V.

Doamne, cât de trist şi de posomorât e totul în apartamentul lui Oblomov după vreun an şi jumătate de la ziua numelui său, când Stolz venise pe neaşteptate să ia masa la el. Ilia Ilici e buged, urâtul s-a cuibărit în ochii lui şi mocneşte în el ca o boală.

Se plimbă ce se plimbă prin odaie, apoi se culcă şi se uită în tavan; ia o carte de pe etajeră, parcurge câteva rânduri, cască şi se apucă să bată cu degetele toba pe masă.

Zahar s-a făcut şi mai stângaci în mişcări, şi mai murdar şi mai neîngrijit la înfăţişare. Are acum coatele peticite şi arată ca un biet om nenorocit, de parcă ar mânca prost, ar dormi puţin şi ar munci cât trei.

Halatul lui Oblomov s-a jerpelit de tot şi, oricât de grijuliu e cârpită orice gaură, se destramă peste tot locul, nu numai la cusături: ar fi trebuit de mult să-şi facă altul. Până şi pătura de pe pat e roasă, are chiar ici şi colo câte un petic; perdelele de la ferestre, vechi şi ieşite de soare, cu toate că de-abia sunt spălate, seamănă cu nişte otrepe.

Zahar aduse o faţă de masă veche, o aşternu pe jumătatea mesei, lângă Oblomov, apoi, cu multă băgare de scamă, muşcându-şi limba, aduse un tacâm şi o carafă de rachiu, puse pâine pe masă şi se retrase.

Uşa dinspre apartamentul proprietăresei se deschise şi în odaie intră Agafia Matveevna, ducând cu îndemânare o tigaie, în care sfârâiau nişte ochiuri.

S-a schimbat şi ea grozav, şi nu în bine. A slăbit. Obrajii nu mai sunt plinuţi, nici albi, ca pe vremuri, când nu ştiau să roşească, nici să se îngălbenească; sprâncenele ei rare şi-au pierdut luciul, iar ochii s-au adâncit în fundul capului.

E îmbrăcată cu o rochie veche de stambă. Mâinile îi sunt arse de soare sau înăsprite de lucru – de foc ori de apă sau, pesemne, şi de una şi de alta.

Akulina nu mai e în casă. Anisia munceşte acum şi ia bucătărie, şi la grădina de zarzavat, vede de păsări, freacă pe jos şi spală rufe. Nu pridideşte de treabă, aşa încât, vrând-nevrând, Agafia Matveevna lucrează singură la bucătărie: nu mai pisează mult în piuliţă, nu prea are mult de cernut şi de frecat, căci acum folosesc puţină cafea, scorţişoară şi migdale; cât despre împletit dantele, nici nu se mai gândeşte la aşa ceva. Acum are mai mult de tocat ceapă, de ras hrean şi alte asemenea. Iar faţa ei are o expresie de adâncă mâhnire.

Dar nu la dânsa se gândeşte, nu de grija cafelei oftează, nu se necăjeşte că nu mai are prilej să trebăluiască, să facă gospodărie pe picior mai mare, să piseze scorţişoară, să pună vanilie în sos, ori să facă frişca groasă, ci fiindcă, de un an şi mai bine, Ilia Ilici n-a mai avut parte să mănânce din bunătăţile acestea, că nu i se mai cumpără cafea cu zecile de kilograme de la cea mai bună băcănie, ci se ia de zece-douăzeci de copeici de la o dugheană, că frişca nu e adusă de o ţărancă finlandeză, ci cumpărată de la aceeaşi dugheană şi că, în loc de cotlet în sânge, îi aduce la masă ochiuri cu şuncă, uscată, cine ştie de când, tot de la aceeaşi dugheană.

Dar ce înseamnă asta? Înseamnă că a trecut mai bine de un an de când veniturile de la Oblomovka, pe care Stolz le trimite regulat, sunt vărsate pentru atingerea datoriei, conform scrisorii de împrumut pe care Oblomov a dat-o proprietăresei.

        „Afacerea legală” a „frăţiorului” a reuşit mai presus de orice aşteptări. Chiar de la prima aluzie a lui Tarantiev la „chestiunea scandaloasă”, Ilia Ilici s-a aprins la faţă şi s-a fâstâcit; pe urmă s-au împăcat, apoi au băut toţi trei, şi Oblomov a semnat o scrisoare de împrumut cu scadenţa în patru ani. Iar după o lună, Agafia Matveevna a semnat o scrisoare asemănătoare pe numele fratelui ei, fără a bănui măcar despre ce e vorba şi pentru ce iscăleşte. „Frăţiorul” îi spusese că este o hârtie de care este nevoie pentru casă şi-i porunci să semneze: „Pe această scrisoare de împrumut a pus iscălitură proprie cutare (starea socială, numele şi pronumele)”.

I s-a părut greu doar că trebuie să scrie atât de mult şi l-a rugat pe fratele ei să-l pună mai bine pe Vaniuşa al ei, căci acesta „tare bine a început să deprindă scrierea „, pe când dânsa te pomeneşti că mai încurcă ceva. Dar fratele stărui să scrie chiar ea, ceea ce şi făcu, cu litere mari şi strâmbe. După aceea, nici nu s-a mai vorbit vreodată de acest lucru.

Semnând scrisoarea, Oblomov se mângâia în parte la gândul că banii aceştia o să le prindă bine orfanilor. A doua zi, când i se limpezi capul, îşi aduse aminte cu ruşine despre cele petrecute şi căută să uite; nu mai dădea ochi cu „frăţiorul”, iar când Tarantiev încercă să aducă vorba de aceasta, îl ameninţă că se mută neîntârziat din casă şi pleacă la ţară.

Mai târziu, când au sosit banii de la ţară, „frăţiorul” a venit la el şi i-a spus că i-ar veni mai uşor lui Ilia Ilici dacă ar începe a-i plăti neîntârziat datoria din venit; că astfel ea s-ar putea stinge în vreo trei ani, pe când la scadenţă, atunci când hârtia va fi protestată, moşia va trebui scoasă în vânzare, deoarece Oblomov n-are să aibă desigur banii şi nici n-are cum face rost de întreaga sumă.

Oblomov înţelese la ce strâmtoare a ajuns numai atunci când toţi banii care-i trimitea Stolz de la moşie începură să meargă la plata datoriei, iar lui nu-i rămânea decât o foarte mică sumă pentru traiul zilnic.

        „Frăţiorul” se grăbea să sfârşească această tranzacţie cu datornicul său în vreo doi ani, ca nu cumva să intervină ceva care să-i strice afacerea şi, din pricina asta, Oblomov se găsi deodată foarte strâmtorat.

La început, lucrul acesta nu se simţi prea mult, datorită obiceiului său de a nu şti câţi bani are în buzunar. Într-o bună zi, însă, Ivan Matveevici peţi fata unui negustor de cereale şi făină, luă cu chirie o casă şi se mută acolo.

Gospodăria Agafiei Matveevna îşi pierdu deodată buna stare: nisetrul, carnea de viţel albă ca laptele şi curcanii începură să se arate într-o altă bucătărie, în noua locuinţă a lui Muhoiarov.

Acolo, seara, era lumină multă, se adunau viitoarele neamuri ale frăţiorului, colegii săi de birou şi Tarantiev. Totul se mutase acum acolo. Agafia Matveevna şi Anisia rămaseră deodată cu gurile căscate şi cu mâinile în sân, alături de crătiţele şi oalele deşerte.

Pentru întâia oară în viaţa ei, Agafia Matveevna află că n-are decât o casă, o grădină de zarzavat şi nişte pui şi că nici scorţişoara şi nici vanilia nu cresc în grădina ei. Văzu cum negustorii din piaţă îşi pierd încetul cu încetul obiceiul de a-i zâmbi amabil şi a se ploconi adânc în faţa ei şi că de aceste ploconeli şi zâmbete are acum parte bucătăreasa cea nouă, grasă şl împopoţonată, a fratelui ei.

Oblomov îi dăduse proprietăresei toţi banii pe care „frăţiorul” îi lăsase de cheltuială şi, timp de trei-patru luni, Agafia Matveevna râşnise, ca şi mai înainte, puduri de cafea, pisase scorţişoară, fripsese carne de viţei şi curcani, până în cea din urmă zi, când cheltui ultimele şaptezeci de copeici şi veni să-i spună că a isprăvit banii.

La auzul acestei veşti, Oblomov se răsuci de trei ori pe divan, apoi scotoci prin sertar. Nu mai avea nimic nici el. Încercă să-şi aducă aminte ce a făcut cu banii, dar nu izbuti; căută pe masă, doar-doar o găsi ceva bănuţi de aramă, îl întrebă pe Zahar, dar acesta habar n-avea. Atunci proprietăreasa se duse la fratele ei şi-l vesti naiv că nu mai are bani în casă.

— Şi ce aţi făcut, tu şi cu domnia-sa, Oblomov, cu mia de ruble care i-am lăsat-o de cheltuială? întrebă el. Eu de unde să iau bani? Ştii prea bine că sunt pe cale să mă căsătoresc. Nu pot întreţine două familii. Aşa că tu şi cu boierul tău să vă întindeţi cât vă este plapuma.

— Ce-mi tot scoţi ochii, frăţiorule, cu boierul? spuse ea. Ce ţi-a făcut el ţie? El nu face rău nimănui, îşi vede de treabă. Nu eu l-am momit să vină la noi în casă; doar tu şi cu Mihei Andreici aţi făcut-o.

Muhoiarov îi dădu zece ruble, spunând că mai mult nu are. Totuşi, ceva mai târziu, după ce judecă această chestiune împreună cu cumătrul Tarantiev, la „local”, hotărî că nu poate să-i părăsească chiar aşa pe sora-sa şi pe Oblomov în nevoie, căci s-ar putea s-o afle Stolz, să le cadă pe cap şi să dea de firul afacerii. Te pomeneşti că o mai întoarce aşa fel încât n-o să mai apuce să încaseze întreaga datorie, cu toate că este o „afacere legală”…Neamţul e mare coţcar!

Aşa că începu să le mai dea câte cincizeci de ruble pe lună, cu gândul să încaseze aceşti bani din veniturile lui Oblomov pe anul al treilea, dar în acelaşi timp îi explică soră-si şi chiar se jură că nu mai dă nici un ban; făcu socoteală cu de-amănuntul ce fel de mese trebuie să aibă ei ca să-şi micşoreze cheltuielile, hotărând chiar şi ce anume să gătească; socoti şi cât poate ea să câştige pe pui şi pe varză şi găsi că puteau trăi de minune cu ce aveau.

Pentru prima oară în viaţa ei, Agafia Matveevna căzu pe gânduri şi începu să se frământe pentru altceva decât pentru treburile gospodăriei. Pentru prima oară plânse, nu de supărare că i-a spart Akulina nişte vase, nici pentru că fratele a certat-o că n-a fiert destul peştele. Pentru prima oară în viaţa ei trăia sub ameninţarea nevoii şi a lipsurilor cumplite, cumplite nu pentru ea, ci pentru Ilia Ilici.

        „Cum o să mănânce boierul, judeca ea, în loc de sparanghel – napi cu untdelemn, în loc de ierunci – carne de berbec, în loc de păstrăvi de la Gatcina şi de nisetru galben ca chihlimbarul – şalău sărat sau poate chiar piftie adusă de la băcănie…?!”

Groaznic! Fără să-şi fi depănat până la urmă firul gândurilor, se îmbrăcă în grabă, luă o birjă şi se duse să vadă rudele răposatului ei soţ, nu ca de obicei la masa de familie, de Paşte sau de Crăciun, ci în zori de zi, plină de îngrijorare, ca să le vorbească cum n-a mai vorbit până atunci, să-i întrebe ce-i de făcut şi să le ceară bani.

Aveau bani destui: or să-i dea, desigur, îndată ce-or afla că e pentru Ilia Ilici. Dacă ar fi fost pentru ea, ca să-şi cumpere nişte cafea ori ceai, haine ori ghete pentru copii sau alte celea, n-ar fi scos o vorbă. Dar acum era la mare ananghie, îi trebuiau neapărat ca să-i cumpere lui Ilia Ilici sparanghel, ierunci ori mazăre verde care-i place mult…

Cei de acolo s-au mirat, însă nu i-au dat nici un ban, ci i-au spus numai că, dacă Ilia Ilici are ceva lucruri de aur sau chiar şi de argint, la nevoie şi o blană, ar putea să le amaneteze şi că se găsesc destui binefăcători din aceia care i-ar da a treia parte din suma cerută, până ce boierul primeşte iar bani de la ţară.

În alte vremuri, lecţia aceasta practică i-ar fi intrat pe o ureche şi i-ar fi ieşit pe alta, fără să atingă creierul ei de gospodină genială; n-ar fi fost chip să i-o bagi în cap. De rândul acesta însă, pricepu cu inima, înţelese totul şi cântări… mărgăritarele ei pe care le avea de zestre.

A doua zi, fără să bănuiască nimic, Ilia Ilici bău rachiu de coacăze şi mâncă la masă un somon minunat, măruntaie de pasăre care-i plăceau atât de mult şi o ieruncă proaspătă şi albă. Agafia Matveevna, împreună cu copiii ei, mâncară din ciorba servitorilor şi caşă şi, numai ca să-i ţină tovărăşie lui Ilia Ilici, ea bău două ceşti de cafea.

În curând, calea mărgăritarelor o luară paftalele scoase din sipetul ei, în care păstra lucrurile cele mai de preţ, apoi argintăria, paltonul îmblănit…

Sosi şi ziua primirii banilor de la ţară; Oblomov îi dădu totul Agafiei Matveevna. Aceasta îşi răscumpără mărgăritarele, plăti dobânda pentru paftale, argintărie şi blană, şi se apucă iar să-i gătească la masă sparanghel şi ierunci şi, numai de formă, bea cafea împreună cu el. Mărgăritarele trecură din nou la locul lor.

Astfel, zi de zi şi săptămână de săptămână, se zbătea sărmana femeie, trăgea mâţa de coadă, se chinuia; îşi vându şalul, dete spre vânzare rochia de zile mari şi rămase cu cea de toate zilele, de stambă, cu coatele goale, iar duminica îşi acoperea grumazul cu o basma veche şi ponosită.

Iată de ce slăbise, iată de ce avea ochii căzuţi în fundul capului şi de ce acum îi aducea singură dejunul lui Ilia Ilici.

Avea chiar curajul să se arate veselă când Oblomov îi spunea că a doua zi vin la masă Tarantiev, Alexeev sau Ivan Gherasimovici. Masa era gustoasă şi bine servită. Stăpânul casei n-avea pentru ce să roşească. Dar câte emoţii, câtă alergătură, câte milogeli pe la prăvălii, câte insomnii şi chiar lacrimi o costau pe ea aceste griji!

Se cufundase deodată de-a dreptul în mijlocul frământărilor vieţii şi cunoscu zile de fericire şi de nefericire. Viaţa aceasta îi era însă dragă: cu toată amărăciunea lacrimilor şi a grijilor ei, n-ar fi dat-o pe traiul tihnit de mai înainte, când nu-l cunoscuse încă pe Oblomov, când domnea cu atâta demnitate peste oale, cratiţe şi tigăi pline, clocotitoare şi sfârâitoare, dând porunci Akulinei şi rândaşului.

Se înfiora chiar de groază când îi venea gândul morţii, cu toate că moartea ar fi pus dintr-o dată capăt lacrimilor sale nesecate, alergăturilor de toate zilele şi nopţilor fără somn.

După ce-şi luă masa, Ilia Ilici o ascultă pe Maşa citind franţuzeşte, rămase un timp în odaia Agafiei Matveevna, uitându-se la ea în timp ce cârpea hăinuţa lui Vanecika, pe care o întorcea de zece ori când pe o parte, când pe cealaltă, şi repezindu-se totodată, din cinci în cinci minute, la bucătărie, să vadă de friptura de berbec şi de ciorba de peşte.

— De ce te osteneşti atâta, zău aşa? spunea Oblomov. Mai lasă-le!

— Păi cine să le facă pe toate? răspunse ea. Iacă, să mai pun aici două petice şi mă apuc de ciorba de peşte. Ce ştrengar şi Vanea ăsta al meu! Săptămâna trecută i-am cârpit hăinuţa, de era ca nouă, şi iar a rupt-o toată! De ce râzi? se întoarse către Vanea, care stătea lângă masă în cămaşă şi pantalonii ţinuţi de o singură bretea. Ce te faci dacă nu mântui de cusut până dimineaţă şi n-o să te poţi duce la joacă în stradă? Cine ţi-a sfâşiat-o aşa, băieţii? Ia spune drept: v-aţi bătut?

— Nu, mămico, s-a rupt singură, spuse Vanea.

— Asta-i! Mai bine ai sta acasă să-ţi faci lecţiile decât să alergi pe stradă! O să vezi tu: când mi-o spune Ilia Ilici că nu înveţi la franceză, îţi iau şi cizmele. Atunci, de nevoie, o să stai să înveţi carte.

— Nu-mi place să învăţ franţuzeşte.

— De ce? întrebă Oblomov.

— Fiindcă în franţuzeşte sunt multe vorbe urâte…

Agafia Matveevna se aprinse la faţă. Oblomov începu să râdă. Se vedea că mai vorbiseră ei şi înainte de „vorbele urâte”.

— Taci, ştrengarule! spuse maică-sa. Mai bine te-ai şterge la nas. Nu vezi?

Vaniuşa pufni în râs, dar nu se şterse la nas.

— Aşteptaţi puţin! Când oi primi banii de la ţară, îi fac două rânduri de haine, se amestecă Oblomov în vorbă, îi cumpăr o hăinuţă albastră, iar la anul, o uniformă: o să intre la liceu.

— Le mai poartă el şi pe cele vechi, spuse Agafia Matveevna, iar banii ne prind bine la gospodărie. Punem carne la saramură, vă fac şi nişte dulceaţă… Să mă duc să văd dacă a adus Anisia smântână…

Se sculă de pe locul ei.

— Ce-avem azi? întrebă Oblomov.

— Ciorbă de ghigorţ, friptură de berbec şi colţunaşi.

Oblomov tăcea.

Deodată, la poartă trase o trăsură, cineva bătu la portiţă şi câinele începu să latre şi să sară în lanţ.

Oblomov se retrase, crezând că o fi venit cineva la proprietăreasă: măcelarul, zarzavagiul sau altcineva.

O astfel de vizită era de obicei însoţită de cereri de bani, amânări din partea Agafiei Matveevna, ameninţări din partea negustorului, apoi rugăminţile proprietăresei să mai aştepte puţin, după care veneau înjurături, uşi trântite, precum şi portiţa, lătrăturile turbate ale câinelui, săriturile în lanţ, în sfârşit, o scenă neplăcută. De rândul acesta trăsese însă o trăsură. Ce să fie? Nici măcelarul, nici zarzavagiul nu se plimbă cu trăsura.

Deodată, proprietăreasa năvăli speriată în odaia lui.

— Aveţi un musafir! spuse ea.

— Cine? Tarantiev sau Alexeev?

— Nu, nu! Domnul acela care a fost la masă de sfântul Ilie.

— Stolz? întrebă tulburat Oblomov, căutând speriat în jur un loc în care să se ascundă. Doamne! Ce o să zică când o vedea… Spune-i că am plecat! adăugă el în grabă şi se duse în odaia proprietăresei.

Anisia ieşi la timp în întâmpinarea oaspetelui. Agafia Matveevna apucase să-i spună cele poruncite. Stolz o crezu, mirându-se numai cum de nu era Oblomov acasă.

— Spuneţi-i atunci că mă-ntorc peste două ceasuri. Iau masa la el, spuse Stolz şi se duse în apropiere, în grădina publică.

— Rămâne la masă! vesti speriată Anisia.

— Rămâne la masă! repetă cu spaimă Agafia Matveevna lui Oblomov.

— Trebuie pregătită altă masă! hotărî acesta, după o clipă de tăcere.

Femeia îl privi cu ochi plini de groază. Nu mai avea decât o jumătate de rublă, iar până la zi-ntâi, când era să-i dea fratele bani, mai rămâneau încă zece zile. Pe datorie, nu le mai dădea nimeni nimic.

— N-o să avem timp, Ilia Ilici, spuse ea sfios. Sa mănânce şi dumnealui ce avem.

— Nu mănâncă el mâncări din astea, Agafia Matveevna; nu poate să sufere ciorbă de peşte, chiar când e de cegă; iar berbec nici nu ia-n gură.

— S-ar putea să luăm ceva limbă de la mezelărie! spuse deodată Agafia Matveevna, luminată de o subită inspiraţie. E la doi paşi de-aici.

— Foarte bine! Asta s-ar putea. Spune să mai cumpere şi ceva verdeaţă, ceva bob verde…

        „Bobul costă patruzeci de copeici ocaua!” îi trecu prin gând Agafiei Matveevna. Nu spuse însă nimic.

— Bine. Fac eu… răspunse în cele din urmă cu gândul că va înlocui bobul prin varză.

— Să mai ia şi un funt de şvaiţer! porunci Ilia Ilici, neştiind nimic despre situaţia financiară a Agafiei Matveevna. Altceva nimic! O să-i cer scuze, spunând că nu l-am aşteptat… S-ar mai putea face şi o supă de carne.

Agafia Matveevna dădu să plece.

— Dar vin? îşi aduse deodată aminte Oblomov. Drept răspuns, întâlni o privire speriată.

— Trimite să ia nişte Lafitte! încheie cu sânge rece Ilia Ilici.

VI.

Stolz veni peste două ceasuri.

— Ce-i cu tine? Ce schimbat eşti! Eşti buged, palid. Eşti sănătos? întrebă Stolz.

— O duc cam prost cu sănătatea, Andrei, spuse Oblomov, îmbrăţişându-l. Nu ştiu de ce îmi cam amorţeşte mereu piciorul stâng.

— Ce urât e aici la tine! spuse Stolz cu o privire în juru-i. De ce nu arunci odată halatul acesta? E tot numai petice!

— M-am învăţat cu el, Andrei; îmi vine greu să mă despart.

— Dar pătura, perdelele… începu Stolz. Şi cu ele te-ai învăţat? Nu te-nduri să înlocuieşti cârpele astea? Cum poţi dormi în asemenea aşternut? Ce-i cu tine?

Se uită atent la Oblomov, apoi din nou la perdele, la divan.

— Nu-i nimic, spuse Oblomov cam încurcat. Ştii că niciodată nu m-am îngrijit prea mult de odaia mea… Să stăm mai bine la masă! Ei, Zahar! Dă-ne mai repede la masă! Ce mai faci? Stai mult? De unde vii?

— Ghici ce mai fac şi de unde viu! răspunse Stolz. Aici, până la tine, nu răzbate nici o veste din lumea celor vii.

Oblomov se uită la el cu curiozitate, aşteptând să vadă ce spune.

— Ce face Olga? întrebă el.

— Aha, n-ai uitat! Am crezut că ai uitat-o, spuse Stolz.

— Cum aş putea s-o uit? Ar însemna să uit că am trăit odată, că am fost în rai… Iar acum, vezi şi tu…!

Suspină.

— Dar unde e ea acum?

— Îşi vede de moşie.

— împreună cu mătuşa ei? întrebă Oblomov.

— Şi cu soţul ei.

— S-a măritat? îngăimă Oblomov, holbând ochii.

— Ce te-ai speriat aşa? Amintirile?… adăugă Stolz încet, aproape duios.

— Nu, nu! căută să se justifice Oblomov, venindu-şi în fire. Nu m-am speriat, dar am fost mirat; nu ştiu de ce m-a surprins acest lucru. S-a măritat de mult? E fericită? Vorbeşte, pentru Dumnezeu! Simt că mi s-a luat o piatră de pe inimă. Cu toate că m-ai asigurat că m-a iertat, ştii, totuşi… nu eram liniştit. Parcă mă rodea ceva… Dragă Andrei, ce recunoscător îţi sunt!

Se bucura atât de sincer, se sălta şi se mişca atât de vioi pe divanul lui, încât Stolz era în plina admiraţie şi chiar mişcat.

— Ce bun eşti, Ilia! spuse el. Inima ta era demnă de a ei. O să-i povestesc totul.

— Nu, nu! Să nu-i spui nimic! îl întrerupse Oblomov. Când o auzi că m-am bucurat de căsătoria ei, o să mă creadă un nesimţitor.

— Dar bucuria nu este şi ea oare un sentiment şi încă unul lipsit de egoism? Te bucuri numai de fericirea ei.

— Ai dreptate, ai dreptate! îi luă vorba din gură Oblomov. Ce tot spun, Doamne fereşte… Şi cine-i, cine-i fericitul? Nici n-am întrebat măcar.

— Cine? repetă Stolz. Ce greu ghiceşti, Ilia!

Oblomov rămase deodată cu ochii la prietenul său: timp de o clipă trăsăturile lui rămaseră nemişcate, orice culoare îi pieri din obraz.

— N-ăi fi… tu? întrebă el.

— Iar te-ai speriat! De ce? spuse Stolz râzând.

— Nu glumi, Andrei. Spune-mi adevărul! zise emoţionat Oblomov.

— Nu glumesc, pe cuvântul meu! De mai bine de un an sunt însurat cu Olga.

Încetul cu încetul, spaima pieri de pe faţa lui Oblomov, făcând loc unei expresii de paşnică îngândurare. Nu-şi ridicase încă ochii de jos, dar, peste o clipă, faţa lui exprimă o bucurie calmă şi adâncă. Când îşi ridică, încet privirea spre Stolz, în ochii lui erau lacrimi de duioşie.

— Dragul meu Andrei! spuse Oblomov, îmbrăţişându-l. Scumpă Olga… Sergheevna! adăugă el, stăpânindu-şi entuziasmul. Însuşi bunul Dumnezeu v-a binecuvântat pe voi! O, Doamne! Cât de fericit sunt! Să-i spui că…

— Îi voi spune că un alt om ca Oblomov nu există! îl întrerupse Stolz, adânc mişcat.

— Nu! Să-i spui, să-i aminteşti că m-a întâlnit pe mine numai pentru ca să-şi găsească adevărata cale, că binecuvântez această întâlnire şi o binecuvântez şi pe ea, pe calea ei cea nouă! Ce-ar fi fost să fie un altul?… adăugă el cu spaimă. Acum însă, încheie el voios, nu mai roşesc de rolul ce l-am jucat, nici nu mă căiesc. Mi s-a luat o piatră de pe inimă, totul e limpede în sufletul meu şi sunt fericit. O, Doamne, îţi mulţumesc!

Aproape că sărea de emoţie pe divanul lui; plângea şi râdea în acelaşi timp.

— Zahar, adu şampanie la masă! strigă el uitând că nu mai are nici un ban.

— O să-i spun totul Olgăi, totul! spuse Stolz. Nu degeaba nu te poate uita. O meritai pe deplin: inima ta e o fântână adâncă!

Zahar îşi vârî capul pe uşă.

— Poftiţi puţin aici! spuse el, făcându-i cu ochiul stăpânului său.

— Ce vrei? întrebă acesta nerăbdător. Pleacă!

— Să-mi daţi bani! spuse în şoaptă Zahar.

Oblomov tăcu deodată.

— Ei lasă, lasă! Nu mai trebuie, răspunse el tot în şoaptă la uşă. Să spui că ai uitat, că n-ai avut timp. Du-te!… Adică nu, vino-ncoace! îl chemă el cu glas tare. Ai aflat noutatea, Zahar? Felicită-l pe Andrei Ivanîci: s-a însurat!

— Ah, conaşule! A dat Dumnezeu să vedem şi noi bucuria asta! Să fie cu noroc, Andrei Ivanîci! Să vă dea Dumnezeu ani mulţi şi fericiţi, dimpreună cu copilaşii dumneavoastră! Doamne, ce bucurie!

Zahar făcea plecăciune după plecăciune, zâmbea, sufla pe nas, scotea sunete răguşite. Stolz scoase o bancnotă şi i-o întinse.

— Ţine-aici, spuse el, şi cumpără-ţi o haină! Arăţi ca un cerşător.

— Pe cine a-ţi luat, conaşule? întrebă Zahar, căutând să prindă mâna lui Stolz.

— Pe Olga Sergheevna, o mai ţii minte? spuse Oblomov.

— Pe domnişoara Ilinskaia? Doamne, ce domnişoară cumsecade! Aţi avut dreptate, Ilia Ilici, de m-aţi certat atunci, nătărău bătrân ce sunt! Am greşit şi vă cer iertare: tot la dumneavoastră mă gândeam. Eu am fost acela care le-am spus vorba asta slugilor cucoanei Ilinskaia, nu Nikita! Adevărat că a fost o clevetire. Of, Doamne, Dumnezeule! repeta el într-una, plecând spre antreiaşul lui.

— Olga te cheamă să vii la noi, la ţară. Nu mai e nici o primejdie: dragostea ta a trecut; n-o să fii gelos. Vino cu mine!

Oblomov oftă.

— Nu, Andrei! spuse el. Nu mă tem nici de dragoste, nici de gelozie, dar la voi tot nu viu.

— Dar de ce te temi?

— De invidie: fericirea voastră are să fie pentru mine ca o oglindă în care îmi voi vedea viaţa mea amărâtă şi irosită; iar de trăit altfel, tot n-am să trăiesc, nu pot.

— Lasă astea, dragă Ilia! Omul, vrând-nevrând, trăieşte la fel ca cei din jurul lui. Ai să faci socoteli, ai să te ocupi de gospodărie; vei citi cărţi şi vei asculta muzică. Dacă ai şti ce frumos i s-a dezvoltat vocea! Îţi mai aduci aminte de „Casta diva”?

Oblomov dădu din mâini – să nu-i mai aducă aminte.

— Vino! stărui Stolz. E dorinţa Olgăi şi n-are să se lase până nu vii. Eu aş fi în stare să mă dau bătut, ea însă, niciodată. E atât de plină de viaţă, de flacără vie, încât uneori mă ia la rost şi pe mine. Trecutul o să renască iar în sufletul tău. Ai să-ţi aduci aminte de parc, de liliac şi o să te mai trezeşti puţin.

— Nu, Andrei, nu! Să nu-mi mai aduci aminte, să nu mă trezeşti! îl întrerupse grav Oblomov. Nu mă bucură, ci mă doare. Amintirile sunt ori pline de poezie, când îţi aduc aminte de o fericire vie, ori de o durere, arzătoare, când zgândăresc răni vechi… Să vorbim mai bine de altceva! Nici nu ţi-am mulţumit încă pentru osteneala ce ţi-ai dat pentru treburile mele, pentru moşie. Dragă prietene! Eu nu pot, nu sunt în stare. Să cauţi mulţumirea în sufletul tău, în fericirea ta, în Olga… Sergheevna, iar eu… eu… nu pot! Iartă-mă că până acum nu te-am scăpat de aceste griji. Dar, iată, în curând se desprimăvărează şi atunci negreşit mă duc la Oblomovka…

— Nici nu ştii ce s-a mai întâmplat la Oblomovka! Nu ţi-ai recunoaşte moşia, spuse Stolz. Nu ţi-am mai scris, pentru că nu răspunzi la scrisori. Podul s-a construit, cu clădirea casei s-a ajuns încă din vara trecută până la acoperiş. În ceea ce priveşte aranjarea ei pe dinăuntru, o las în grija ta, s-o faci după gustul tău, căci nu mă pricep. De bunul ei mers se ocupă un administrator nou, pus de mine. Te-ai uitat prin registru să vezi cheltuielile?

Oblomov tăcea.

— Nici nu te-ai uitat prin ele? întrebă Stolz cu ochii la el. Unde e registrul?

— Stai puţin! După masă ţi-l caut. Ar trebui să-l întreb pe Zahar…

— Vai, Ilia, Ilia! Să râd ori să plâng?

— Îl găsim noi după masă. Hai să mâncăm!

Aşezându-se la masă, Stolz strâmbă din nas. Îşi aduse aminte de prânzul de sfântul Ilie: stridii, ananaşi, becaţine. Acum vedea o faţă de masă de pânză groasă, serviciul de oţet şi untdelemn n-avea dopuri, ci, în locul lor, nişte hârtiuţe boţite; pe farfurii – câte o felie mare de pâine neagră, furculiţele cu mânerele rupte. Oblomov fu servit cu o ciorbă de peşte, iar Stolz – o supă cu griş şi un pui fiert, după care a urmat o limbă tare şi friptură de berbec. Apăru şi o sticlă de vin roşu. Stolz îşi turnă o jumătate de pahar, gustă din vin, puse paharul pe masă şi nu-l mai reluă. Ilia Ilici bău două păhărele de rachiu de coacăze, unul după altul şi se apucă să mănânce lacom din friptură.

— Vinul nu face două parale! spuse Stolz.

— Iartă-mă, n-am avut când să trimit în oraş, spuse Oblomov. Nu vrei să guşti din rachiu? E foarte bun. Andrei. Gustă puţin!

Îşi mai turnă un păhăruţ şi-l bău.

Stolz se uită la el cu mirare, dar nu spuse nimic.

— Îl face Agafia Matveevna în persoană. Grozav se pricepe! spuse Oblomov, uşor ameţit. La drept vorbind, nici nu ştiu cum o să trăiesc la ţară fără ea: o gospodină ca dânsa nu mai găseşti.

Stolz îl asculta cu sprâncenele uşor încruntate.

— Cine crezi că găteşte toate astea? Anisia? Nici gând! urmă Oblomov. Anisia vede de pui, pliveşte varza în grădină şi spală pe jos; de gătit, numai Agafia Matveevna găteşte.

Stolz nu gustă nici din friptura de berbec, nici din colţunaşi. Puse furculiţa pe masă şi se uita la Oblomov, care mânca din toate cu mare poftă.

— Acum nu mă mai vezi cu cămaşa pusă pe dos, spunea mai departe Oblomov, mozolind cu poftă un os. Dânsa caută toate rufele şi toate le vede! nu mai am nici un ciorap necârpit. Şi toate numai dânsa le drege. Şi ce cafele face! Ai să guşti după masă.

Stolz asculta în tăcere. Pe faţa lui se citea o vie îngrijorare.

— Acum, fratele ei s-a mutat de la noi, căci umblă să se însoare, aşa că gospodăria nu mai e aşa de mare ca înainte. Pe vremuri să fi văzut: totul duduia în mâinile ei! De dimineaţă până seara parcă zbura: la piaţă, prin prăvălii… Să-ţi spun ceva, încheie Oblomov cu limba împleticită. Să am vreo două-trei mii, nu ţi-aş mai servi la masă limbă şi berbec, ci un nisetru întreg, păstrăvi, muşchi de prima calitate. Iar Agafia Matveevna ar face minuni, mai bine ca un bucătar, zău aşa!

Mai bău încă un păhărel de rachiu.

— Bea şi tu, Andrei, gustă numai! Grozav rachiu! Olga Sergheevna nu ţi-ar face unul aşa de bun, spuse el, împleticindu-se la vorbă. Ea poate să-ţi cânte „Casta diva”, dar la rachiu nu se pricepe. Nici plăcintă cu pui şi ciuperci nu ştie să facă! Astfel de plăcinte doar la Oblomovka se făceau pe vremuri, şi aici! Şi, ce-i mai bine, este că nu-s făcute de un bucătar. Bucătarul cine ştie dacă face plăcintele cu mâinile curate; iar Agafia Matveevna e însăşi curăţenia.

Stolz asculta cu luare-aminte; nu-i scăpa o vorbă

— Şi ce mâini albe a avut dânsa! urmă Oblomov, uşor ameţit de băutură. Făcea să le săruţi! Acuma s-au înăsprit, pentru că toate le face singură. Singură-mi scrobeşte cămăşile! spuse el înduioşat, aproape cu lacrimi în ochi. Zău aşa, chiar eu am văzut. O nevastă şi nu te-ar îngriji aşa, zău! Straşnică femeie, Agafia Matveevna! Hai, Andrei, mutaţi-vă aici, împreună cu Olga Sergheevna! Închiriază o vilă prin părţile locului! Să vezi atunci trai pe noi! Am putea să luăm ceaiul în crâng, în vinerea din preajma sfântului Ilie am merge la Pulberărie, iar în urma noastră ar veni o căruţă cu provizii şi cu samovarul. Acolo ne-am culca pe iarbă, pe un covor. Agafia Matveevna ar putea s-o înveţe şi pe Olga Sergheevna de-ale gospodăriei, de bună-seamă că ar învăţa-o. Numai acum a început să ne meargă mai rău, de când s-a mutat fratele ei. Dar dacă ni s-ar da vreo trei-patru mii, să vezi atunci… ţi-aş da nişte curcani, aş…

— Dar primeşti cinci mii de ruble de la mine, spuse deodată Stolz. Ce faci cu banii?

— Dar datoria? îi scăpă deodată lui Oblomov. Stolz sări de pe scaun.

— Datoria? repetă el. Care datorie?

Şi se uita la Oblomov ca un profesor supărat la un copil care ascunde ceva.

Oblomov amuţi pe dată. Stolz se mută lângă el, pe canapea.

— Cui îi eşti dator? întrebă el.

Oblomov se trezi puţin din beţie şi-şi dădu seama că a greşit.

— Nimănui. Am minţit, spuse el.

— Nu. Acuma minţi, dar foarte nedibaci. Ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine, Ilia? Aha, va să zică de aceea ai la masă berbec şi vin acru! N-ai bani. Şi ce faci cu ei?

— E drept că sunt dator… nu prea mult, proprietăresei, pentru mâncare… bâigui Oblomov.

— Pentru berbec şi limbă? Spune-mi, Ilia, ce se petrece aici la tine? Ce-i cu povestea asta… s-a mutat fratele, gospodăria merge mai prost… E ceva putred la mijloc. Ce sumă datorezi?

— Zece mii, după scrisoarea de împrumut… îngăimă Oblomov.

Stolz sări de pe locul lui şi se aşeză din nou.

— Zece mii de ruble? Proprietăresei? Pentru mâncare? repetă el îngrozit.

— Da, se cheltuia cam mult; am trăit pe un picior foarte mare… Îţi mai aduci aminte? Ananaşi, piersici… De aceea am rămas dator… bâiguia Oblomov. Dar ce să mai vorbim de asta?

Stolz nu-i răspunse nimic. Îşi zicea în gând: „Fratele gazdei s-a mutat, gospodăria merge mai prost, chiar aşa: totul e sărăcăcios, murdar aici! Ce fel de femeie e proprietăreasa? Oblomov o laudă mereu. Vede de el, iar el vorbeşte de ea cu înflăcărare…”

Pricepând deodată adevărul, se schimbă la faţă. Simţi un fior rece în spate.

— Ilia, întrebă el. Femeia aceasta… ce-ţi este ea ţie?

Dar Oblomov îşi lăsase capul pe masă şi moţăia.

        „Îl jefuieşte, îl jupoaie de toţi banii… O poveste obişnuită, iar eu nu-mi dădeam seama până acum!” se gândi el.

Se sculă de la locul său şi deschise uşa care ducea la proprietăreasa atât de repede, încât aceasta, de spaimă, scăpă jos linguriţa cu care mesteca în ibricul de cafea.

— Vreau să vorbesc ceva cu dumneata, spuse Stolz politicos.

— Poftiţi în salon! Viu îndată, răspunse ea cu sfială.

Îşi puse basmaua pe umeri, îl urmă în salon şi se aşeză pe o margine a divanului. Nu mai avea şal şi căuta să-şi ascundă mâinile sub basma.

— Ilia Ilici v-a dat o scrisoare de împrumut? întrebă Stolz.

— Nu, răspunse ea cu o privire uimită şi tâmpă. Nu mi-a dat nici o scrisoare.

— De nici un fel?

— N-am văzut nici o scrisoare! repetă ea cu aceeaşi expresie de mirare.

— O scrisoare de împrumut! stărui Stolz.

Femeia se gândi puţin.

— Ar fi mai bine sa vorbiţi cu frăţiorul, spuse ea. Cât despre mine, n-am văzut nici o scrisoare.

        „E tâmpită ori e şmecheră?” se gândi Stolz.

— Îţi datorează însă bani? întrebă el.

Agafia Matveevna îl privi tot atât de neînţelegătoare, apoi, deodată, figura ei păru că se luminează, exprimă chiar nelinişte. Îşi aduse aminte de mărgăritarele, de argintăria şi blana amanetate şi îşi închipui că Stolz face aluzie la această datorie. Nu putea înţelege un singur lucru: cum de s-a aflat, căci ea nu suflase nici o vorbă despre această taină, nu numai lui Oblomov, dar nici măcar Anisiei, căreia îi dădea socoteală de fiecare ban cheltuit.

— Cât îţi datorează? întrebă îngrijorat Stolz.

— Nimic. Nici un ban!

        „Se ascunde de mine, se ruşinează, bestie hrăpăreaţă, cămătăreasă ordinară! îşi zise el. Dar las' că-i vin eu de hac”.

— Dar cele zece mii de ruble? spuse el.

— Care zece mii? întrebă ea mirată şi plină de îngrijorare.

— Este sau nu adevărat că Ilia Ilici îţi datorează dumitale zece mii de ruble, conform unei scrisori de împrumut? stărui Stolz.

— Nu-mi datorează nimic. Rămăsese dator măcelarului, din timpul postului, 12 ruble şi jumătate, dar le-a plătit dumnealui chiar în a treia săptămână a postului. I-a plătit şi lăptăresei pentru frişcă. Nimic nu datorează.

— Şi n-ai nici o hârtie la mâna care dovedeşte că-ţi este dumitale dator?

Agafia Matveevna se uită la el fără să înţeleagă.

— Vorbiţi cu fratele meu, răspunse ea. Dumnealui locuieşte aici prin apropiere, în casa lui Zamîkalov; e o casă cu pivniţă.

— Nu! spuse hotărât Stolz. Dă-mi voie să stau de vorbă cu dumneata! Ilia Ilici se socoate dator dumitale, nu fratelui.

— Dumnealui nu-mi datorează nimic, răspunse ea. Iar dacă am pus amanet argintăria, mărgăritarele şi blana, apoi asta pentru mine am făcut-o. Am cumpărat ghete pentru mine şi pentru Maşa, lui Vaniuşa – de cămăşuţe şi am plătit pe la zarzavagii. Iar pentru Ilia Ilici n-am cheltuit nici o copeică.

Stolz se uita la ea, o asculta vorbind şi începea să pătrundă înţelesul cuvintelor ei. Era poate singurul om pe cale să dezlege taina Agafiei Matveevna şi, în timp ce vorbea cu ea, privirea indiferentă, aproape dispreţuitoare, pe care i-o aruncase la început, se schimba treptat, fără voia lui, într-o privire de curiozitate, chiar de simpatie.

În faptul amanetării mărgăritarelor şi a argintăriei, ghici pe jumătate secretul jertfelor aduse. Un singur lucru nu şi-l putea lămuri: dacă ele erau aduse dintr-un devotament curat sau în speranţa unor avantaje viitoare.

Nu ştia dacă trebuie să se întristeze sau să se bucure pentru Ilia. Pentru el era clar acum că nu există o datorie faţă de Agafia Matveevna, că trebuie să fie la mijloc o escrocherie de-a fratelui ei. Totodată însă, mai descoperi şi multe alte lucruri… Ce o fi însemnând amanetarea aceasta a argintăriei şi a mărgăritarelor?

— Aşadar, nu ai nici un fel de pretenţii faţă de Ilia Ilici? întrebă el.

— Binevoiţi să staţi de vorbă cu frăţiorul meu, răspunse ea. La ora asta, trebuie să fie acasă.

— Şi spui că Ilia Ilici nu-ţi este dator?

— Nici o copeică, zău aşa! se jură ea cu ochii la icoană şi făcându-şi semnul crucii.

— Eşti gata s-o spui şi în faţa martorilor?

— În faţa oricui, chiar şi la sfânta mărturisire! Iar dacă am amanetat mărgăritarele şi argintăria, asta am făcut-o pentru cheltuielile mele…

— Foarte bine! o întrerupse Stolz. Mâine o sa vin din nou la dumneata cu doi prieteni de-ai mei şi n-o să te dai înapoi să spui şi în faţa lor acelaşi lucru?

— Mai bine aţi vorbi cu frăţiorul, repeta ea. Nu prea-s îmbrăcată ca lumea… Tot mereu la bucătărie… nu e bine să mă vadă lume străină, să mă judece.

— Nu face nimic. Iar cu frăţiorul dumitale o să mă întâlnesc tot mâine, după ce-mi iscăleşti o hârtie…

— Am pierdut de tot obişnuinţa să scriu.

— N-ai mult de scris: să tot fie două rânduri.

— Lăsaţi mai bine să vă scrie Vaniuşa al meu: scrie curăţel…

— Nu. Te rog, nu mă refuza! stărui Stolz. Dacă nu semnezi această hârtie, înseamnă că Ilia Ilici îţi este dator zece mii de ruble.

— Nu, dumnealui nu-mi datorează nimic, nici un bănuţ! repeta ea. Zău, nu!

— În cazul acesta, trebuie să iscăleşti hârtia. La revedere, pe mâine!

— Mai bine aţi face să treceţi pe la frăţiorul meu, spuse ea, petrecându-l până la uşă. Şade aproape: pe strada cealaltă, la colţ.

— Nu. Şi te rog să nu-i spui fratelui dumitale nimic înainte ca eu să vorbesc cu el. Altminteri are să fie foarte neplăcut pentru Ilia Ilici…

— Atunci n-am să-i spun nimic! răspunse ea ascultătoare.