumuseţii dumitale… iar pe dumneata te mişca… duioşia lui de porumbel! adăugă el cu o umbră de ironie.

— Nu l-am crezut. Îmi ziceam că inima nu se-nşală.

— Ba da, se înşală, şi uneori chiar în mod fatal! Dar, la voi, nici nu era vorba de inimă, adăugă el. De o parte era închipuire şi amor propriu, de cealaltă, slăbiciune… Şi te-ai temut că în viaţa dumitale nu va mai fi o altă sărbătoare, că această rază palidă îţi va lumina numai o dată viaţa, iar apoi va veni o noapte fără sfârşit…

— Dar lacrimile mele? întrebă ea. Oare ele nu izvorau din inimă? Nu minţeam, eram sinceră…

— Doamne! De câte nu plâng femeile! Nu mi-ai spus chiar dumneata că-ţi părea rău de un buchet de liliac, de o bancă pe care o îndrăgiseşi? Mai adaugă la aceasta şi amorul propriu înşelat, rolul de salvatoare neizbutit, puţină obişnuinţă… Câte prilejuri de lacrimi!

— Dar întrevederile, plimbările noastre, au fost… o greşeală? Îţi mai aminteşti: am fost… la el… sfârşi ea ruşinată, vrând parcă să-şi înăbuşe cuvintele rostite.

Căuta să se acuze singură, numai ca Stolz s-o apere cu şi mai multă înflăcărare şi să-şi dea seama din ce în ce mai mult cât e de nevinovată.

— Din cele ce mi-ai povestit, se vede că nici n-aţi mai avut despre ce vorbi la ultimele voastre întâlniri. Aşa-zisa „dragoste” a voastră era lipsită chiar şi de conţinut: n-ar fi putut să meargă mai departe. V-aţi depărtat unul de altul încă înainte de despărţire. Şi aţi rămas credincioşi nu dragostei, ci numai nălucii ei, pe care tot numai voi o născociserăţi. Iată tot misterul…

— Dar sărutul? şopti ea atât de încet, încât Andrei ghici mai curând decât auzi cuvintele ei.

— O, asta e foarte grav! rosti el cu severitate hazlie. Pentru asta, ai merita să fii lipsită de… desert.

O privea cu o duioşie din ce în ce mai mare, cu tot mai multă dragoste.

— O glumă nu poate scuza o asemenea „greşeală”! răspunse ea sever, jignită de indiferenţa lui şi de tonul cu care-i vorbise. M-aş fi simţit mai bine dacă mă înfierai cu o vorbă aspră, dacă dădeai adevăratul nume faptei mele nesăbuite.

— Nici n-aş fi glumit, dacă ar fi fost vorba de altcineva decât Ilia, căută el să se justifice. În cazul acesta, o asemenea greşeală ar fi putut să ducă la o… nenorocire; dar pe Oblomov îl cunosc…

— Un altul, niciodată! îi reteză ea vorba, aprinzându-se la faţă. Îl cunoşteam mai bine chiar decât dumneata…

— Ei, vezi! întări Stolz.

— Dar dacă el… s-ar fi schimbat, s-ar fi trezit la viaţă, m-ar fi ascultat şi… Oare atunci nu l-aş fi iubit? Oare şi atunci ar fi fost tot o minciună, o greşeală? stărui ea, dorind să cerceteze toate laturile problemei, fără să scape nici cea mai mică eroare, cea mai mică nelămurire.

— Adică, dacă, în locul lui, ar fi fost un altul, o întrerupse Stolz, fără îndoială, relaţiile dintre voi s-ar fi schimbat în dragoste, s-ar fi consolidat, şi atunci… Dar atunci ar fi fost o altă poveste de dragoste, cu alt erou, care nu ne interesează pe noi.

Olga răsuflă uşurată, ca şi cum i s-ar fi luat ultima piatră de pe inimă. Tăcură amândoi.

— Ah, ce fericire… să te vindeci! rosti ea încet, înflorind parcă deodată. Şi întoarse spre Stolz o privire atât de adânc recunoscătoare, plină de o prietenie atât de caldă şi vie, cum nu fusese încă niciodată până atunci, încât lui Stolz i se păru că în ea s-a aprins acea scânteie pe care o pândise în zadar aproape un an de zile. Şi un fior de bucurie îi străbătu tot trupul.

— Nu. Cel care se vindecă sunt eu! spuse el şi rămase o clipă pe gânduri. Ah, să fi ştiut că eroul acestei poveşti de dragoste a fost Ilia! Cât timp pierdut zadarnic, cât sânge rău mi-am făcut degeaba! Pentru ce? De ce am meritat asta? repeta el aproape cu ciudă.

Dar se dezmetici parcă deodată, se trezi din această îngândurare grea. Fruntea i se netezi, ochii i se înseninară.

— Se vede că aşa a fost să fie. În schimb, ce liniştit sunt acum şi… ce fericit! adăugă el, ameţit de bucurie.

— A fost ca un vis, de parcă nu s-a petrecut nimic! spuse ea îngândurată, încet de tot, minunându-se că renaşte deodată la viaţă. Ai smuls din inima mea nu numai ruşinea, căinţa, dar şi amărăciunea, durerea, totul… Cum ai făcut? întrebă ea încet. Oare vor trece toate acestea? Voi uita această… greşeală?

— Cred că a şi trecut! spuse el, privind-o pentru prima oară cu ochii patimii şi fără să-i ascundă acest lucru. Vreau să zic, tot ce a fost…

— Dar ceea ce… are să vină… n-o să mai fie greşeală, ci… adevăr? întrebă ea, fără să-şi dezvăluie pe deplin gândul.

— Uite! Scrie aici, spuse el hotărât, luând din nou scrisoarea lui Oblomov în mână: „În faţa dumitale nu este omul pe care l-ai aşteptat, cel pe care l-ai visat… el va veni, şi atunci te vei trezi…” Şi vei începe să iubeşti, adaug eu, vei iubi în aşa fel, încât, pentru aceasta dragoste nu-ţi va ajunge nu numai un an, ci nici o viaţă întreagă. Vei iubi… numai că nu ştiu… pe cine? sfârşi el, sorbind-o din ochi.

Olga stătea cu ochii în jos şi buzele strânse, dar de sub pleoapele-i lăsate păreau să răzbească raze de lumină, iar buzele căutau să stăpânească un zâmbet, fără să izbutească. Îl privi pe Andrei şi râse deodată din inimă, râse până când în ochii ei străluciră lacrimi.

— Ţi-am spus, Olga Sergheevna, ce a fost cu dumneata şi chiar ce o să fie de acum încolo, încheie el. Dar dumneata n-ai nimic de răspuns la întrebarea mea pe care nici nu m-ai lăsat s-o sfârşesc?

— Dar ce pot eu să răspund? îngăimă ea. Am eu oare dreptul să spun, dacă aş putea spune, ceea ce dumneata doreşti şi ceea ce… meriţi pe deplin? adăugă ea în şoaptă, aruncându-i o privire sfioasă.

Şi lui Stolz i se păru din nou că zăreşte în privirea ei acea scânteie vie; şi tresări din nou de fericire.

— Nu te grăbi, adăugă el. Ai să-mi spui ce merit atunci când se va sfârşi doliul inimii dumitale, un doliu convenţional, de altfel. Chiar şi anul acesta din urmă mi-a dezvăluit ceva. Iar acum hotărăşte un singur lucru: să plec sau… să rămân?

— Ascultă: vrei să cochetezi cu mine? spuse deodată vesel Olga.

— O, nu! răspunse el grav. Nu mai este întrebarea de adineauri, ea are acum cu totul alt înţeles: dacă rămân aici, în ce calitate o fac?

Olga tăcea, stingherită.

— Vezi că nu cochetez? râse el, mulţumit că a reuşit s-o pună în încurcătură. Desigur, după convorbirea noastră de astăzi, vom fi altfel unul faţă de altul: nu mai suntem cei de ieri.

— Nu ştiu… şopti ea, din ce în ce mai încurcată.

— Îmi dai voie să-ţi dau un sfat?

— Spune… Mă supun orbeşte! adăugă ea cu o supunere aproape pătimaşă.

— Mărită-te cu mine, în aşteptarea venirii lui!

— Nu îndrăznesc încă… spuse ea în şoaptă, îngropându-şi obrazul în palme, tulburată, dar fericită.

— De ce să nu-ndrăzneşti? întrebă el tot în şoaptă, atrăgându-i capul spre el.

— Dar trecutul? şopti ea din nou, lăsându-şi capul pe pieptul lui, ca la sânul unei mame.

Stolz îi luă încet mâinile de pe faţă, o sărută pe cap şi se uită îndelung, cu drag, la chipul ei sfios, privind cu nesaţ lacrimile ce-i străluciră o clipă în ochi şi apoi pieiră.

— Se va veşteji ca şi liliacul dumitale! încheie el. A fost o lecţie; a venit timpul să te foloseşti de ea. Începe viaţa! Dăruieşte-mi viitorul dumitale şi nu te mai gândi la nimic. Iau totul asupra mea. Să mergem la mătuşa!

Stolz plecă acasă la el seara târziu.

        „Mi-am găsit fericirea, se gândea el, privind cu ochi de îndrăgostit copacii, cerul, lacul, şi chiar ceaţa care se ridica de pe faţa apei. Am aşteptat destul. Câţi ani, plini de setea iubirii, de răbdare, de economisirea forţelor sufleteşti! Ce mult am aşteptat! Şi iată, mi-am primit pe deplin răsplata. Iat-o, în, faţa mea, suprema fericire a omului!”

Fericirea lăsa acum în umbră totul: şi cancelaria, şi trăsura tatălui său, şi mănuşile de căprioară, şi abacul unsuros, întreaga lui viaţă de om de afaceri era uitată. În amintire răsăreau numai odaia înmiresmată a mamei sale, variaţiunile lui Herz, galeria de tablouri a prinţului, nişte ochi albaştri, un păr castaniu pudrat, şi peste toate acestea plutea glasul duios al Olgăi; auzea în gând cântecul ei.

— Olga, soţia mea! şopti el, tresărind de patimă. Mi-am găsit fericirea, nu mai am nimic de căutat, nu mai e nevoie să cutreier lumea!

Mergea spre casă îmbătat de fericire, fără să deosebească drumul, străzile…

Olga îl petrecu mult timp din ochi, apoi deschise geamul şi respiră câteva clipe răcoarea nopţii: emoţia ei se potoli treptat, acum respira măsurat şi lin.

Îşi îndreptă privirile spre lac şi depărtări şi rămase astfel adâncită în gânduri şi atât de calmă, de parc-ar fi dormit. Ar fi vrut să ştie unde o poartă gândul, ce simte, şi nu putea. Gândurile i se depănau lin ca o undă, sângele îi curgea liniştit prin vine. Se simţea fericită şi nu-şi putea da seama care sunt graniţele acestei fericiri, nu ştia ce-i cu ea. Se gândea numai că se simte pe deplin liniştită, senină, că în sufletul ei e atâta pace, şi totuşi…

— Sunt logodnica lui… spuse ea în şoaptă.

        „Sunt logodită!” îşi zice cu un fior de mândrie orice fată, atingând clipa aceasta care-i luminează întreaga viaţă şi, de sus, de pe culmea fericirii ei, priveşte îndărăt la cărarea cea întunecoasă pe care încă ieri trecea singură şi nebăgată în seamă.

Dar Olga de ce nu simţea ea oare acest fior? A umblat doar şi ea singură pe cărarea stingheră şi, la o răspântie, i-a ieşit şi ei în cale el, i-a întins mâna şi a condus-o, nu în strălucirea razelor orbitoare, ci parcă la revărsarea unui râu larg, spre câmpii întinse şi dealuri zâmbitoare, prietenoase. Nu închise ochii orbită de strălucire, nu-şi simţi inima oprindu-se în piept, nici închipuirea înflăcărându-se deodată.

Îşi odihni privirea cu o bucurie paşnică pe întinderile vieţii sale, pe câmpiile ei mănoase, pe dealurile ei verzi. Nu simţea fiori străbătându-i trupul, privirea nu-i scânteia de mândrie. Numai după ce-şi mută privirea de pe câmpii şi dealuri spre omul care-i întinsese mâna, simţi cum pe obrazul ei se rostogoleşte încet o lacrimă…

Stătea nemişcată în loc, parcă ar fi adormit, atât de paşnic era somnul fericirii sale; nu se clintea, aproape că nu răsufla. Cufundată în visuri, îşi îndreptase privirea gândului undeva, într-o noapte liniştită, azurie, plină de strălucire blândă, de căldură şi miresme. Visul fericirii îşi întinsese aripile largi deschise şi plutea încet, ca un nor, deasupra capului ei…

În visul acesta nu se văzu învăluită pe două ceasuri în voaluri şi dantele, iar apoi în peticele de toate zilele până la sfârşitul vieţii. Nu visă nici ospăţ de nuntă, nici lumini, nici strigăte de veselie; visă fericirea, însă atât de simplă, atât de lipsită de orice podoabă, încât mai şopti o dată, fără nici un tremur de mândrie, plină însă de o adâncă emoţie: „Sunt logodnica lui!”